VIDEO. Ioan Slavici, titanul literaturii românești, la centenarul morții. Patriot și/sau colaboraționist?

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

În vara acestui an am comemorat un secol de la trecerea la cele veșnice a unui mare scriitor român (născut la Șiria, județul Arad, la 18 ianuarie 1848 – decedat la Crucea de Jos, localitate componentă a orașului Panciu, județul Vrancea, la 17 august 1925), considerat a fi între clasicii literaturii române moderne, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale ș.a.

Scriitorii, artiștii, muzicienii etc. au fost seduși, nu de puține ori, de pasiunile ori disputele politice din epoca lor, de aceea multora dintre ei li se poate „reproșa” subiectivismul lor ca oameni dintr-o anume fază a devenirii lor, respectiv partizanatul față de o ideologie, un partid politic sau o personalitate politică ori publică extrem de controversată. Firește că atari opțiuni individuale, marcate inerent de subiectivismul fiecăruia dintre ei nu trebuie să ne limiteze aprecierea obiectivă a operei respectivei personalități, chiar dacă din perspectiva contemporană am fi tentați să dezavuăm anumite opțiuni și comportamente.

Reevaluarea periodică a unor personalități controversate din trecut este o datorie a istoricilor fiindcă fiecare epocă are limitele sale documentare dar și intrepretative, iar depășirea unor atari bariere este rezultatul acumulărilor generațiilor anterioare[1]. Cu atât mai mult se impune analiza faptelor „contestabile” din biografia unui mare scriitor dar și mare român precum a fost Ioan Slavici, în lumina unor documente ce sunt disponibile cercetării dar și a unor noi grile de lectură[2]. În fapt, istoricul este obligat să revină periodic asupra unei epoci, personalități, chiar dacă a făcut-o anterior într-o manieră monografică ori numai eseistică, fiindcă de fiecare dată va găsi o nuanță în plus față de abordările precedente[3].

Este binecunoscut dar și de necontestat, rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar[4]. Cu toate acestea lui Slavici i s-a pus în ultimul secol de câteva ori eticheta de „trădător” al intereselor neamului, iar între 1916-1918 chiar și aceea de spion în favoarea Germaniei și Austro-Ungariei. Primul ardelean care l-a acuzat clar pe scriitorul arădean de „trădare” este poetul Octavian Goga. Acesta i-a dedicat lui Slavici un poem intitulat Unui scriitor vândut[5]. Goga, împreună cu grupul „tinerilor oțeliți”, se remarcaseră deja înainte de declanșarea Marelui Război drept adept al „naționalismului dezrobitor”, militând pentru o colaborare mai strânsă cu Bucureștiul și clamând abandonarea de către liderii Partidului Național Român din Transilvania (PNR) a politicii tradiționale provieneze.

Prin noi înșine

Ei au lansat formula „Prin noi înșine”, care accentua nevoia solidarității naționale, orientarea tot mai vădită spre București[6]. În mod paradoxal, această grupare radicală de lideri ardeleni, aflată după 1914 în conflict deschis cu Ioan Slavici, avea ca bază ideologică nu mai puțin celebra formulă „soarele pentru toți românii la București răsare”, pe care a impus-o însuși Slavici pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu, începând cu 1884. Tânărul și impetuosul Octavian Goga, care milita deja de ani buni pentru intrarea României în război alături de Antanta pentru eliberarea Transilvaniei, și care a cerut la înrolarea în armata română în vara anului 1916 să fie trimis să lupte în Ardeal, nu putea să (mai) accepte/înțeleagă poziția filo-habsburgică a lui Ioan Slavici[7].

Oricum poetul din Rășinari intrase deja în conflict deschis cu Slavici încă din anul 1910, când scriitorul arădean a refuzat să se dezică de prietenul său Vasile Mangra, care a „trădat” cauza națională acceptând să candideze pentru forul legislativ de la Budapesta pe listele unui partid maghiar. Astfel, așa cum a explicat foarte bine motivele acestui gest Marius Eppel, la 20 aprilie 1910, teologul și istoricul arădean a intrat în Partidul Național al Muncii și a acceptat să candideze pe listele acestuia[8]. El spera prin decizia sa să sporească șansele de reconciliere româno-maghiare și să poată contribui mai bine la apărarea intereselor românilor din Transilvania, așa cum a făcut-o și anterior, expunându-se nu de puține ori sancțiunilor venite dinspre autoritățile maghiare. Slavici a fost acuzat de Octavian Goga și de alți fruntași români din conducerea Partidului Național Român (PNR) că a fost copărtaș la decizia de „trădare” a lui Mangra, dezlănțuind prin ziarul Tribuna o virulentă campanie de presă împotriva scriitorului arădean, care nu s-a arătat dispus să-l blameze pe prietenul său Vasile Mangra. Goga a fost destul de virulent, intitulându-și unul dintre articolele sale A murit un om: Ioan Slavici [9].

Este simptomatic cum și acest personaj, Vasile Mangra, fascinant și controversat în același timp, precum Ioan Slavici, a fost acuzat după gestul din aprilie 1910 că a trădat cauza națională, că nu a luptat „pentru răspândirea și înaintarea culturii naționale, de a apăra limba românească”.

