Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române,  lansează proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. În cadrul proiectului vor fi prezentate o serie de aspecte inedite din viața Crăișorului Munților. 

Despre legăturile episcopului Andrei Șaguna cu crăișorul Avram Iancu s-a scris destul de puțin, deși cei doi, alături de Simion Bărnuțiu, au fost caracterizați sugestiv de istoriografie drept liderii revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania: Bărnuțiu – ideologul, Șaguna – diplomatul, Iancu – militarul.

VIDEO. Avram Iancu și episcopul Șaguna: cum au încăput două săbii în aceeași teacă a mișcării naționale

După momentul solemn și euforic al Adunării Naționale de la Blaj din 3/15 mai 1848, fiecare a mers pe calea încredințată de națiune și de organismul ei politic – comitetul național  cu sediul la Sibiu – și s-a străduit să o reprezinte în modul și în felul în care a considerat a fi cel mai potrivit în scopul obținerii egalei-îndreptățiri, a celorlalte drepturi și libertăți politice, naționale, religioase și sociale afirmate în Petițiunea națională de la Blaj și în celelalte memorii înaintate Curții imperiale și guvernului austriac.

Să ne reamintim aici că până în acel moment românii ardeleni nu erau recunoscuți ca națiune politică în Transilvania, limba română nu putea fi utilizată în relațiile cu autoritățile, iar bisericile lor naționale, cea „unită” sau greco-catolică și cea „neunită” sau ortodoxă nu se bucurau decât de o recunoaștere semioficială, nu aveau libertatea de a-și administra autonom activitatea religioasă, administrativă, economică, fundațională și școlară, fiind totodată supuse unor ierarhii superioare străine.

Pasiune comună

În primăvara anului 1848, când împrejurările politice i-au împins pe cei doi bărbați în prim planul scenei politice transilvane, episcopul Șaguna în vârstă de 39 de ani abia primise harul arhieriei și autoritatea ierarhică cea mai înaltă în Eparhia Ortodoxă a Transilvaniei, iar tânărul jurist de 24 de ani Avram Iancu, începea să iasă din anonimat.

Cu toate că prin studiile juridice de la Pesta (Șaguna) și Cluj (Iancu) cei doi păreau a împărtăși o pasiune comună, prin originea familiei, educație și vocație erau personalități diferite, evenimentele anilor următori descoperindu-le și caracterele, firile și temperamentele total distincte, de-a dreptul opuse: pe de o parte episcopul a dovedit un simț politic extrem de ascuțit și realist, adoptând o strategie a pașilor mărunți în raport cu autoritatea politică vieneză, iar pe de cealaltă parte moțul dârz și încăpățânat a refuzat orice compromis cu „împăratul-mincinos”, neacceptând decorația imperială până în momentul în care monarhul nu-și va ține cuvântul față de doleanțele social-economice ale moților.

Studiindu-le cu atenție biografiile și atitudinile politice e limpede că între cei doi a survenit o ruptură definitivă în urma vizitei împăratului Franz Joseph prin Transilvania în iulie 1852 și arhicunoscutul moment, de neînțeles pentru contemporani, al refuzului lui Iancu de a se întâlni cu suveranul la Câmpeni, spre deosebire de episcop care și-a informat în prealabil preoțimea și credincioșii despre itinerariul imperial, trasându-le cu limpezime conduita pe care trebuia să o adopte, cum să-l întâmpine și cum să i se adreseze, Șaguna însuși așteptându-l pe monarh într-un cadrul „pompos de curtenire la granița Ardealului, lângă Coșevița” și însoțindu-l în restul călătoriei prin Transilvania.

În primul rând, miza ierarhului a fost de a-i prezenta împăratului în mod cât se poate de limpede sentimentele de atașament și loialitate ale românilor ardeleni față de tron și astfel să-i dovedească lui Franz Joseph capacitatea de organizare și afirmare a românilor în cadrul monarhiei austriece, descoperindu-i vrednicia și noblețea acestei națiuni în corul celorlalte națiuni ale Transilvaniei.

