VIDEO. ”Caruso de Banat”, tenorul Traian Grosăvescu. Misterele unei crime și ale unui proces controversat

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

 Motto:  Traian Grosăvescu a fost cel mai înzestrat tenor pe care l-a avut vreodată poporul român (…) A fost Prinţul Operei din Viena între 1923-1927

„Caruso de Banat” – Conflictul cu Dimitrie Popovici- Bayreuth şi drumul spre stele

             Anul acesta, pe data de 21 noiembrie, se împlinesc 130 de ani de la naşterea marelui artist liric Traian Grosăvescu, renumit tenor născut în Banat, la Lugoj, cel pe care critica de specialitate l-a numit, pe bună dreptate, urmaşul de drept al Marelui Enrico Caruso (1873-1921), unul din „Monştri Sacri” ai scenei lirice mondiale. Graţie calităţii vocii şi a prezenţei scenice, prin interpretările memorabile din operele lui Verdi şi Puccini, care i-au dus faima în toată lumea, carismaticul artist bănăţean avea lumea la picioare în primul deceniu de după Marea Unire.

De atunci şi până acum, iubitorii de operă din ţară îşi mai aduc aminte, uneori, de personalitatea sa în diverse ocazii, mai mult sau mai puţin festive. Cercetarea istorică de profunzime, însă, pare să fi acceptat resemnarea şi, implicit, „căderea cortinei” asupra „Dosarului Grosăvescu” odată cu verdictul pe care autorităţile epocii l-au dat asupra morţii sale tragice survenită la Viena pe data de 15 februarie 1927, la reşedinţa sa din Lerchenfelderstrasse nr. 62: ucis, prin împuşcare, chiar de soţia sa Nelly Kövesdy/Grosăvescu din cauza unei gelozii patologice.

Autorul studiului de faţă, pasionat al operei şi, implicit, al personalităţii reputatului artist lugojean, a strâns de-a lungul timpului mai multe „piese” din puzzle-ul procesului tenebros care, spre marea indignare a contemporanilor, a achitat-o, până la urmă, pe soţia criminală. Ţinând cont de informaţiile depistate, dar şi de mai multe aspecte ciudate care au apărut pe parcursul derulării infamului proces de la Viena, în intervalul februarie-iunie 1927, considerăm că teza soţiei geloase, care şi-a executat soţul prin împuşcare, trebuie, cu necesitate, revizuită. Tot ceea ce s-a spus în epocă legat de moartea sa violentă este doar o interfaţă care acoperă adevărul în profunzimea sa. În realitate, tenorul Traian Grosăvescu a fost victima unui complot pus la cale de un „Trio Macabru” din considerente pur financiare.

Înainte de a desface firele încurcate ale complotului în sine, un scurt remember asupra vieţii marelui artist liric se cuvine a se face în cele ce urmează. Acesta ne oferă un „fir roşu” care ne conduce până la momentul în care apar primele semne mari de întrebare ce relevă magnitudinea problemei şi, implicit, numeroasele ramificaţii ale acestei poveşti tragice.

Tenorul Traian Grosăvescu la începutul perioadei de glorie a carieriei sale

Povestea tenorului Traian Grosăvescu începe, aşadar, în Banat, la Lugoj, într-o familie care, prin talentul moştenit, s-a legat de viaţa muzicală a oraşului. Tatăl său, Constantin Grosăvescu, ce activa în serviciul contabil comitatens, era o prezenţă remarcabilă şi în corul german condus de un anume Schwach, respectiv în corul maghiar, „Magyar Dalárda” coordonat de către Dr. Iosif Willer. Această formaţie, în anul 1912, a fost recompensată cu un meritat Premiul I pe Monarhie la un concurs de muzică celebru derulat la Budapesta. La acest cor a cântat atât Constantin Grosăvescu, cât şi fiul său.[1]

Remarcându-i-se calităţile vocale înăscute, tânărul Traian Grosăvescu a fost îndrumat spre muzică. A luat ore de pian de la o doamnă pe nume Mili Nicolici, apoi ore de canto de la Dr. Iosif Willer mai sus menţionat. În contextul în care activitatea teatrală de amatori era și ea foarte dezvoltată în Lugoj, marea animatoare a teatrului de copii din oraş, Elena Rădulescu-Dobrin, observând, la rândul ei, talentul actoricesc al lui Traian Grosavescu a decis să-i permită urcarea pe scenă în piesa Prințesa din pădurea adormită. După admiterea la cursurile liceale, Traian Grosavescu a decis să ia parte la toate corurile lugojene, jucând şi piese de teatru pe scena grădinii „Concordia” alături de un alt nume care va deveni, de asemenea, consacrat în viaţa muzicală românească: Tiberiu Brediceanu[2].