Evident că acuzațiile nu erau justificate, dovadă foarte apropiată de acele zile în care era blamat de unii dintre contemporani fiind tocmai circulara lui, ca vicar episcopesc, către profesorii ortodocși de religie, prin care le interzicea să predea religia în școlile confesionale românești în altă limbă decât limba română, după ce Zichy János, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice din Ungaria emisese un ordin prin care impunea obligativitatea predării religiei în limba maghiară la elevii de la clasele superioare de gimnaziu.

Soarele răsare de la București

Ioan Slavici cunoștea foarte bine implicarea lui Vasile Mangra din deceniile anterioare în slujba promovării și apărării intereselor naționale ale românilor din Transilvania, de aceea el nu a privit atât de „catastrofal” precum Goga decizia lui Mangra de a ajunge deputat în Parlamentul de la Budapesta pe listele partidului guvernamental, fiind convins că din postura în care se va afla acesta, va milita în continuare pentru interesele românilor.

Ceea ce Vasile Mangra a și făcut, obținând în anul 1911, de la același ministru Zichy János, un ordin prin care școlile confesionale românești să nu mai fie expuse regimului de ostilitate din partea guvernului de la Budapesta[10]. Octavian Goga cu alți comilitoni însă nu au vrut să admită că în apărarea intereselor românilor din Transilvania pot să existe și alte soluții în afara PNR. Cercetări recente au arătat că în timpul dualismului au existat destui deputați români în Parlamentul maghiar, aleși nu pe listele PNR ci pe listele partidelor guvernamentale, care s-au străduit să obțină, punctual și de cele mai multe ori pe plan local, regional, avantaje concrete pentru românii transilvăneni[11].

Formula („soarele pentru toți românii la București răsare”) lansată de scriitorul arădean cu mult înainte de individualizarea grupării „tinerilor oțeliți” a fost una dintre mostrele crezului său cultural-național, și nimeni nu-i poate contesta lui Slavici această convingere. Ea venea din experiența generațiilor de români ardeleni și nu numai, care în anii anteriori Revoluţiei de la 1848 și-au amplificat contactele cu fruntaşii românilor din toate provinciile românești.

Unitatea națională

Călătoriile lui George Bariţiu şi Timotei Cipariu în Ţara Românească, ori peregrinările moldovenilor şi muntenilor prin Transilvania şi Banat au asigurat, printre alte forme de comunicare, difuzarea ideologiei naţionale şi democratice în întreg spaţiul românesc. Chiar şi la Paris, cel mai important oraş european pentru formarea intelectualităţii româneşti din Principate în acei ani, dezideratele sociale, democratice şi naţionale au fost exprimate prin intermediul Societăţii Studenţilor Români, care a contribuit plenar la atragerea pentru mişcarea naţională din Principate a suportului politic şi diplomatic din străinătate. Discursul rostit în cadrul Societăţii de către Nicolae Bălcescu la 1 ianuarie 1847, este extrem de sugestiv pentru orientarea naţională a programului asociaţiei studenţilor români din capitala Franţei: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor.

Unitate mai întâi şi în simţăminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică… Românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii (subl. ns.)”[12]. Desigur, obiectivul imediat vizat de Bălcescu era Unirea celor două Principate dar el face apel la unitate, în primul rând culturală, sub steagul românismului, pentru toți românii. Într-un fel, Bălcescu este un precursor al lui Ioan Slavici care câteva decenii mai târziu pleda pentru unitatea culturală a tuturor românilor, sub cupola ocrotitoare și călăuzitoare a Bucureștiului.

Formula „soarele pentru toți românii la București răsare” pe care a impus-o scriitorul arădean pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu pe care l-a condus  începând cu 1884 pentru câțiva ani, a fost una dintre cele mai importante expresii ale acestui ideal. Să nu uităm nici de faptul că Ioan Slavici a petrecut un an în temnița de la Vaț (iunie 1888-iulie 1889), condamnat de către autoritățile de la Budapesta pentru implicarea sa politică în sprijinul cauzei naționale românești. El a și devenit în mai 1887 secretar al Comitetului Central al Partidului Național Român, cea mai înaltă funcție pe care a obținut-o în întreaga sa activitate politică, iar el a elaborat și proiectul unui Memorand către Curtea Imperială din Viena, în care să fie pre­zentate toate cerințele românilor aflați sub stăpânirea maghiară.

Luptător pentru interesele românilor

Ioan Slavici se încadrează astfel în tiparul unui comportament specific majorității intelectualilor români ardeleni și bănățeni, tot ceea ce a însemnat pentru el promovarea națiunii române captându-i energiile și interesul. Ca o particularitate, Slavici a fost marcat și de modelul de luptător pentru interesele românilor al episcopului și mai apoi mitropolitului Andrei Șaguna, cel care a început, după restaurarea mitropoliei ortodoxe a Ardealului, separarea ierarhică a românilor de sub dominația mitropoliei sârbe de la Karlovic[13].

