Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. În cadrul proiectului vor fi prezentate o serie de aspecte inedite din viața Crăișorului Munților.

La mijlocul lunii August a anului 1895, la Ministerul Regal Maghiar de Interne din Budapesta a fost multă agitaţie. Departamentul de traduceri de acte – unde lucra renumitul funcţionar Huszár Antal, autor al „Cărţii Secrete” a guvernului maghiar, „vârf de lance” în cadrul misiunii de urmărire a mişcării naţionale româneşti şi a liderilor săi – a sosit o lungă scrisoare pe care au semnat-o nu mai puţin de 200 de persoane. Acestea, atunci, s-au reunit sub titulatura: „Fiii Moţilor lui Iancu”.

VIDEO. Poliția Secretă Maghiară pe URMELE lui Avram Iancu

Scrisoarea în sine, pe care Huszár Antal a fost nevoit să o traducă din limba română în limba maghiară, reprezenta un lung şi aspru rechizitoriu trimis de românii din Munţii Apuseni tocmai Ministrului Maghiar de Interne Perczel Dezső (n.1848 – d.1913). Moţii erau indignaţi de hotărârea înaltului demnitar maghiar de a bloca strângerea de fonduri pentru ridicarea unui monument în onoarea lui Avram Iancu. În plus, etichetarea acestuia de către autorităţile centrale de la Ministerul de Interne drept „trădător de patrie”, „rebel” şi „atentator” i-a determinat pe moţii din Munţii Apuseni să ia o atitudine fermă.

Cei mai mulţi dintre semnatarii scrisorii erau, în realitate, oameni simpli care dezvoltaseră, din generaţie în generaţie, un veritabil cult pentru „Craiul Munţilor”. Din atare motiv, jignirile aduse eroului paşoptist din Apuseni au fost percepute ca fiind o gravă încălcare a legilor statului în detrimentul întregii naţiuni române: „Domnia Voastră ştie, şi o ştie toată lumea, că Iancu a condus pe moţi în luptă pentru apărarea Tronului pe care Dvs. îl serviţi, pentru integritatea Monarhiei al cărei cel mai înalt dregător sunteţi, pentru legile cărora sunteţi dator a vă supune, pentru ordine şi legalitate. Noi românii, mai ales Moţii, nu putem să tăcem în faţa acestei ordinaţiuni. Lumea trebuie să ştie şi să afle care sunt sentimentele de care e animat poporul român şi, îndeosebi, Fiii Moţilor lui Iancu”.

„Din rândurile scrisorii mai răzbate şi acel puternic loialism dinastic al românilor transilvăneni faţă de Casa de Habsburg”

Scrisoarea în sine, elaborată într-o limbă română impecabilă, reprezintă o mostră de elocinţă şi de gândire profundă în sfera drepturilor constituţionale. Semnatarii actului accentuează importanţa acestor drepturi, arătând faptul că: „popoarelor nemaghiare, majorităţii locuitorilor patriei, li se deneagă dreptul la existenţă naţională; ele sunt scoase din cadrul constituţiei, din parlament şi din viaţa publică a statului. Numai cei ce îşi reneagă limba şi legea află scut şi ocrotire, uscăturile adică, iar fiii neclintiţi ai nemagharilor sunt consideraţi drept duşmani ai patriei”.

Pe lângă această elocventă pledoarie în favoarea drepturilor naţionale, din rândurile scrisorii mai răzbate şi acel puternic loialism dinastic al românilor transilvăneni faţă de Casa de Habsburg. Expresia cea mai convingătoare a acestui loialism mobilizator era figura lui Iancu însuşi. Între cele două, loialismul dinastic şi imaginea „Craiului Munţilor”, moţii din Munţii Apuseni au realizat o simbioză desăvârşită.