”N-a vrut Iancu să-l asculte pe Șaguna”

Episcopul Andrei Șaguna

Observăm că atitudinile celor doi fruntași ai românilor ardeleni au fost diametral opuse, după cum diferită a fost calea adoptată de ei în privința modalității de reprezentare a națiunii  în fața cercurilor aulice vieneze, despre care tradiția orală a moților a reținut următoarele: „după revoluție, Iancu s-o dus la Viena, să ceară de la împăratul drepturile pentru care poporul român luptase cu arma.

A stat mai mult timp acolo, vreo câteva săptămâni, să-l primească împăratul în audiență. Cum era om popular, a petrecut, mai tot timpul, între colegi și studenți, între oameni simpli, cu care mergea și la beutură. Căci Iancu se simțea bine numai între oamenii de jos, din popor, neplăcându-i societatea și ținuta aristocrată, boierească.

La Viena s-o potrivit cu Șaguna și văzându-i purtarea, i-o zâs lui Iancu că nu face bine ce face. L-o sfătuit să umble numai cu trăsura și să-și ia cameră luxoasă la hotel, unde să primească vizite și audiențe, așa cum ar face un ministru, că doar el ministru este, al românilor. Bani avea Iancu, întrucât căpătase de la împăratul.

N-a vrut Iancu să-l asculte pe Șaguna și rău o făcut, că prin purtarea lui, și-o pierdut respectul față de nobilii austrieci și unguri, care, pe motivul ăsta, l-au vorbit de rău la împărat. L-au și alungat din Viena cu poliția, zicând că-i om periculos”. Aflat la Viena, unde participa la lucrările conferinței episcopilor ortodocși din Imperiul Austriac, episcopul Șaguna va fi aflat repede, pe diferite căi și din surse variate, inclusiv din întâlnirile sale directe cu Iancu, detalii despre petrecerile și cheltuielile tânărului Avrămuț alături de studenții români prin localurile și restaurantele vieneze.

Dornic să fructifice și să transforme ecourile victoriilor militare ale „luptacilor români” din vremea „rebeliei” în credit politic în fața autorităților vieneze, episcopul mult mai matur nu avea cum să aprobe comportamentul Iancului, pe care-l recomandase guvernului drept un „excelent conducător” încă din vara anului 1849.

Iancu, expulzat din Viena

Din însemnările de jurnal ale lui Simion Bărnuțiu înțelegem că Iancu, Laurian și Bărnuțiu l-au vizitat pe episcop de mai multe ori în contextul citării lor de organele de poliție în februarie 1851, ierarhul spunându-le limpede că a avut discuții despre ei cu ministrul de interne Bach și va urma să pledeze din nou personal cauza națională în fața împăratului, dar doar după plecarea lor „spre Ardeal”, ceea ce se va petrece câteva zile mai târziu, Iancu părăsind Viena în 22 februarie 1851, urmat apoi de restul deputaților.

Fără-ndoială comportamentul moral și social al lui Avram Iancu și al confraților săi îl dezamăgise pe Șaguna, reproșul episcopului fiind înregistrat de contemporani și transmis pe cale orală în familiile unora dintre tribunii lui Iancu, precum a fost cazul lui Alexandru Horvath din Câmpeni, înrudit cu familia tribunului Clemente Aiudeanu.

Chiar dacă în ziua de astăzi atitudinea episcopului le-ar putea părea unora prea tranșantă, Șaguna trebuie înțeles în contextul fierbinte al epocii, când în joc erau prestigiul și viitorul națiunii române din întreaga monarhie habsburgică, ierarhul-lider politic fiind conștient că toți membrii delegației naționale sunt sub supravegherea poliției secrete și în vizorul miniștrilor cabinetului imperial, în mod deosebit a lui Alexander von Bach, pe care agenții poliției îl informaseră că „Avram Iancu beia cu poporul de rând în cârciumi” discutând probleme politice și acuzându-l că în acest fel face de fapt propagandă pentru „ideea unei Românii mari care să unească toate părțile [regiunile locuite de români, nota mea] într-un stat neatârnat”.