Pentru românii ortodocși din zona Aradului această separație bisericească era o problemă foarte importantă[14], deoarece în conștiința publică era încă  proaspăt faptul că românii din Episcopia Aradului au reușit destul de târziu să își impună un episcop român, și că veniturile consistente ale bisericii ortodoxe din eparhie fuseseră până atunci dirijate preponderent înspre mitropolia sârbă de la Karlovic.

În această fază a cercetării noastre considerăm că atitudinea lui Slavici de a milita din toate puterile pentru realizarea unității culturale românești a fost sensibil marcată și de inițiativele fecunde din anul 1866, respectiv decretul Locotenenţei  Domnești din 1/13 aprilie 1866 de înfiinţare a Societăţii Literare (Academice) Române, care prevedea alegerea de membri „din toate provinciile româneşti”, cei dintâi membri numiţi, în noua Societate Literară (Academică) de la Bucureşti fiind transilvănenii Timotei Cipariu, George Bariţiu, Gavriil Munteanu, Andrei Mocioni, Vincențiu Babeș, Iosif Hodoş şi Alexandru Roman, urmați apoi de reprezentanții de frunte ai culturii românști din Bucovina, Basarabia și firește din România[15].

Contribuția Academiei Române

Academia Română a avut o contribuţie majoră la menţinerea individualităţii etno-lingvistice a românilor din teritoriile aflate sub dominație străină până la 1918, adunările generale ale înaltului for științific și cultural de la București fiind cu adevărat un „prim parlament” al viitoarei Românii Mari. Aportul Academiei Române înființate în anul 1866 la dezvoltarea națiunii române în general și la realizarea Marii Uniri a fost unul substanţial[16].

Ori lui Slavici nu i-a scăpat acest gest extraordinar venit dinspre autoritățile din București care i-au numit ca membri în primul rând pe intelectualii transilvăneni, luându-i astfel simbolic sub oblăduirea Academiei Române pe românii ce trăiau în Transilvania. Instituție care și-a propus de la bun început să coaguleze energiile creatoare ale tuturor românilor și să promoveze unitatea culturii naționale, Academia Română a reprezentat pentru Ioan Slavici încă din anii tinereții un alt reper în modelarea convingerilor și a militantismului său cultural-național. Aceasta cu atât mai mult cu cât Academia Română a donat și Asociației Naționale Arădane pentru cultura poporului român mai multe publicații, sprijinind și alte inițiative precum unificarea ortografiei române etc., fiind astfel realizată o solidaritate cultural-instituțională[17].

Cuvântul transilvăneanului Iosif Hodoș adresat fraților români în preajma deschiderii sesiunii Societății Literare la 31 iulie/12 august 1867 este mai mult decât elocvent pentru starea de spirit și așteptările elitei românești la începutul activității Academiei Române: „Am avut fericirea a fi chemați ca, în unire cu domnia voastră, să stabilim unitatea limbii: unitatea limbii o avem, fraților, de la Tisa până la Marea Neagră, toți românii au aceeași limbă, prin urmare n-avem a stabili unitatea limbii, ci numai forma ei, unitatea gramaticii și a dicționarului. Când vom avea această unitate în expunerea cugetării noastre vom fi și mai uniți în sentimente și cugete. Libertatea este dreptul tuturor: românul o cere cu binele, o pretinde în numele dreptului și, când i se contestă, o dobândește cu mijloacele morale sau materiale, după împrejurări. Bine v-am găsit, fraților…”[18].

Militantism cultural-național

Legăturile personale ale lui Slavici pe durata studiilor începute la Budapesta și continuate apoi la Viena cu Alexandru Roman, contactele cu Vincențiu Babeș și alți transilvăneni membri ai Academiei Române[19] s-au dovedit a fi fecunde pentru concepția și militantismul cultural-național al scriitorului arădean.

Istoria a fost fastă cu Slavici din punctul de vedere al relației acestuia cu înaltul for științific și de cultură de la București, cel puțin în anumite momente din biografia lui, deoarece în sesiunea 1881 – 1882, Academia Română l-a ales membru corespondent (la data de 22 martie 1882). Era, desigur, în primul rând o recunoaștere a operei sale literare dar și a angajării lui totale pentru propășirea națiunii române. În 1894 a fost numit director, iar soția sa a fost numită subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, importantă instituție școlară pentru fete patronată de către Academia Română, unde a activat până în anul 1908.

A fost nevoit să părăsească instituția pe care a organizat-o prin talent și documentare temeinică într-o manieră exemplară, datorită faptului că intrase în conflict cu D.A. Sturdza, secretar general al Academiei Române, dar și lider al Partidului Național Liberal. Acesta a dezaprobat participarea elevelor școlii cu obiecte confecționate de ele la expoziția jubiliară de la București din 1906, organizată de Partidul Conservator aflat la putere, pentru a marca cele patru decenii de domnie ale regelui Carol I. Deși exponatele de la Institutul Ioan Oteteleșanu au luat mai multe premii și chiar medalia de aur, Academia Română, la propunerea lui D.A. Sturdza, a dispus să nu fie primite aceste distincții iar măsurile luate împotriva lui Slavici și I. Kalinderu au afectat organizarea instituției de învățământ, culminând cu somația din 1 iulie 1908 ca familia Slavici să demisioneze și să plece de la Măgurele[20].