În opinia semnatarilor faimoasei scrisori din 15 August 1895, cel care denigra memoria lui Avram Iancu ataca, de fapt, Coroana şi servea rău Tronul Maiestăţii Sale Împăratul, dar şi interesele adevărate ale Patriei: „Dvs. puteţi să insultaţi memoria unui om ce a luptat pentru Tron şi pentru Patrie, puteţi să înegriţi trecutul unui popor ce nicicând n-a dat mâna cu inamicii patriei sale, n-a ridicat braţ trădător contra Domnului său legitim, puteţi să sechestraţi dinarul scump sufletului românesc cu care era să se înalţe monument luptătorului neînfricat pentru Coroană, pentru Patrie şi pentru Monarhia indivizibilă, dar nu înţelegem cum se împacă acestea cu misiunea ce o aveţi în preajma Tronului Maiestăţii Sale…”

„Vânătoarea de Fantome”: „Frăţia” statuii lui Iancu

Misiunea reală a autorităţilor, vis-à-vis de care moţii semnatari îşi manifestau nedumeririle lor legitime, a fost exprimată clar de către Ministrul de Interne Perczel Dezső însuşi, cu cinci luni mai devreme, în chiar faimosul lui decret cu nr. 426 emis în data de 13 Martie 1895. Conform acestui act, toţi cei care se implicau în colectarea de fonduri pentru ridicarea statuii lui Avram Iancu sau ofereau chiar ei donaţii pentru acest scop urmau să fie pedepsiţi cu 15 zile de închisoare şi o amendă de 100 de frt.

Motivul vizat se raporta la faptul că: „eternizarea acestei memorii [n.r. a lui Avram Iancu] înseamnă propagarea celui mai întunecat fanatism naţional, deci un atentat şi o jignire la adresa statului.” Aşadar, Ministerul Regal Maghiar de Interne a căutat să împiedice, cu orice preţ, propagarea cultului faţă de un erou naţional românesc perceput ca un trădător periculos care, chiar defunct fiind, avea încă puterea stranie de a mobiliza masele în detrimentul interesului naţional maghiar.

Cu ceva timp înainte de a emite decretul mai sus menţionat, Ministrul Perczel Dezső a primit multe semnale îngrijorătoare din comitatele transilvănene, dar şi din Banat, fiind informat că mulţi oameni căutau, cu încăpăţânare, să ducă mai departe ceea ce se începuse cu un an mai devreme.

În ciuda numeroaselor interdicţii şi a intervenţiilor ferme din partea poliţiei maghiare secrete, „umbra” lui Iancu continua să bântuie conştiinţa comunităţilor româneşti, generând tensiuni şi adversitate faţă de autorităţile statului dualist. Atunci, la începutul anului 1894, în contextul în care gazetarul Ioan Rusu Şirianu fusese închis la Seghedin, consătenii săi din Şiria au decis să-i organizeze o colectă de 8 florini şi 70 de crăiţari.

„Redacţia ziarului „Tribuna” a decis să lanseze un apel pentru o subscripţie publică”

Suma adunată a fost, însă, păstrată şi mărită la 10 florini, iar în final a fost trimisă la redacţia ziarului „Tribuna” din Sibiu. Intenţia exprimată de către cel întemniţat a fost aceea de a se crea un fond destinat ridicării unui monument în onoarea lui Avram Iancu.

În acest scop, la 5 aprilie 1894, redacţia ziarului „Tribuna” a decis să lanseze un apel pentru o subscripţie publică. Conform celor discutate la ziar, sumele urmau să fie trimise pe adresa redactorului Tit Liviu Albini. Efectul unei atare decizii a fost de mare impact, mai ales în condiţiile în care, la apel, au răspuns foarte de români din Transilvania, Banat, Vechiul Regat, dar şi studenţi români care, atunci, se aflau în diferite centre universitare europene.

Observând amploarea pe care a luat-o în rândul românilor problema ridicării unui monument care să fie dedicat lui Avram Iancu, autorităţile maghiare au trecut la măsuri ferme cu intenţia de a pune capăt oricăror demersuri în acest sens.

„Banii vânaţi au fost, finalmente, confiscaţi”

Comitetul de iniţiativă din Sibiu, anticipând posibila intervenţie a guvernului maghiar pentru a confisca banii colectaţi, a decis să transfere suma de 4.430 de florini, prin intermediul lui Ioan Slavici, la o bancă din Bucureşti. În condiţiile în care nu au reuşit să confişte banii la timp, autorităţile guvernamentale au hotărât arestarea lui Tit Liviu Albini şi încarcerarea sa, timp de 13 luni, la închisoarea din Alba Iulia.

Ulterior însă, fondul de 4.430 florini a fost readus de la Bucureşti pentru a fi depus la Banca „Victoria” din Arad. După multe agitaţii în sânul factorilor politici maghiari de decizie, banii vânaţi au fost, finalmente, confiscaţi, dar fără a se preciza, într-o primă fază, care urma să fie destinaţia lor viitoare.

