VIDEO. Marea gimnastă Oana Ban: „După titlul olimpic de la Atena am început să studiez Biblia”

Oana Ban, de fapt Oana Ban-Grigore după numele soțului, trăiește de 11 ani în Cipru unde face misionarism, lucrarea Domnului, cum spune ea în podcast, pentru cultul Martorilor lui Iehova. Am avut bucuria de a dialoga cu ea într-una  din puținele zile pe care și le petrece, anual, la Cluj-Napoca, al cărui cetățean de onoare este din 2004. De când a devenit campioană olimpică, la Atena, cu echipa națională a României. Este o minune de om, dezinvoltă și smerită în același timp. Povestește despre duritatea vieții de sportiv de mare performanță, despre bătăile primite pe vremea junioratului, dar și despre bucuria victoriei supreme pentru un sportiv, titlul olimpic, cu detașarea și înțelepciunea unui maestru. Mai jos câteva secvențe din dialogul de la „Contraste”. (Florin Danciu)

„Era o sală înaltă undeva prin Gheorgheni, cu uși înalte și cu mirosul ăla de saltele, așa o sală întunecată cu un paralel, cu o bârnă. Asta mi-aduc aminte, astea sunt primele mele amintiri cu gimnastica. După aceea am fost transferată și am început școala la 6 ani, ca să prind o grupă de sportivi la liceul Nicolae Bălcescu.”

„Pe la 13 ani mi-am dat seama că e greu, dar că încep să fac performanță.”

„Țin  minte că eu, când am intrat în lotul naţional de junioare, după încălzire, am zis măi, eu am obosit de la încălzire! Atâta de mult durează încălzirea și acum începe antrenamentul?!”

„Eu am fost fricoasă în privința regimului alimentar foarte strict. Nu mi-am asumat foarte multe riscuri. Adică dacă se putea, să nu fie foarte riscant, făceam și eu rost de ciocolată. Dar dacă trebuia să sar din cămin, să ies, să fug, să… Mai bine mă abțineam!”

Antrenament cu senioarele

„La Centrul de la Deva noi ne antrenam dimineața, de la 8 la 11, și după aceea intrau senioarele. Și pentru că eram bună, m-au chemat pe mine și pe alte câteva fete să ne antrenăm cu senioarele. Dar când nu mergeam bine, mă mutau înapoi la junioare!”

„Le-am prins pe Simona Amânar, Andreea Răducan, Maria Olaru, Claudia Presăcan, Corina Ungureanu, toată generația asta din anul 2000.(…) Nu știu dacă ne uitam la ele chiar ca la niște zeițe, dar oricum ne uitam așa, cu admirație. Ne doream să fim ca și ele și să participăm la competițiile mari la care au participat și ele. Și după aceea în 2000, vă dați seama, că ne-am uitat la ele când au fost la Olimpiada de la Sidney.”

„Așa a fost de vreo trei ori, că m-am tot plimbat de la junioare la senioare, cum zicea domnul Belu, te-ai tot plimbat Banule cu ligheanul! De ce nu? Păi nu, am luat ligheanul cu lucruri, le duceam dintr-un cămin într-altul, cu geanta, și n-am fost singura.”

Bătaie de la antrenori

„Se știau impune domnul Belu cu doamna Mariana, așa că bătaie n-am luat! Nu știu dacă am luat vreoo palmă de la domnul Belu, dar nu mai știu exact, probabil una singură, aşa părintească o consider eu. În schimb, bătaie am luat, am luat bătaie, dar de la alți antrenori, la junioare, asta a fost stilul lor.

Îmi aduc aminte că și tata îmi zicea că și el lua bătaie la școală! Probabil în perioada aia, nu știu cum ați pățit dumneavoastră, mulți profesori făceau asta, ăsta a fost stilul de atunci. Și am luat, la junioare, am luat bătaie suficient! Îmi aduc aminte, după aceea, când am intrat în lotul de senioare, nu se mai punea problema să iei bătaie. Domnul Octavian Belu cu doamna Mariana Bitang știau să se impună când intrau în sală!”