Nu era prima dată când Slavici a cunoscut pe propria piele consecințe neplăcute ale disputelor politice dintre liberali și conservatori, ceea ce i-a întărit și mai mult resentimentele față de clasa politică românească din Vechiul Regat, incapabilă de a colabora in corpore pentru binele comun, indiferent cine avea o inițiativă care se bucura de încredere în comunitate și era necesară pentru progresul general. De altfel, lipsa de continuitate pentru proiecte inițiate de antecesori, indiferent de domeniu, a fost o meteahnă constantă a politicienilor din țara noastră, din epoca modernă și până în prezent (excepție poate anul 1918!).

Secretar al colecției Hurmuzaki

Nu lipsit de importanță în acest context este și faptul că din 1874, Slavici a devenit secretar al colecției de documente Hurmuzaki inițiată de către Academia Română. Numirea lui în respectiva postură s-a făcut prin ordinul emis la 17 noiembrie 1874, de ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice de la acea vreme, nimeni altul decât Titu Maiorescu[21]. În această funcție, timp de mai mulți ani, Slavici a activat la traducerea de documente din limbile latină, maghiară, și germană, contribuind nemijlocit la tipărirea a 11 volume de documente referitoare la istoria românilor[22].

Așa cum aprecia recent un ilustru continuator al colecției Hurmuzaki, „Slavici s-a dovedit cel mai activ editor al colecției…Secretar al colecției și extrem de devotat  editării sale în condiții adecvate și cu o ritmicitate alertă, el a dat dovadă de o neverosimilă modestie, într-un mod asemănător practicilor monahilor medievali, autori de texte teologice și de anale”[23]. Chiar și atunci când nu a mai fost plătit pentru această funcție, Slavici a trudit la descifrarea documentelor păstrate la Academie, convins că munca lui este vitală pentru progresul istoriografiei românești dar și pentru interesul național în anasamblu.

Opțiuni politice

Opțiunile politice ale lui Ioan Slavici, îndeosebi înainte dar și în anii primei conflagrații mondiale au fost însă în esența lor filoaustriece și filogermane, ceea ce i-a adus numeroase prejudicii la începutul, pe parcursul și după încheierea Primului Război Mondial. Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre primii specialiști care i-a dedicat lui Slavici o monografie consistentă, se ocupă în capitolul 6 al acestei lucrări (sugestiv intitulat „Trădările”) cu descifrarea opțiunilor autorului Marei: „Există în viața și activitatea lui Slavici o epocă  – 1914-1918 – peste care istoricii literari trec repede, deși în acești ani au loc evenimente de mare însemnătate în istoria poporului român.

Stă, în prim plan, cum se știe, desăvârșirea unității statului român. Multă lume mai este însă încredințată că Slavici a trădat interesele poporului român și judecă din perspectiva unor opinii încetățenite, adevărat, de mult, dar nu îndeajuns susținute de cercetarea documentelor. Slavici se relevă în cursul a multe decenii un luptător cu o structură rectilinie și, dacă vederile sale politice sînt contrazise de desfășurarea vertiginoasă a evenimentelor, nu înseamnă neapărat că a „trădat”. Alături de Slavici stau, pe de altă parte, și alți scriitori ai noștri, și rămâne de neînțeles de ce numai el „trădează” ”[24].

Rămâne meritorie tentativa de acum câteva decenii a lui Dimitrie Vatamaniuc de a înțelege un mare scriitor dar și un om complex, care s-a angajat fără rezerve în slujba intereselor neamului lui, crezând în opțiunile sale și asumându-și prin statornicia convingerilor consecințe nu dintre cele mai plăcute. Ilustrul savant bucovinean a fost oarecum de acord că Slavici a putut greși prin opțiunile sale care se opuneau curentului majoritar, însă nu agreează ideea că numai scriitorul arădean a „trădat”, în vreme ce alți mari scriitori erau total absolviți de greșelile din trecut și în plus se bucurau și de aprecierile regimului politic din vremea publicării de către Vatamaniuc a monografiei despre Slavici (credem că l-a avut în vedere în primul rând pe poetul de la Mărțișor, pe nimeni altul decât Tudor Arghezi, fost coleg de celulă cu Slavici !!!).

Spirit ardelean

Câteva decenii mai târziu, academicianul Eugen Simion s-a aplecat cu multă empatie asupra biografiei scriitorului arădean și a reușit să-i încadreze convingerile și acțiunile într-un cadru mai larg, nuanțând lucruri enunțate doar de către Dimitrie Vatamaniuc care, în anii regimului trecut, a trebuit să fie extrem de atent la ochii cenzurii.