După susţinerea examenului de bacalaureat, în anul 1914, viitorul mare tenor a decis să se înscrie la Academia de Muzică din Budapesta pe care a părăsit-o după o jumătate de an datorită faptului că a fost chemat să se înroleze în armata imperială. Cu un an înaintea încheierii Primei Conflagraţii Mondiale s-a îmbolnăvit de icter, motiv pentru care a fost spitalizat la Triest, Kaposvár și Lugoj.

După încheierea războiului, a decis să meargă la rudele sale din Budapesta pentru continuarea studiilor. A rămas în capitala maghiară doar un an, astfel că, în vara lui 1919, a revenit la Lugoj cu un certificat de la Academia de Muzică semnat de profesorii Dohányi şi Kodály. Reîntors acasă, acolo unde tatăl său, începând cu anul 1918, fusese numit șef contabil al județului Caraş-Severin, a rămas o perioadă până la decizia de a pleca în Transilvania, la Cluj, împreună cu basul Francisc Balogh, cu intenţia de a activa în cadrul Conservatorului[3].

Remarcându-i calităţile vocale de excepţie, George Dima l-a primit la Conservator, pe data de 27 noiembrie 1919, ajutându-l să obţină o bursă de la Consiliul Dirigent. În scurtă vreme, a fost acceptat şi în corul Operei Române, bucurându-se de îndrumarea unor dascăli celebri precum Ionel Crișan, regizorul Constantin Pavel, dirijorul Jean Bobescu și corepetitorul Zeno Vancea. În stagiunea 1920-1921, el figurează, déjà, în rândul personalului Operei Române din Cluj alături de alţi patru tenori celebri: Ioan Böhm, Gustav Borger, Emil Marinescu şi Constantin Pavel[4].

Adulat la Opera din Cluj

Pe data de 25 decembrie 1920, l-a înlocuit pe tenorul Constantin Pavel care era bolnav, debutând, astfel, în rolul „Pinkerton” din opera „Madama Butterfly” de Giacomo Puccini alături de Elena Roman şi Lya Pop. Succesul său de atunci a fost imens, iar drumul spre glorie i se deschidea deja. În ziua de 15 septembrie 1922 a fost invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia în prezenţa Reginei Maria şi a Mareşalului Jósef Pilsudski, Preşedintele Poloniei. Au urmat şi alte turnee în ţară la care a mers înpreună cu soprana Aca de Barbu, cea cu care a şi dezvoltat, în timp, o relaţie specială[5].

La Opera din Cluj era adulat de un public numeros care venea, de fiecare dată, să-l asculte cu plăcere şi entuziasm. Conform surselor din Arhiva Operei Române din Cluj, în stagiunile 1921-1922, respectiv 1922-1923, el a avut alături pe scenă nume consacrate din viaţa operei clujene şi nu numai: Solomon Bacon, Emil Marinescu, Nicolae Nagacevschi (tenori), Aca de Barbu, Anastasia Dicescu, Adela Ionascu, Mimi Nestorescu, Ana Rozsa Vasiliu, Ştefania Sudeţianu (soprane), Lya Pop (Mezzosoprană), Nicu Apostolescu, Ionel Crişianu, Maximilian Săveanu, Szabó Zoltán (baritoni), Zaharia Darin, Constantin Baianoff, Francisc Balogh, Traian Gavrilescu, Marin Georgescu, Gheorghe Sterian-Mandy (başi)[6].

În acest interval de timp, însă, situaţia financiară a instituţiei nu era, nici pe departe, una strălucită. Salariile erau atunci foarte mici, de unde şi valul de nemulţumiri care au generat numeroase tensiuni mai ales în rândul instrumentiştilor. Mulţi prevedeau desfiinţarea Operei şi mutarea orchestrei la Opera Română din Bucureşti. La acestea s-a adăugat şi regimul foarte sever impus de către directorul Dimitrie Popovici-Bayreuth care nu admitea actele de indisciplină şi, mai ales, întârzierile de la repetiţii. În acest cadru a apărut şi conflictul lui cu Traian Grosăvescu care a avut mari ecouri în presa vremii.