În ciuda blocării banilor însă, ideea ridicării unei statui pentru „Craiul Munţilor” nu a fost definitiv abandonată. Începând cu anul 1900, spre disperarea autoriţăţilor centrale, s-a conturat o veritabilă „Frăţie” care a acţionat sub cupola solidarităţii faţă de respectarea memoriei lui Iancu. Rapoartele poliţiei maghiare secrete abundă în informaţii despre acţiuni destinate colectării de fonduri destinate ridicării unei statui, aşa cum se dorise şi anterior.

Un astfel de raport elaborat pe data de 28 Ianuarie 1900 menţionează că, în comitatul Sălaj, intelighenţia românească discuta, în taină, despre posibilitatea de a ridica o statuie a eroului paşoptist contrar voinţei autorităţilor.

Două zile mai târziu, la Bistriţa, poliţia secretă a intrat din nou pe fir, reuşind să afle că, în cadrul comitatului, diverse persoane făceau, deja, colecte fără a se încerca să se obţină aprobarea autorităţilor. Îngrijoararea lor era cu atât mai mare cu cât iniţiativele româneşti de păstrare şi transmitere a amintirii lui Avram Iancu se diversificau tot mai mult.

„Prietenul său cel mai apropiat a fost tocmai renumitul avocat Amos Frâncu, apărătorul memorandiştilor”

La 26 februarie 1900, Comitele Suprem al comitatului Hunedoara a informat poliţia maghiară secretă despre cererea preotului ortodox Iosif Gomboş din Abrud, nepotul lui Avram Iancu, care dorea ca, pe cheltuială proprie, să pună la mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea o placă comemorativă după ce, în prealabil, se va fi ocupat el personal de îngrijirea locului său de veci.

Această rudă apropiată a „Craiului Munţilor” s-a remarcat, în timp, ca fiind o figură reprezentativă a clerului ortodox transilvănean. Bunica lui, Măria Gomboş, născută Candrea, a fost cea care a descins din neamurile lui Iancu, fiind nepoată de vară a „Eroului din Apuseni”. În timp, a reuşit să ocupe funcţia de învăţător la Vidra, participând activ la evenimente importante alături de conducătorii acţiunii ,,memorandiste” din Munţii Apuseni.

Prietenul său cel mai apropiat a fost tocmai renumitul avocat Amos Frâncu, apărătorul memorandiştilor. Atunci, în contextul acelor evenimente foarte tensionate, el a participat, în fruntea a peste 500 de moţi din Vidra de Sus, la Cluj la manifestaţiile de solidaritate cu cauza inculpaţilor. În anul 1899, a intrat în rândul clerului ortodox, fiind ales preot în parohia Abrud-sat unde a derulat o intensă activitate pastorală în beneficiul comunităţii sale[1].

În scrisoarea trimisă la Budapesta la Ministerul de Interne în care a argumentat necesitatea demersului său de la Ţebea, el a subliniat şi faptul că, în condiţiile în care nu s-a reuşit până atunci să se pună acolo un mausoleu sau un monument funerar mai mare care să fie demn de numele renumitului erou paşoptist, era firesc ca familia să îşi manifeste intenţia de a plasa la mormânt măcar o cruce de marmură şi un gard de metal care să-i împrejmuiască locul de veci.

„Poliţia maghiară a fost alertată din nou”

Pentru a avea mai multe şanse de reuşită în acest sens, Iosif Gomboş a oferit garanţii Ministerului de Interne că întreaga sa iniţiativă urma să se facă în linişte, fără manifestaţii de amploare, ci doar cu prezenţa şi implicarea familiei.

Doi ani mai târziu, la 3 Ianuarie 1902, poliţia maghiară a fost alertată din nou, pentru că, în ziarul „Tribuna”, s-a publicat un anunţ ce menţiona vânzarea de imagini desenate care îl redau pe Avram Iancu călare în uniformă militară, dar şi momente sugestive de la conferinţa românească ce avusese loc în anul 1893. Ministrul Maghiar de Interne a cerut personal să fie capturate şi să i se trimită, în regim de urgenţă, toate imaginile scoase la vânzare. Comitele Suprem al comitatului Bistriţa i-a răspuns înaltului demnitar maghiar pe data de 25 Ianuarie 1902, menţiond că imaginile cu Iancu fuseseră capturate în cele din urmă, dar nu şi cadrele legate de conferinţa derulată în anul 1893.