Astfel, Eugen Simion reevaluează „credințele acestui încăpățânat ardelean care, va spune într-un rând chiar el, refuză să fie <copil de cor>, adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el vrea să gândească și să judece cu capul lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești unde actorii își schimbă deseori opiniile de la un sezon la altul. În epoca lui și chiar mai târziu, inflexibilul, seriosul Slavici nu poate fi comparat, din acest punct de vedere, decât cu Eminescu, greu de scos, cum se știe, din fantasmele și convingerile sale.

El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate… el scrisese în mai multe rânduri, că pentru toți românii, soarele de la București răsare și va milita pentru solidaritatea națională. O solidaritate și o unire culturală, nu politică, statală…Publicistica lui merge în această direcție și, exceptând federalismul său – susținut, dealtfel, și de alți intelectuali ardeleni (Aurel C. Popovici este numele cel mai reputat) – ea oferă, judecată în sine, probe de curaj moral, de talent jurnalistic și de cunoștințe solide în domeniul economic și juridic.

Ioan Slavici este, din acest punct de vedere, un spirit ardelean exemplar: aplicat, tenace, ordonat în judecăți, procedural, spirit polemic neîmblânzit când îi este atinsă moralitatea și simte că ideile sale sunt mistificate sau minimalizate…”[25]. Aceste aprecieri profunde și corecte în esența lor, sunt relevante pentru avatarurile prin care a trecut scriitorul arădean în anii Marelui Război, însă mai rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie reevaluate și cunoscute mai bine în lumina unor documente și informații mai puțin exploatate de critica istoriografică în ultimele decenii. Să fi suferit cunoscutul scriitor arădean de bipolarism cumva, sau aprecierile diverse, încadrabile unui spectru larg care variază între „trădător” și patriot, derivă din interpretarea într-o cheie unilaterală a biografiei lui Slavici[26]?

Zeci de articole

Fără îndoială, trebuie să analizăm opțiunile și faptele lui Ioan Slavici încadrând-le într-un context mai larg, istoric și istoriografic. Multe din documentele care evidențiază „paradoxul” Slavici au publicate sau au mai fost utilizate și de alți istorici pe parcursul vremii în cărți, studii și articole cu caracter științific sau de popularizare[27].

Într-unul din memoriile sale din timpul Primului Război Mondial, Ioan Slavici mărturisește elocvent acest loialism prohabsburgic ce era oarecum visceral pentru majoritatea românilor din Transilvania până la Marea Unire din 1918: „Sunt născut la Şiria, unde Românii din împregiurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului şi eram trecut de un an şi jumătate, la 13 august 1849, când oştirile maghiare au capitulat în faţa generalului rusesc Paschievici. Pot dar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul”[28]. Într-adevăr, în timpul revoluției de la 1848, românii transilvăneni au proclamat ruptura cu guvernul maghiar, și s-au îndreptat spre o alianţă cu Austria liberală şi constituţională, demonstrând fidelitate Curții de la Viena.

Ioan Slavici a fost de-a lungul întregii sale vieți un promotor al bunei conviețuiri cu maghiarii și germanii, în general al toleranței, respectului între toate etniile, de aici derivând și unele ironii din partea prietenilor săi, între care și Mihai Eminescu.

Scriitorul arădean a publicat în deceniile premergătoare Primului Război Mondial zeci de articole în care elogia Casa de Habsburg, exprimându-și admirația nedisimulată față de cultura germană și în general față de forța germanității pentru stoparea panslavismului și agresivității Rusiei țariste. De foarte multe ori, el a criticat stările de lucruri din Ungaria dualistă, a condamnat abuzurile guvernelor maghiare de la Budapesta față de români, menajând însă Curtea de la Viena. Așa cum remarca și academicianul Eugen Simion, Slavici „se ceartă, altfel zis, cu zbirii imperiului, asupritorii minorităților, cu administratorii maghiari abuzivi, dar nu se atinge niciun moment de autoritatea de la Viena, chezășie, după el, a statorniciei statului poliglot…

Nu-i plac nici «pribegii ușuratici», de felul lui Goga și V. Lucaciu care s-au lăsat amăgiți de ideea, susținută de București, despre unirea românilor de pretutindeni într-un singur stat. Slavici vine, la acest punct, cu argumentul primejdiei rusești (argumentul vechi al junimiștilor). «Teroarea moscovită», scrie el, nu se poate combate decât prin alianța cu Austria. Aceasta înseamnă: confederațiune, autonomie, respect față de legile imperiului, unitate culturală, nu politică, rezistență pasivă, răbdare, așteptare, pe scurt: autonomie cu acțiune pașnică, memorandistă”[29]. Faptul că majoritatea studiilor universitare și le-a făcut la Viena a potențat admirația lui Ioan Slavici pentru o capitală imperială impozantă, pentru o cultură și o administrație performantă și corectă.