A leșinat în culise

Căutând să-şi îmbunătăţească salariul, talentatul tenor a acceptat diverse angajamente în afara operei clujene. În lunile de vară, împreună cu Aca de Barbu şi Oscar Kálmán (un lugojean, angajat la Opera din Budapesta), dat o serie de concerte foarte apreciate la Arad, Timișoara, Lugoj și Făget. Din cauza întârzierii trenurilor, nu a putut fi punctual la repetiţii motiv pentru care directorul Bayreuth l-a sancţionat sau i-a dat avertismente, neapreciind asemenea obligaţii exterioare[7].

Apogeul conflictului a fost atins în seara de 23 februarie 1923, atunci când Traian Grosăvescu urma să fie distribuit în rolul „Turiddu” din „Cavaleria rusticana”,, respectiv în rolul  „Canio” din opera „Paiaţe”. Angajarea în două roluri succesive era ceva rar pentru un tenor, dar, în acelaşi timp, şi o decizie ciudată a direcţiunii. Dată fiind dificultatea ambelor roluri, era, practic, imposibil pentru un artist liric să le ducă pe toate la bun sfârşit.

Traian Grosăvescu a insistat asupra faptului că vocea îi era foarte obosită la care s-a adăugat şi aceea că, la ultima prezenţă pe scenă, în opera „Tosca”, din cauza efortului, leşinase în culise după actul secund[8]. Refuzând, astfel, să se expună unei epuizări cu efecte pe termen lung, Traian Grosăvescu l-a propus pentru rolul „Turiddu” pe artistul Cornel Olariu.

În mod surprinzător, directorul Bayreuth a refuzat ferm propunerea, invocând legea de organizare a operei de stat care, prin art. 29, accentua faptul că artiştii, chiar dacă nu erau în dispoziţii vocale bune, trebuiau să cânte pe scenă. În seara spectacolului, cu o oră înainte, Traian Grosăvescu a anunţat conducerea operei că nu va cânta cele două roluri, având certificat medical. Spectacolul a fost suspendat, iar din cauza nemulţumiri publicului directorul Bayreuth a decis să vină cu explicaţii.

După cum arată Constantin Nedelcu în revista „Semenicul” nr. 1/1929, el a ieşit pe scenă, a citit scrisoarea tenorului, a decis să restituie banii publicului dezamăgit și a convocat comisia de disciplină pentru excluderea lui Traian Grosăvescu de pe orice scenă din România[9]. Acuzaţiile au curs de-o parte şi de alta, fără a se reuşi ajungerea la un numitor comun. Mai mult, conflictul a ajuns şi în presă[10], divizând publicul în două tabere: unii îl susţineau pe tenor, în vreme ce alţii îi luau apărarea directorului, accentuând că artistul trebuia să fie recunoscător unei instituţii care i-a oferit cadrul propice afirmării.

Exclus din Opera clujeană

Pe data de 25 februarie 1923, a fost convocat Comitetul Administrativ al Operei format din: Dimitrie Popovici-Bayreuth, George Dima (directorul Conservatorului), G. A. Dima (profesor universitar) şi Nicolae Bănescu (profesor universitar). Forul superior al instituţiei a luat o decizie drastică: Traian Grosăvescu era exclus din opera clujeană, pentru spectacolul suspendat trebuia să plătească daune mari şi, în plus, nu mai avea voie să cânte pe nicio scenă din România până nu achita datoria faţă de opera clujeană.[11] Date fiind salariile mici cu care instituţia în sine îşi plătea artiştii, a fost imposibil pentru Traian Grosăvescu să achite suma absurdă care i se cerea. Ceea ce a urmat a echivalat cu moartea profesională în propria sa ţară.

Decizia drastică propusă de către directorul Bayreuth a şocat pe multă lume. Orgoliile şi rivalităţile în lumea artiştilor erau binecunoscute, dar atunci se mersese mult prea departe. Până şi Ministrul Artelor a mizat pe o schimbare a deciziei astfel încât cel mai talentat tenor al ţării să poată reveni pe scenă. Situaţia în sine o cerea: mulţi angajaţi erau nemulţumiţi de atitudinea autoritară a direcţiunii, opera în sine se confrunta cu un deficit de milioane astfel că instituţia operei române din Cluj nu-şi putea permite să piardă un asemenea tenor talentat pe care publicul se îngrămădea să vină să-l asculte.