Acestea fuseseră luate de redacţia ziarului „Tribuna” tocmai de la cel care le făcuse la Bistriţa în atelierul său personal cu intenţia de a fi date la diverse persoane particulare. Precipitarea cu care Ministerul Regal Maghiar de Interne a căutat să sechestreze imaginile cu Avram Iancu şi conferinţa românească din anul 1893 nu a fost deloc întâmplătoare. Atunci, în vara lui 1893, avusese loc la Sibiu conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român care s-a transformat într-o veritabilă Adunare Naţională cu 3000 de participanţi care au reafirmat revendicările Memorandumului.

„O surpriză majoră a fost oferită de prezenţa unui număr impresionant de moţi care veniseră la Sibiu”

Impactul acestei conferinţe a fost enorm, dar şi cu mari ecouri peste Carpaţi. La Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Buzău, Craiova, Bârlad, Slatina şi Focşani au avut loc întruniri de susţinere a cauzei românilor din Transilvania. Cu acea ocazie, s-au transmis la Sibiu mai multe mesaje de îmbărbătare pentru Comitetul Partidului Naţional Român.

O surpriză majoră a fost oferită de prezenţa unui număr impresionant de moţi care veniseră la Sibiu din Abrud, Bucium şi Câmpeni. Aceştia s-au mobilizat în mod remarcabil, aşa cum o făcuseră odinioară la apelul lui Iancu. Atunci şi acolo, odată cu venirea moţilor, toată lumea a ştiut şi a simţit că spiritul „Craiului Munţilor” s-a trezit din nou la viaţă. Presa epocii a fost impresionată de atitudinea şi prezenţa, în număr atât de mare, a moţilor.

În acea efervescenţă extraordinară ce s-a conturat prin venirea lor, în conştiinţa colectivă au reapărut momentele glorie petrecute în Munţii Apuseni atunci când, sub conducerea lui Avram Iancu însuşi, în ciuda situaţiilor complicate care s-au ivit, românii obţinuseră mari victorii împotriva maghiarilor. Astfel, cultul lui Iancu nu doar că s-a reactivat. El a generat un veritabil efect de contagiune, o reacţie în lanţ, care nu a mai putut fi oprită nici la doi ani după derularea conferinţei de la Sibiu. Aşa cum observau şi contemporanii, Iancu era peste tot.

Spre exemplu, în anul 1895, Comitele Suprem al comitatului Timiş i-a scris Ministrului de Interne Perczel Dezső că, până şi în satul Coşteiu din plasa Vârşeţ, oamenii locului sub îndrumarea preotului din sat au început să adune bani pentru statuia lui Iancu, ignorând ameninţările ferme ale autorităţilor cu amendă şi închisoare în cazul implicării în demersul colectării de fonduri.

„Huszár Antal a înţeles, în scurtă vreme, ce efervescenţă a creat în Transilvania, din nou, imaginea lui Iancu”

Acest efect de contagiune în rândul românilor a cultului „Eroului din Apuseni” l-a îngrijiorat foarte tare şi pe Huszár Antal. Cel mai bun cunoscător dintre maghiari a mişcării naţionale româneşti şi a liderilor ei, coordonatorul reţelei de informatori infiltraţi în comunităţile româneşti din Transilvania şi Banat, „vârful de lance” al Ministerului Regal Maghiar de Interne în lumea românească a urmărit cu atenţie „Dosarul statuii lui Avram Iancu”.

Contribuţia lui la tentativele hotărâte ale autoriţăţilor de a deconstrui mirajul imaginii „Eroului din Apuseni” a fost una semnificativă. Format la Gimnaziul din Beiuş, excelent vorbitor de limbă română şi bun cunoscător al lumii româneşti unde avea numeroase conexiuni, Huszár Antal a înţeles, în scurtă vreme, ce efervescenţă a creat în Transilvania, din nou, imaginea lui Iancu.

Vizibil îngrijorat de o posibilă escaladare a situaţiei tocmai din cauza acestui miraj care a sedus sufletele românilor, versatul fost ofiţer în armata maghiară, devenit între timp funcţionar de rang înalt la Ministerul de Interne, a realizat că, pentru temperarea spiritelor, era nevoie de un fel de „captatio benevolentia” din partea românilor.