Asociind această idee cu supranumele de „Crai al Munților” nu e de mirare că autoritățile l-au expulzat pe Avram Iancu din Viena la sfârșitul lunii februarie 1851, expunându-l astfel clevetirilor și bârfelor prietenilor și dușmanilor săi.

Ajutor financiar pentru capii revoluției

Episcopul Andrei Șaguna

Cu toate acestea, de aici și până la înveninarea relației episcopului cu crăișorul din cauza acestei atitudini a celui din urmă este cale lungă, iar cei ce pășesc pe acest drum rătăcesc și comit o gravă eroare.

De ce? Pentru că nu corespunde realității istorice consemnate în sursele epocii!

Să ne aducem aminte că în ciuda dezaprobării conduitei vieneze a lui Avram Iancu, episcopul a intervenit personal, în primăvara anului 1852, la guvernatorul Transilvaniei Karl von Schwarzenberg, pentru acordarea unui ajutor financiar din partea guvernului către cei trei lideri ai revoluției române: Avram Iancu, Axente Sever și Simeon Balint. Schwarzenberg i s-a adresat împăratului, iar prin decretul de cabinet din 31 martie 1852 Franz Joseph a dispus deblocarea sumei de 24.500 de guldeni pentru cei „mai abili conducători ai românilor din perioada revoluției mie nominal arătați”.

Prin urmare e deplasat și neadevărat a afirma că episcopul ar fi avut un dinte împotriva lui Iancu. Dar că i-a dezaprobat comportamentul față de împărat în particular și față de cercurile guvernamentale în general este altceva, și să nu uităm că în fața unui înalt prelat o asemenea conduită dovedea nu numai simple derapaje protocolare sau atitudini publice nedemne liderului militar al rezistenței moților, ci avea și implicații morale, pe care un episcop nu se putea preface că nu le vede.

Iancu la Sinod

Între cele două călătorii ale lui Avram Iancu la Viena a avut loc un eveniment deosebit de important pentru românii ortodocși din Transilvania, și anume ședințele sinodului diecezan din 12-14 martie 1850. Era primul sinod după o sută cincizeci de ani, perioadă în care Biserica Ortodoxă fusese persecutată de autorități (1700-1759), apoi i se acordase o toleranță limitată (1759-1780), abia în anul 1781 fiindu-i din nou recunoscută de drept existența instituțională de împăratul Iosif al II-lea.

Andrei Șaguna a avut intenția de a organiza un sinod eparhial la Rășinari încă în toamna anului 1848, dar a fost împiedicat de turnura pe care au luat-o evenimentele revoluționare în octombrie 1848. În noul context politic de la începutul anului 1850, Șaguna a cerut autorităților civile permisiunea de a organiza acest sinod, iar în clipa în care a obținut încuviințarea lor a și emis o circulară prin care făcea cunoscută agenda, numărul membrilor și ziua deschiderii sinodului la Sibiu. Ministerul de Interne l-a atenționat pe episcop că „această adunare” avea permisiunea de a „discuta doar chestiuni bisericești, însă în niciun caz probleme politice”, iar la ședințele sinodului va participa comisarul imperial Johann von Karabetz ca trimis special al guvernului. Sinodul, numit oficial „adunarea bisericească a credincioșilor răsăriteni din Transilvania”, a avut 44 de membri și s-a întrunit la Sibiu sub conducerea episcopului Șaguna.