Cu toate acestea, Traian Grosăvescu nu a revenit la opera clujeană. Cu puţinii bani pe care părinţii săi au reuşit să-i agonisească în timp și cu cei 20.000 lei împrumutaţi de la industriașul Vasile Popa, pe data de 298 martie 1923, a decis să pleace la Viena unde sora sa Olga studia filologia[12]. În acest punct încep, de fapt, controversele din „Dosarul Grosăvescu”. Decizia lui Dimitrie Popovici-Bayreuth de a-l exclude pe artistul lugojean de pe orice scenă din România, oricât de dură a fost, s-a potrivit ca o mănuşă cu planurile controversatului vienez Theodor Kövesdy şi ale fiicei sale Nelly, cea cu care Traian Grosăvescu s-a şi căsătorit doar la câteva luni distanţă de la venirea sa în capitala imperiului.

Despre întâlnirea dintre cei doi, Nelly Kövesdy şi Traian Grosăvescu, persistă încă multe neclarităţi. Pe de-o parte, se afirmă că artistul ar fi cunoscut-o la Viena, la parcul de distracţii Prater, unde mersese cu sora sa Olga la invitaţia familiei Călţun[13]. Potrivit altor opinii, întâlnirea celor doi ar fi avut loc la Lugoj, prin intermediul maiorului Dimitrie Călţun[14] care ar fi fost originar din zona Caransebeşului[15]. Acesta, inţial, fusese ofiţer de informaţii în armata austriacă,

reuşind să dezvolte contacte cu Marele Duce Nicolae[16], iar apoi, după prima conflagraţie mondială, a trecut în serviciile armatei române. O perioadă fusese pretor la una din curţile marţiale ale corpului VIII de armată, apoi a activat la Sibiu, iar în final la Craiova.

Pe durata misiunilor sale, soţia, Nelly Călţun (fostă Kövesdy), locuia la Sibiu cu fetiţa lor Renée. Fiind invalid de război, cu o leziune la cap, Dimitrie Călţun a putut ieşi din armată, dar, în ciuda iubirii dintre el şi Nelly, a fost nevoit să divorţeze, întrucât soţia sa, brusc, a dezvoltat o pasiune nebună pentru tenorul Traian Grosăvescu cu care s-a şi căsătorit la Viena pe data de 17 noiembrie 1923.

În ciuda divorţului, Dimitrie Călţun nu a dispărut din poveste, ci a fost mereu „umbra” din spatele celor doi: Traian şi Nelly Kövesdy/Grosăvescu. Pe fostul său socru, Theodor Kövesdy, îl cunoscuse în perioada detenţiei din anul 1915. Atunci, el fusese închis pentru spionaj în favoarea imperiului rus, iar viitorul lui socru pentru implicare în Afacerea Auffenberg. Era vorba despre un scandal imens legat de generalul Moritz Auffenberg, fost ministru de război al Imperiului Austro-Ungar, care fusese implicat într-o afacere dubioasă de comerţ cu arme; după deconspirarea acţiunii, generalul în cauză a fost trecut în rezervă, iar colaboratorii lui apropiaţi au fost reţinuţi. Pe lângă implicarea în această afacere dubioasă, Theodor Kövesdy mai avea la activ şi alte afaceri murdare[17], prin urmare încarcerarea sa alături de spionul Dimitrie Călţun nu a fost o întâmplare.

Aşadar, cu ceva timp înainte de nunta din 17 noiembrie 1923, activa, deja, un „Trio Macabru” care, în cele din urmă, avea să-i fie fatal lui Traian Grosăvescu. Într-o primă fază, planul de atragere a renumitului artist liric lugojean în „Colivia de Aur” de pe Lerchenfelderstrasse nr. 62 din Viena a funcţionat fără cusur. Fostul agent Dimitrie Călţun, probabil impulsionat de Theodor Kövesdy, în ciuda sentimentelor sale puternice faţă de Nelly, a fost obligat să facă un pas în spate pentru „a-i deschide culoarul” lui Traian Grosăvescu.

Mai mult, la presiunea fostei sale partenere de viaţă, a acceptat şi decizia dureroasă ca fiica lor Renée să rămână în grija mamei, fiind trecută, ulterior, pe numele lui Grosăvescu. Acesta, după cum s-a amintit deja, rămânând fără perspectivă profesională în ţara natală din cauza lui Dimitrie Popovici-Bayreuth, a fost nevoit să vină la sora sa în capitala imperiului, iar intervenţia lui Nelly Kövesdy în favoarea carierei sale a fost, iniţial, ca un balon de oxigen.