Legături cu medii austriece

Prietenia lui de mai târziu cu bănățeanul Aurel C. Popovici, cunoscutul adept al soluției federalizării Imperiului Austro-Ungar văzută ca o soluție rezonabilă pentru ameliorarea statutului românilor din Transilvania, a contribuit la fortificarea convingerilor loialiste ale lui Slavici. Conturarea la palatul Belvedere din Viena, în jurul arhiducelui Franz Ferdinand, a unui grup de politicieni format atât din austrieci cât și dintre liderii naționalităților din imperiu, care militau pentru o soluție federalistă, opusă dualismului instaurat la 1867, i-a sedus pe mulți intelectuali români din Transilvania către 1900[30]. Relația de amiciție dintre Ioan Slavici și Aurel C. Popovici, autorul celebrei cărți din 1906 despre posibila federalizare a imperiului, a fost una onestă și bazată pe identitatea de soluții preconizate pentru ameliorarea situației națiunii române din Transilvania, de care erau atât de atașați amândoi intelectualii.

Pe măsură ce ne apropiem de Primul Război Mondial legăturile admjnistrative și culturale ale lui Slavici cu mediile austriece și germane se intensifică. Din septembrie 1910, după o perioadă destul de lungă în care trăise fără vreo slujbă stabilă, Slavici a fost angajat ca învățător principal la Școala evanghelică-germană din București, adică într-o instituție unde spiritul dar și spiritualitatea germană erau la ele acasă. Școala era una particulară, fiind susținută financiar de către comunitatea germană-evanghelică din capitala României. Slavici a predat aici geografia, limba română și istoria românilor, din documentele rămase, inclusiv anuarul școlii, reieșind preocuparea scriitorului arădean ca elevii săi să își însușească foarte bine limba română[31].

Ziarul Ziua

Apoi, după izbucnirea Primului Război Mondial în vara anului 1914, Slavici a participat în cadrul comunității germane-evanghelice la înființarea în București a ziarului Ziua, cu fonduri germane și austro-ungare, și pentru un timp a îndeplinit funcția de director, publicând mai multe articole (semnate dar și nesemnate, însă cunoscute ca aparținându-i lui Slavici) în care pleda cel puțin pentru neutralitatea României dar și pentru orientarea politicii externe a ei către Germania și Austro-Ungaria, în vederea contracarării pericolului rusesc[32].

Conducerea ziarului o avea efectiv Ottokar Schlawe, profesor la Politehnica din București, director al unor societăți petrolifere cu capital german și un apropiat al autorităților de la Berlin, unde călătorea periodic cu diferite misiuni[33]. Se știe foarte bine că Germania, dar și Austro-Ungaria, aveau tot interesul pentru ca România să abandoneze neutralitatea și să se alăture Puterilor Centrale. Atât Berlinul cât și Viena au activat în România persoane și instituții capabile să facă un lobby discret dar eficient pentru a influența decizia guvernanților în sensul intrării României în război de partea Puterilor Centrale[34]. Conform lui Dimitrie Vatamaniuc, articolele lui Slavici din ziarul Ziua se remarcă prin obiectivitatea prezentării știrilor, a analizei riguroase, pledând mai degrabă pentru evitarea implicării României în război datorită ororilor inerente pe care orice conflict le aduce combatanților.

Prefața lui Ioan Slavici la volumul Vox populi, publicat în mai 1915, în care erau comentate răspunsurile țăranilor la întrebarea pusă de redacția ziarului Ziua în legătură cu atitudinea ce trebuia să o adopte România în războiul aflat în plină desfășurare, este o mostră de onestitate și echilibru politic, de empatie cu situația celor mulți și umiliți, nu în ultimul rând o pledoarie pentru dragostea față de neam și țară care ar trebui să fie caracteristică  liderilor politici de la vârful statului.

Titan al literaturii

Poate că în finalul acestor considerații ar fi mai nimerit să-l lăsăm pe inegalabilul George Călinescu să caracterizeze omul și opera: „A fost o greșeală desigur arestarea efemeră a acestui om văităreț, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-și cu ochii plecați în jos aversiunile. Petrecerea lui la închisoare, rușinările lui de promiscuitate le-a povestit el însuși cu stăruința lui penibilă…Dar opera este remarcabilă. Cu percepția justă numai când se aplică la viața țărănească, ea nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârzi, lacomi, intreprinzători, intriganți, cu părți bune și părți rele, așa cum trebuie să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului”[35].

Ioan Slavici a fost fără îndoială un titan al literaturii române și nimeni nu îl poate detrona din locul câștigat prin muncă în Panteonul culturii naționale. Opera lui literară a fost desigur rezultatul vocației sale, talentului înnăscut, dublat de o muncă tenace. Opțiunile sale geopolitice și implicarea sa civică și politică, prin statutul de ziarist mai cu seamă, reprezintă alegeri deliberate, motivate de el adeseori prin convingerea sa fermă că astfel slujește mai bine interesele națiunii sale, deopotrivă ale românilor din Transilvania aflați în cadrul Imperiului Austro-Ungar, cât și ale fraților din Vechiul Regat.

Nimeni dintre contemporanii lui Slavici, începând cu el însuși, nu-și puteau imagina că finalul Primului Război Mondial va aduce la demantelarea monarhiei austro-ungare. Imperiul Habsburgilor, vechi de sute de ani, a supraviețuit multor războaie, a cunoscut numeroase metamorfozări și de fiecare dată până atunci și-a revenit, ba și-a mai și extins granițele[36].