Membrii soborului au fost selectați dintre protopopii, clericii și laicii de vază ai eparhiei transilvănene, 24 clerici și 20 mireni, și anume: protopopii Ioan Moga, Moise Fulea, Ioan Panovici, Petru Bădilă, Iosif Ighian, Ioan Popasu, Alexie Verzea, Petru Gherman, Grigoriu Raț, Vasilie Androne, Partenie Trombițaș, Ioan Orbonaș, Nicolae Crainic, Mihail Maximilian, Absolon Popovici, Zaharie Boiu, Petru Pop, Terentie Bogat, Iosif Basa și Nicolae Gheaja, apoi profesorii seminarului teologic Ioan Hania și Grigorie Pantazi; iar din rândul laicilor au făcut parte avocatul Ioan Bran de Lemeni din Brașov, directorul Gavril Munteanu de la gimnaziul din Brașov, avocatul Nicolae Pen din Sibiu, negustorul Ioan Jinga din Brașov, avocatul Ioan Onițiu din Sebeș, avocatul Avram Iancu din Vidra, negustorul George Iuga din Brașov, avocatul Serbian Popovici Bârsan din Sibiu, comerciantul Ioan Brote din Rășinari, negustorul Nicolae Ciurcu din Brașov, funcționarul Ilie Măcelariu din Miercurea Sibiului, avocatul Petru Popovici din Abrud, ofițerul Mihail Teleki de la Tezaurariatul din Sibiu, negustorul Ioan Golian din Făgăraș, dascălul Simeon Popovici din Hunedoara, comerciantul Hagi N. Moldovan din Făgăraș, negustorul Teodor Stoicovici din Hondol, dascălul Vasile Buzdug din Bârgău și judele Ioan Moldovan din Ocna Sibiului.

Trebuie subliniat că Avram Iancu, în vârstă de 26 de ani, era cel mai tânăr participant fiind invitat de episcop tocmai datorită renumelui pe care-l câștigase în revoluție, a încrederii în capacitățile sale intelectuale și a devotamentului său față de Biserica Ortodoxă și de cauza națională românească!

Atmosferă încordată

În cuvântarea sa inaugurală, episcopul a mărturisit că era pătruns „de sfințenia Bisericii noastre” și „voind a da dovadă despre cea din parte-mi strânsă păstrare a așezămintelor canoanelor bisericești” s-a văzut obligat să convoace acest sinod, pe care-l vedea întemeiat pe „învățătura lui Hristos, pe Pravilele Sfinților Apostoli și Predaniile Sfinților Părinți”, fapt pentru care își exprima speranța că toți membrii săi vor lua parte cu „seriozitatea trebuincioasă către sfințenia scopului nostru”. Reflectarea caracterului profund eclesial al soborului reiese mai ales din modul de debut al acestuia: participarea tuturor membrilor clerici și mireni la Sfânta Liturghie și împărtășirea lor cu „Sfânta Taină a Euharistiei”.

Episcopul prefigurase această idee centrală a comuniunii bisericești și intenționase să o lărgească la scara întregii episcopii prin circulara din 10 februarie 1850 care anunța public lucrările sinodului, prezenta menirea acestuia și poruncea preoților introducerea unor rugăciuni speciale în timpul slujbelor religioase din primele trei duminici ale Postului Mare pentru succesul lucrărilor sinodului.

În scopul informării credincioșilor în legătură cu însemnătatea acestui sobor, Andrei Șaguna le-a prezentat tuturor agenda sinodului, accentuând că începând cu acest sobor li s-a deschis românilor ortodocși accesul spre „slujbe împărătești” și s-a dispus organizarea unei colecte bănești din rezultatul căreia a fost achiziționată clădirea noului institut pedagogico-teologic din Sibiu.

Dincolo de discursul oficial al ierarhului și de protocolul sinodului, tipărit la Sibiu abia în anul 1864, din câteva corespondențe private ale lui Andrei Șaguna, Ioan Maiorescu și George Barițiu, dar și a rapoartelor comisarului imperial Johann von Karabetz către ministrul de interne Alexander von Bach, se poate reconstitui atmosfera încordată, o combinație între tensiune, frustrare și teamă, în care a avut loc sinodul.