„Bine, cumva, numai asta știam. Antrenament, cămin, antrenament, cămin, mi-e foame, mi-e sete. Vedetă? Până nu ai rezultate, nu ești nicio vedetă!”

„Știți cum, nu ești sigur, până în ultimul moment nu știi dacă vei ajunge sau nu vei ajunge în lotul olimpic!”

Antrenament cu piciorul rupt

„În 2002 am făcut o pauză de vreo 2-3 luni. Așa, cu accidentarea. Am venit și în Cluj. După aceea am rămas cumva la Deva. Am zis, gata, se termină cu gimnastica, dar prin mai m-a chemat doamna Mariana Bitang înapoi, să fac o verificare și să vadă dacă mă primesc din nou în lot. Și m-au primit din nou în lot. Și am început din nou să mă antrenez. Mai greu cu piciorul ăsta, că așa a fost, m-am antrenat cu piciorul rupt și nevindecat complet.”

„Oricum, înainte de marile competiții, făceam verificări multe. Ce înseamnă verificări multe? Adică, făceam un stil de antrenament tip concurs.”

”Veneau și arbitră din țară sau de acolo, de la Deva. Făceam, efectiv, ca un concurs între noi și se vedea rezultatele. Practic, tu arătai dacă ești o gimnastă care merit să fii în echipă sau ești ok în antrenamente, dar din cauza psihicului, din stresul, că era un stres competițional în momentul când concurați pentru locul la Olimpiadă”.

„Pe podium, la Atena, mă gândeam: ce bine că am reușit să facem concursul și s-a terminat cu medalia de aur! Eu stăteam pe podium și eram bucuroasă că s-a terminat, dar totuși, nu cu bine, pentru că mă accidentasem. Și mai aveam încă trei competiții și nu știam dacă o să le duc până la capăt. Și în cele din urmă nu le-am dus.”

Piciorul a cedat

„E frumos când reușești să ai rezultatele pe care ți le-ai dorit și pentru care, până la urmă, te-ai  antrenat atâți ani.”

„Eu aveam în cap să concurez până în 2004 și, după Olimpiadă, indiferent dacă ajung la Olimpiadă sau nu ajung, să  pun capăt gimnasticii de performanță. Eram și cu piciorul ăsta accidentat. De fapt, dreptul mi l-am accidentat la Olimpiadă pentru că l-am supra-solicitat din cauza stângului, din cauza gleznei stângi. Și până la Olimpiadă am tot tras și am zis: sper să îmi reziste piciorul până la Olimpiadă. Și la Olimpiadă la ultimul aparat, la penultima linie acrobatică, a cedat!”

A studiat Biblia

„Am venit în Cluj, am intrat la Facultatea de Educație-Fizică și Sport, automat. Și, da, eu aveam un plan, de atunci am zis că vin în Cluj și vreau să studiez Biblia.”

„Eu n-am fost în nici un club până la 19 ani.”

„Și am copilărit și am crescut și la Deva, cu învățăturile astea pe care mi le-a zis mama. Mai citeam Biblia între antrenamente, dar nu aveam eu foarte mult timp. Dar mă rugam, în schimb mă rugam.”

„Mă rugam în gând, pur și simplu. Și în timpul exercițiului la sol la Atena, după ce m-am accidentat, în colț, înainte să mă duc spre ultima linie acrobatica, m-am rugat. M-am rugat așa, scurt, nu trebuie să fie ceva complicat!”

„Pe podium, la Olimpiadă, a fost așa, o euforie și o bucurie și o emoție, dar medalia aia nu îmi dă viață veșnică. Știți cum? Știți cum? E o bucurie, da, e o bucurie și un lucru pentru care ai muncit, și mă bucur pentru rezultatul ăsta. Dar e așa, o chestie de o săptămână, două, trei, o lună, în care oamenii te aclamă! Dar gata, după aceea vine următoarea generație și următoarea și tot așa…”

„Ceea ce fac acum pentru Martorii lui Iehova e pur și simplu  o lucrare voluntară pe care până la urmă Iisus Hristos a început-o. E o lucrare care îmi oferă satisfacție și bucurie și e frumos să faci ceea ce îți place și în care, până la urmă, să găsești satisfacție.”