Cum să-l condamnăm pe scriitorul arădean pentru că nu a putut prevedea ceea ce s-a întâmplat în toamna anului 1918, și a stăruit în convingerea sa că românii transilvăneni ar putea să-și amelioreze soarta numai prin bunăvoința Vienei, împotriva politicilor asimilaționiste promovate de Budapesta ? Unele dintre memoriile sale, este vorba în primul rând de cel redactat de Ioan Slavici în timpul primei arestări din vara anului 1916, este cât se poate sugestiv pentru atari opțiuni personale, unele care l-au propulsat drept un mare patriot și naționalist român, altele care i-au adus blamul multor contemporani și i-au pricinuit destule neajunsuri înspre sfârșitul vieții, inclusiv cele două experiențe carcerale la București[37]. În orientarea sa filohabsburgică, Slavici nu a fost un habotnic, fără discernământ.

Considerat ”trădător”

El a apreciat „binefacerile” aduse de Curtea de la Viena românilor din Transilvania după 1700, dar a fost onest și a apreciat ca atare și modul agresiv și ilegal în care Austria a obținut/ocupat Bucovina în anul 1775, dezmembrând în acest fel Moldova. Astfel, în anul 1875, pe când lucra la Societatea Academică Română în calitate de secretar al Comisiei însărcinate cu publicarea documentelor adunate de Eudoxiu Hurmuzaki, Slavici a contribuit, alături de Mihail Kogălniceanu, la tipărirea la București în limba română a unei broșuri cu un studiu introductiv și documente inedite despre răpirea Bucovinei de către austrieci[38].

Lucrarea a fost ulterior tradusă în limba franceză și tipărită la Paris. Academicianul Eugen Simion avea multă dreptate în caracterizarea ce i-a făcut-o în anii din urmă lui Slavici, în Prefața de la ultimul volum din seria scrierilor acestuia: „Slavici este, în mod cert, un spirit chibzuit, omul ordinei, un legalist– cum am spus mai înainte – indiscutabil patriot, ține cu neamul său și luptă, în modul lui dârz de a fi, pentru drepturile lui…Este, politicește și moralmente, un naționalist (cu semnificația pe care o are termenul în secolul al XIX-lea), un naționalist «în marginile adevărului».

Nu-i șovin, iar pe șovinii maghiari îi tratează cu asprime, dar fără prejudecăți xenofobe. Este fidel, în toate împrejurările, față de Curtea de la Viena și asta l-a pus, la sfârșitul vieții, în situația cu totul absurdă, inacceptabilă pentru el, luptător pentru idealul național, de a fi socotit de contemporanii săi «un trădător». Opera lui a izbăvit însă creatorul de slăbiciunile omului, într-un moment al existenței sale, cum spune un critic”[39].

Poate că astăzi vom putea să-i apreciem mai detașat devotamentul arătat față de națiunea sa, dar și să-i acceptăm și să-i înțelegem mai bine opțiunile geopolitice, care i-au atras atâtea animozități în epocă și catalogări mult prea dure în timpul vieții și ulterior.