Măsuri de asediu

Însuși Șaguna s-a plâns de măsurile extraordinare, „de asediu”, stabilite de guvernator destăinuindu-i-se lui Ioan Maiorescu prin cuvintele: „aşa în frică și sub control am ținut bietul acest sobor. Și totuși deși peste el atârna mâna cea de fier a stării de asediu, n-am lipsit a face în hotărârile soborului pomenire și despre treburile naționale, și anume a declara, cum că petițiunea din 25 februarie 1849 cuprinde dreptele dorințe ale națiunii române”.

Ce a însemnat starea de asediu îi explica guvernatorul Transilvaniei Wohlgemuth ministrului Bach precizând că doi jandarmi au fost plasați ostentativ la poarta reședinței episcopale din Sibiu, iar agenți ai poliției au patrulat constant pe ulița episcopiei (azi B-dul Nicolae Bălcescu din Sibiu) „de dimineața până seara”, transmițându-le membrilor soborului un mesaj clar că vor interveni dacă conclavul se va abate de la agenda prestabilită.

Desigur, pe un bărbat ca Avram Iancu aceste măsuri nu numai că nu l-au timorat, ci dimpotrivă l-au ațâțat în a-și manifesta spiritul liber, Iancu fiind nemulțumit tocmai de faptul că nu se discută apăsat și deschis chestiunile politice și sociale arzătoare ale nației. Iar nemulțumirea și-a manifestat-o într-un mod am spune caracteristic unui revoluționar nemulțumit și sătul de obediența clerului superior față de autoritățile politice.

Despre atitudinea lui Iancu aflăm informații din trei surse: corespondența lui George Barițiu și rapoartele lui Wohlgemuth și Karabetz. Dintre cei trei doar Karabetz a fost de față, de aceea relatarea sa este cea mai explicită cu privire la ieșirea lui Avram Iancu.

Barițiu aflase detalii probabil de la protopopii și mirenii brașoveni participanți la sinod, astfel încât îi scria lui Ioan Maiorescu că atmosfera întreținută de autorități în timpul ședințelor sinodale a fost una de alertă maximă fiind „consignată toată garnizoana”, iar în momentul în care „Iancu pretinsese a se vorbi și politică”, Șaguna a suspendat lucrările. Despre cum Iancu pretinsese a se discuta și politică detaliază comisarul Karabetz la începutul lunii aprilie 1850, când îi expedia ministrului Bach protocolul sinodal raportând că „adunarea s-a desfășurat în mare în cadrul limitelor prevăzute de dinainte, dovedindu-se a fi întru totul loială”, deși în anumite discuții particulare s-a vorbit despre decorarea unor membri ai „Landsturmului românesc de către Maiestatea sa țarul Rusiei”, iar Avram Iancu  s-a ridicat în picioare și s-a adresat plenului sinodal în probleme politice, moment în care Șaguna a suspendat lucrările și l-a scos afară din încăpere pe avocat.

Două săbii în aceeași teacă

Avram Iancu

Nu putem decât să dăm frâu liber imaginației și să ne închipuim scena respectivă! Tonul raportului lui Karabetz nu era însă îngrijorător, deoarece comisarul sublinia atitudinea loială neschimbată a episcopului Șaguna față de guvern, detaliindu-i ministrului măsurile luate înaintea deschiderii sinodului pentru convocarea în ordine a acestuia și împiedicarea participării la ședințe a doi deputați sosiți de la Arad.

Atitudinea și temperamentul lui Avram Iancu nu trebuie să ne surprindă, cum probabil nu i-a surprins nici pe contemporani, unii dintre ei participând la o ședință a Comitetului Național din Sibiu în vara anului 1848, când Avram Iancu „sări dintr-o dată peste trei bănci și apucă din scurt” pe un cleric bătrân cerându-i socoteală pentru acuza adusă tinerilor revoluționari că ar fi agitat spiritele țăranilor îndemnându-i să nu se mai supună autorităților politice.