„Vânătoarea de fantome” trebuia să continue cu fermitate

De aceea, el a fost unul din cei care a susţinut ideea conform căreia banii ce au fost colectaţi în anul 1894 pentru ridicarea statuii lui Iancu, dar sechestraţi de autorităţi, să fie restituiţi românilor, respectiv ASTREI, cu scopul de a-i investi în beneficiul Şcolii de Fete pe care renumita asociaţie o avea în grija sa.

Intuind că ASTRA l-a tras pe sfoară şi nu a folosit banii în direcţia indicată, ci în beneficiul cultivării memoriei lui Avram Iancu, Huszár Antal i-a cerut, în mod categoric, Comitelui Suprem al comitatului Sibiu, în ziua de 27 Martie 1905, să tragă ASTRA la răspundere.

Aceasta a motivat, printr-o scrisoare oficială, că banii primiţi au fost, de fapt, folosiţi pentru nevoile urgente ale şcolii de fete. Lipsa unor dovezi concrete în acest sens, dar şi informaţiile diferite pe care Huszár Antal le-a primit din alte surse, l-au convins că supravegherea ASTREI şi, implicit, „vânătoarea de fantome” trebuia să continue cu fermitate…

Procesul ”Marseillezei românilor”: Iancu nu poate fi înfrânt!

Decizia lui Huszár Antal de a continua mai sus menţionata „vânătoarea de fantome” a fost motivată şi de impactul covârşitor pe care l-a avut asupra autorităţilor centrale, dar şi asupra românilor din Transilvania şi Banat, renumitul proces al „Marseillezei românilor” derulat în Banat cu un an înainte. Chiar dacă trecuse ceva timp de atunci, procesul în sine a însemnat, în mod simbolic, o uriaşă înfrângere pentru autorităţile dualiste de unde nevoia de a instensifica controlul asupra mişcării naţionale româneşti şi a liderilor ei.

Mai exact, în anul 1903, renumitul compozitor bănăţean Ion Vidu (n. 1863 – d.1931), atras fiind de „Marşul lui Iancu” pe care George Bariţiu l-a denumit sugestiv „Marseilleza românilor”, a decis să adapteze însufleţitorul cântec pentru o interpretare la nivel de cor. Gestul lui a pus pe jar autorităţile şi poliţia secretă.

După tentative eşuate de a-i face „Craiului Munţilor” statui, cruce de marmură, mausoleu şi placă comemorativă, românii se apucaseră să-l cânte pe Iancu în cor. Ei au oferit, astfel, noi dimensiuni interpretative celui mai cunoscut şi mai îndrăgit marş care, anterior, fusese cântat cu multă însufleţire de toţi cei înrolați în oastea Iancului, în timpul revoluției pașoptiste.

„Compozitorul Ion Vidu a fost citat în fața judecătorului de instrucție din Lugoj”

Cântecul acesta, alături de un altul intitulat „Haideți frați”, a atras atenția Procurorului Regal din Timișoara care le-a declarat ca fiind periculoase pe motiv că instigau la revoltă. Din ordinul procuraturii, la începutul anului 1904, Vice-Căpitanul orașului Caransebeș a confiscat din Tipografia Librăriei Diecezane partiturile cântecelor amintite, adică un total de 232 de exemplare.

Compozitorul Ion Vidu a fost citat în fața judecătorului de instrucție din Lugoj sub învinuirea săvârșirii delictului de instigare la revoltă. Interogat dacă accepta răspunderea pentru conținutul compozițiilor muzicale incriminiate, Ion Vidu a dat un răspuns afirmativ, dar numai în legătură cu armonizarea lor pentru cor.

Conform spuselor sale, el nu-şi putea atribui nici paternitatea versurilor, nici a melodiei, întrucât acestea erau cântate de români deja de foarte mult timp. În atare situaţie, compozitorul bănăţean nu putea fi tras la răspundere şi pedepsit pentru ceea ce nu compusese el, dar alţii foloseau deja de mai mult timp fără să suporte consecinţe.