Bibliografie

[1] A se vedea în acest sens, o sintetică și comprehensivă discuție la Brian Fay, „Historians and Ethics: A Short Introduction to the Theme Issue”, în History and Theory, Volume 43, Issue 4, December 2004, pag. 1sq, precum și în toate celelalte articole din acest număr tematic, mai cu seamă cel al lui Jonathan Gorman („Historians and their Duties”).
[2] Acest articol a apărut recent într-o versiune mult revizuită și adăugită în cartea „Lumile” lui Ioan Slavici. Între loialismul prohabsburgic și devotamentul național, Ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, 310 pag.
[3] Extrem de utile sunt articolele lui Paul Ricoeur, Aaron Gurevich și Eric J. Hobsbawm din volumul The Social Responsibility of the Historian, edited by François Bédarida, Berghahn Books, Providence and Oxford, 1995.
[4] A se vedea, printre altele, Studii și documente privind activitatea lui Ioan Slavici, vol. I-II, editori Eugen Gluck, Gelu Neamțu, Dimitrie Vatamaniuc, Universitatea Populară Arad, 1976, 158 + 155 pag.
[5] Eugen Simion, „Prefață”, în vol. Ioan Slavici, Opere. IX. Publicistică social-politică. „Tribuna” și epoca sa, ediție critică de Dimitrie Vatamaniuc, prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2010, pag. XI. În poezia lui Octavian Goga, intitulată Unui scriitor vândut și publicată apoi și în volumul Cântece fără țară, București, 1916, pag. 115-116, poetul rășinărean îi aduce acuze grave lui I. Slavici, exprimând punctul de vedere al transilvănenilor trecuți în România și care militau pentru intrarea României în război alături de Antanta, pentru eliberarea fraților din Transilvania și Bucovina: „Nu-i simți în noaptea ta de jale/Cum vin, convoi întunecat/Eroii scrisurilor tale/Și ți se-apropie de pat? Vin popi bătrâni cu barba sură/Țărani cu chip însângerat/Vin să te blesteme din gură/Vin să te-ntrebe de păcat…/Și, spune-mi, nu te-ncearcă oare/Un vis cumplit, un vis urât:/Că mâna lor răzbunătoare/Te-a strânge într-o zi de gât?”.
[6] Liviu Maior, Habsburgi şi români. De la loialitatea dinastică la identitate naţională, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pag. 278.
[7] Corina Croitoru, Fronturi interioare. Poezia românească a celor două războaie mondiale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2024, pag. 81.
[8] Marius Eppel, Politics and Church in Transylvania, 1875-1918, Peter Lang, Frankfurt am Main, 2012, pag. 137.
[9] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei RSR, București, 1968, pag. 444sq.
[10] Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pag. 215.
[11] A se vedea la Ovidiu Iudean, The Romanian Governmental Representatives in the Budapest Parliament 1881-1918, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2016.
[12] Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 319-320.
[13] Lucian-Vasile Szabo, Complexul Slavici, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2013, pag. 16;
[14] Nicolae Bocșan, „Separația ierarhică a bisericii ortodoxe române de biserica ortodoxă sârbă, 1864–1868”, în Revista istorică, 7, nr. 3–4, 1996, pag. 155–174.
[15] Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pag. 118.
[16] Dan Berindei, Cultura națională română modernă, Editura Eminescu, București, 1986, pag. 372sqq. A se vedea și Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-2022 Dicționar, ediția a VI-a revăzută și adăugită, Cuvânt înainte de Academician Ioan-Aurel Pop, Editura Academiei Române, București, 2023, pag. VII.
[17] Ioan Bolovan, Asociația Națională Arădeană pentru Cultura Poporului Român: între local, regional și național (1863-1918), cuvânt înainte de Nicolae Bocșan, prefață de Liviu Maior, ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Editura Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2023, pag. 143sq.
[18] Eugen Simion, Cuvânt Înainte, în Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar, ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, București, 2003, pag. 14.
[19] A se vedea mai multe la Dorina N. Rusu, Marius Porumb, Stelian Mândruț, Membrii Academiei Române din Transilvania, 1866-2016. Dicționar, Editura Academiei Române, București, 2016.
[20] Dimitrie Vatamaniuc, „Ioan Otteteleșanu și Institutul din Măgurele”, în Studii de Știință și Cultură, anul IV, nr. 4 (15), decembrie 2008, pag. 24sq.
[21] Victor Spinei, „Colecția de documente Hurmuzaki: antecedente, geneză, concretizări”, în vol. Documente privind Istoria Românilor. Colecția Eudoxiu Hurmuzaki, seria a 3-a, vol. I, Legația română la Petrograd (1914-1918). Documente, editori Gheorghe E. Cojocaru, Eugen-Tudor Sclifos, Editura Academiei Române/Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, București-Brăila, 2018, pag. XCVII.
[22] Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar, ediția a III-a, pag. 771.
[23] Victor Spinei, „Colecția de documente Hurmuzaki…”, pag. XCIX.
[24] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, pag. 450.
[25] Eugen Simion, op. cit., pag. VI sqq.
[26] Vasile Docea, „Biserica lui Ioan Slavici. Un episod din istoria relațiilor româno-germane”, în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie – Istorie, XXI, 2013, pag. 455.
[27] A se vedea mai ales la Alin Spânu, Spioni, spioane și dandanale în România neutră (1914-1916), Editura Militară, București, 2016; Florin N. Șinca, „Dosarul dispariției manuscriselor lui Ioan Slavici”, în Historia, 2007, 7, nr. 62, pag. 3-8; Idem, Din istoria Poliţiei Române, volumul III. Pregătind Întregirea Țării, Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2009, capitolul „Poliția și dosarul dispariției manuscriselor scriitorului Ioan Slavici,” pag. 64-77.
[28] Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Istorice Centrale, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, dosar 1138/1916, ff. 20-22 (în continuare ANB, AIC, Fond DPSG).
[29] Eugen Simion, op. cit., pag. IX.
[30] Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), Editura RAO, București, 2010, pag. 25.
[31] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, pag. 454.
[32] Vasile Docea, „Biserica lui Ioan Slavici..”, pag. 456.
[33] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, pag. 454sq.
[34] A se vedea mai pe larg la Claudiu-Lucian Topor, Germania și neutralitatea României (1914-1916). Studii Istorice, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2017.
[35] George Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită. Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, pag. 508.
[36]A se vedea mai recent la  Martyn Rady, Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea, traducere din limba engleză de Lia Decei, Prefață de Matei Cazacu, Editura Corint, București, 2023.
[37] Petre Din, „Ioan Slavici între spiritul etic și colaboraționism, 1918-1925”, în Revista Bistriței, XXIII, 2009, pag. 135-141.
[38] Tiberiu Ciobanu, „Slavici, istoric nedreptățit”, în vol. In memoriam Ioan Slavici, coord. Eliza Triff, pag. 144sq.
[39] Eugen Simion, „Prefață”, în vol. Ioan Slavici, Opere. XI. Publicistică social-politică. De la Războiul de Independență la primul Război Mondial, pag. XIX.

Ioan Bolovan

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.