Revenind la ședința sinodului diecezan din martie 1850 precizez că alte detalii nu ne sunt cunoscute, iar discuția față către față dintre Iancu și Șaguna va rămâne în continuare un mister și o enigmă a istoriei. Cert este însă că ulterior episcopul s-a distanțat de avocat pentru a nu se compromite pe sine, nici episcopia pe care o conducea în fața autorităților. Această prăpastie spațială dintre cei doi s-a adâncit după vara anului 1852, iar Avram Iancu nu a mai fost membru al următoarelor sinoade eparhiale din anii 1860, 1864 și 1868.

Iancu însuși alese să meargă pe o altă cale, tragică așa cum o cunoaștem, iar episcopul baron de Șaguna, ridicat în decembrie 1864 la demnitatea de arhiepiscop și mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria, a jucat până la final cartea și arta diplomației din ipostaza sa dublă de ierarh și președinte al comitetului național român (1848-1868), conducând cu multă dibăcie destinele Bisericii și națiunii române.

În anii care au urmat nu știm dacă Andrei Șaguna s-a interesat în vreun fel de soarta mai tânărului avocat Iancu și vom afla probabil doar în momentul în care va fi scoasă la iveală corespondența sa cu protopopii de la Lupșa, Deva, Zlatna, Dobra, Ilia și Zarand, deci a colaboratorilor săi din arealul Apusenilor, unde Avram Iancu și-a petrecut următoarele două decenii de viață.

Dincolo de aceste detalii sau amănunte, episodul raporturilor lui Andrei Șaguna cu Avram Iancu în anii 1848-1852 ne arată că două săbii executate din materiale diferite pot încăpea în aceeași teacă, deși riscă să se zgârie una pe alta, atâta vreme cât slujesc același scop: fericirea și prosperitatea comunității naționale și eclesiale din care fac parte. Eroul spadei și finul diplomat rămân două efigii luminoase în galeria liderilor iluștri ai națiunii române din Transilvania.

Mircea Gheorghe Abrudan

Bibliografie

Österreichisches Staatsarchiv (Arhivele Naționale ale Austriei), Allgemeines Verwaltungsarchiv (Arhiva Administrativă Generală), Kultus und Unterrichtsministerium (Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice), Kultus-Präsidium, Karton 8, Nr. 2263/1850.

Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane/Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023.

Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022.

Romulus Felea, Avram Iancu în tradiția orală a moților – la 120 de ani de la moartea eroului –, volum publicat de Ioan Felea și Virgiliu Florea, Imprimeriile Ardealul, Cluj-Napoca, 1992.

Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, traducere de pr. prof. dr. Aurel Jivi, Editura Enciclopedică, București, 2016.

Gelu Neamțu, Avram Iancu. Mit, realitate, simbol, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

Nicolae Popea, Arhiepiscopul și metropolitul Andreiu baron de Șaguna, Tipariul tipografiei archidiecesane, Sibiu, 1879.

Cine este Mircea Gheorghe Abrudan

Mircea-Gheorghe Abrudan, cercetător științific II Dr. Dr. la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, specialist în istoria premodernă și modernă a Transilvaniei, istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Banat și Bucovina în secolele XVIII-XIX.

Autor, coautor, editor și coordonator a 20 cărți și volume, a 130 de studii de specialitate, a circa 230 de articole de popularizare, evocări, recenzii și note de lectură în reviste de specialitate, de spiritualitate și cultură, în cărți și volume colective apărute în România și în străinătate.

Cărți reprezentative: Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția Pașoptistă și Marea Unire. Evoluție istorică și relații confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, Sibiu/Cluj-Napoca, 2015; Friedrich Schwantz von Springfels, Descrierea Olteniei la 1723, ediție, traducere din limba germană, studiu introductiv, note și indice de Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Istros/Centrul de Studii Transilvane, Brăila/Cluj-Napoca, 2017; Biserica Ortodoxă și clerul militar din Monarhia Habsburgică între Pacea de la Carloviț și Primul Război Mondial (1699-1914), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2022, 523 p.; Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane/Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023.

Proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Băncii Transilvania.