„Anchetatorii au hotărât să cheme la proces pentru interogare şi alte persoane”

Refuzând să piardă un proces răsunător, autorităţile vremii, prin braţul poliţiei secrete, au decis să ducă renumitul caz pe un alt nivel. În urma percheziţiilor care s-au făcut în cadrul Librăriei Diecezane din Caransebeş, poliţia a mai depistat şi alte mostre de cărţi „subversive”. A fost cazul unei broşuri extrem de apreciată de publicul cititor de limbă română sugestiv intitulată „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Dată fiind „gravitatea” situaţiei, anchetatorii au hotărât să cheme la proces pentru interogare şi alte persoane. Judecătorul de instrucție al Tribunalului Regal din Timișoara a emis o decizie de punere sub urmărire a lui Traian Bârzu, cel care fusese editor şi director al Tipografiei Diecezane din Caransebeș. Delictul menţionat era cel de „instigare la revoltă prin presă”, delict care, în mod obişnuit, era pedepsit de Codul Penal Maghiar.

Avocatul lui Ion Vidu, un anume Ștefan Petrovici, a solicitat audierea a zeci de martori care erau, de fapt, personalități româneşti marcante ale vieții naționale, culturale și bisericești: Victor Mihali de Apşa, Arhiepiscop Greco-Catolic; Demetriu Radu, Episcop Greco-Catolic; Ioan Papp, Episcop Ortodox; Nicolae Popeea, Episcop Ortodox; Iosif Gall, membru al Camerei Magnaţilor; Gheorghe Sârb, deputat; Avramescu Pahomius, deputat; Rezei Fabius, avocat; Titus Hatieg, avocat; Coriolan Brediceanu, avocat; Gheorghe Dobrin, avocat; Ioan Seuchea, avocat; Ioan Rusui, avocat; Ilie Trăilă, avocat; Berinde Elek, preot greco-catolic; Nicolae Biriescu, preot greco-catolic; Timotei Popovici, profesor de muzică; Gheorghe Dima, profesor de muzică; Virgil Oniţiu, director de gimnaziu; Burdia Szilárd, primar; Florescu Döme, prim-notar şi Müller Fülöp, farmacist.

„Cântecele cu pricina sunt jignitoare pentru naţiunea maghiară”

Martorii au arătat că textul original din conţinutul faimosului marş paşoptist fusese publicat în anul 1842 sub titlul „Marșul lui Dragoș” chiar în celebra revistă „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. Autorul, Constantin Negruzzi, elaborase versurile încă în anul 1838, dar ele au văzut lumina tiparului în anul 1842. Pentru a conserva nealterat spiritul piesei, prefectul Vasile Moldovan a decis, în anul 1800, să înlocuiască numele lui Dragoș cu cel al „Eroului din Apuseni”.

Pus în faţa unor argumente imbatabile, Procurorul General Adjunct din Timişoara, Répászky Béla, a fost nevoit să trimită, pe data de 23 Iunie 1904, un raport detaliat Ministerului Regal Maghiar de Justiţie, respectiv Ministerului Regal Maghiar de Interne.

În cadrul documentului, acesta a subliniat faptul că: cântecele cu pricina sunt jignitoare pentru naţiunea maghiară, dar ele există demult în mijlocul românilor, prin urmare se impunea clasarea dosarului din considerente legate de netemeinicie a acuzării. Autorităţile dualiste au înţeles, nu cu foarte multă uşurinţă, că, în realitate, Iancu trăia în sufletele şi în cântecele pe care românii le iubeau atât de mult. Aşadar, nu doar că Iancu era peste tot; el nu putea fi înfrânt.

„Poliţia maghiară secretă a căutat, cu înverşurare, să atenueze impactul covârşitor pe care un simbol naţional precum Avram Iancu îl avea asupra comunităţii româneşti”

La exact 10 ani de când cultul său revenise în forţă în prim plan sub impulsul evenimentelor de atunci, iar românii de pretutindeni, în ciuda piedicilor întâlnite, au decis să îi perpetueze, cu respect şi loialitate, memoria mai departe, adversarii săi postumi au realizat, într-un final, cât de mare era puterea unui simbol în sânul unui popor tot mai hotărât să lupte pentru drepturile sale, dovedind, astfel, o deplină maturitate a conştiinţei sale naţionale şi a unităţii de neam.

În epoca în care poliţia maghiară secretă a căutat, cu înverşurare, să atenueze impactul covârşitor pe care un simbol naţional precum Avram Iancu îl avea asupra comunităţii româneşti, atunci, chiar în inima statului, o serie de reprezentanţi de marcă ai elitei politice şi culturale se mai confruntau cu o altă temere semnificativă. Marele poet romantic al Ungariei, Kölcsey Ferenc, scrisese despre „moartea naţiunii”/„nemzethalál”, o temă care reapăruse, în mod constant, în imaginarul naţional maghiar din secolul al XIX-lea, aşa cum era ilustrat şi de poeziile lui Vörösmarty Mihály, respectiv Ady Endre.

Mitul romantic al „morţii naţiunii”, trauma legată de ocupaţia străină, a reprezentat una dintre sursele centrale ale naţionalismului maghiar. Mitul în sine a funcţionat şi în conexiune cu o altă teorie despre destinul maghiarilor, adică perspectiva nefericită că slavii şi românii i-ar putea depăşi pe maghiari ca număr în propria lor ţară.

„Maghiarismul doreşte crearea unui stat unitar”

Asemenea reprezentări ale imaginarului naţional au contribuit mult la apariţia uneia dintre caracteristicile cruciale ale naţionalismului maghiar din perioada 1880-1918, adică maghiarizarea. În intervalul de timp deja menţionat, ideologii superiorităţii naţionale maghiare au considerat maghiarizarea ca fiind cea care putea să furnizeze statului formele moderne ale coeziunii sociale şi naţionale[2].

Reactivarea cultului „Eroului din Apuseni” şi puterea sa mobilizatoare în sânul comunităţii româneşti, tot mai dornică de afirmare şi dobândire a drepturilor naţionale, a reprezentat, pentru autorităţile vremii, un veritabil „barometru”. Parametrii acestuia au indicat tocmai gradul ridicat de risc pe care românii şi simbolurile lor naţionale îl reprezentau pentru coeziunea socială şi naţională maghiară. Din punctul de vedere al doctrinarilor superiorităţii naţionale maghiare precum Radó Sándor: Maghiarismul doreşte crearea unui stat unitar, deoarece intersele unui asemenea stat concordă cu interesele naţionalităţii sale[3].

Astfel, între anii 1880-1918, elita politică maghiară a militat pentru ideea conform căreia naţiunea şi statul trebuiau să fie identice; astfel, o naţiune maghiară puternică avea nevoie de un stat naţional unitar, în consecinţă revendicările naţionaliste solicitate de nemaghiari au fost privite drept iredentism şi nesupunere politică[4]. De aici au izvorât, aşadar, şi acele măsuri ferme destinate marginalizării/anihilării simbolurilor româneşti ce aveau puterea de a mobiliza masele împotriva interesului naţional maghiar.

Poate şi de aceea, tot ceea ce pentru români reprezenta „eroul nostru care a luptat pentru apărarea Tronului şi intregitatea Monarhiei”, pentru alţii, el era tocmai ceea ce „Craiul Munţilor” spunea despre sine însuşi, cu multă tristeţe, în ultimii ani de viaţă: „Eu nu-s Iancu. Iancu e mort. Eu sunt umbra lui Iancu …” Era acea „umbră” care a ştiut mereu să reapară în prim plan ori de câte ori interesul naţional românesc a avut mare nevoie în momente cheie din istoria modernă a provinciei.

Cine este Varga Attila

Varga Attila este doctor în istorie, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române și cercetător asociat la Oxford Brookes University din Marea Britanie. Teza sa de doctorat s-a axat pe relația dintre Biserica Romano-Catolică, Stat și Francmasonerie în Banat și Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În timp s-a specializat pe cercetare interdisciplinară, abordând teme variate precum: istoria eugeniei şi rasismului în perioada 1919-1955, istoria filmului, istoria informaticii şi Dosarul Nuclear Energetic al României în intervalul 1950-1989. A scris o serie de cărți și studii privind istoria elitelor din Banat, Transilvania și Europa Centrală și de Est. Și-a început activitatea de cercetare concentrându-se pe istoria Banatului în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Pe lângă activitatea sa de cercetare, este și traducător. De-a lungul anilor, a tradus din maghiară în română studii și cărți fundamentale despre istoria Banatului, Transilvaniei și Ungariei.

[1] Informaţiile despre viaţa lui Iosif Gomboş le-am consultat în excelentul studiu publicat în „Dacoromânia” de părintele Eugen Goia. Vezi https://www.dacoromania-alba.ro/nr55/preotul_iosif_gombos.htm

[2] Marius Turda, Ideea superiorităţii naţionale în Imperiul Austro-Ungar (1880-1918), Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2016, p. 80-81.
[3] Ibid.
[4] Ibid.

Proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Băncii Transilvania.