Lumea selectă a operei vieneze

Prin intermediul relaţiilor pe care le avea influentul ei tată, Traian Grosăvescu a putut pătrunde uşor în lumea selectă a operei vieneze. Prin mijlocirea ei, artistul lugojean a fost acceptat pentru lecţii de canto la renumitul interpret de lieduri Franz Steiner, iar la începutul lunii mai 1923, directorul Operei Populare din Viena, Felix Weingartner, l-a angajat pentru rolul „Canio” din  opera „Paiaţe” de R. Leoncavallo. Pe data de 10 iulie 1923, Traian Grosăvescu a debutat la Volksoper din Viena cu rolul „Canio”, iar succesul lui a fost imens. Imediat după spectacol, directorul adjunct al Operei, August Markowsky, i-a oferit un contract pe trei ani.[18]

Următorul pas important din viaţa lui Traian Grosăvescu s-a consumat pe data de 17 noiembrie 1923, respectiv cununia civilă de la Primăria Vienei, iar apoi ceremonia religioasă la biserica grecească de pe Fleischmarkt[19]. Cei doi proaspăt căsătoriţi au ales să facă luna de miere la Praga unde tenorul bănăţean urma să cânte în „La Bohème” de G. Puccini şi în „Aida” de  Giuseppe Verdi. După întoarcerea la Viena, a urmat mutarea lor în reşedinţa de pe Lerchenfelderstrasse nr. 62,  astfel că tot ceea ce şi-a dorit Nelly Kövesdy, cu ardoare, s-a realizat întocmai.

Cercetări de arhivă, ulterioare, vor dovedi dacă, în tot acest răstimp, directorul Operei din Cluj, a avut sau nu vreo corespondenţă/legătură discretă cu controversatul Theodor Kövesdy. Aşa cum se ştie, Dimitrie Popovici-Bayreuth a întreţinut multe legături în lumea germană, cu precădere în sfera operei. În perioada în care el fusese bariton a lucrat cu nume mari ale muzicii culte precum Fritz Plank sau Carl Perron, iar legăturile cu Julius Kniese, conducătorul şcolii de canto şi directorul festivalurilor din Bayreuth, au fost mereu puternice[20].

Cert este că decizia de a-l interzice pe Traian Grosăvescu pe scenele româneşti de operă nu a făcut decât să-l împingă, cu uşurinţă, pe artistul liric bănăţean spre ceea ce îşi dorea foarte mult Nelly Kövesdy la Viena: prezenţa ei permanentă lângă marele artist şi controlul total asupra vieţii şi carierei lui.

Odată intrat el în „Colivia de Aur”, controversata doamnă din înalta societate vieneză mai avea de îndeplinit doar trei sarcini importante: 1. Traian Grosăvescu să devină „tiparniţa de făcut bani” în beneficiul tatălui ei 2. Izolarea artistului bănăţean de cercurile naţionaliste româneşti de care el era foarte ataşat 3. Protejarea tenorului chiar de ea înseşi…  

„Trio-ul macabru” şi „tiparniţa de făcut bani” – Complotul împotriva lui Traian Grosăvescu

Una din marile interogaţii ale „Dosarului Grosăvescu” se raportează la motivul/motivele care au stat la baza deciziei „Trio-ului Macabru” (Theodor Kövesdy-Nelly Kövesdy-Dimitrie Călţun) de a-l aduce pe Traian Grosăvescu în „Colivia de Aur” din Lerchenfelderstraße 62, cartierul Josefstadt. De ce era atât de important pentru ei? Cheia principală de înţelegere a dilemei este chiar Theodor Kövesdy. În presa epocii s-au făcut multe speculaţii privind profesia lui care, adesea, a fost romanţată sau hiperbolizată din nevoia de senzaţional.

În realitate, controversatul personaj nu a fost bancher/industriaş[21] foarte bogat, ci consilier municipal vienez implicat în domeniul statisticii feroviare sau al administrației feroviare. Pe data de 4 ianuarie 1900, el a ţinut o renumită prelegere la Clubul Funcţionarilor de Căi Ferate din Viena care s-a initulat „Die Zwischenverkehrs-Statistik im Eisenbahndienste”, adică „Statistica traficului intermediar în serviciul feroviar”[22]. Prelegerea, se pare, a fost publicată în anul 1900 la Verlag des Clubs österreichischer Eisenbahnbeamten.

Informaţia legată de calitatea lui de consilier municipal vienez o aflăm din detaliile picante ale unui scandal de mari proporţii în care a fost implicată chiar fiica lui Nelly, atunci când a fost exmatriculată de la Universitatea din Viena. Acest scandal a fost explicat în cadrul unui studiu sugestiv intitulat: „Domnișoara Doctor”. Parcursurile de viață ale femeilor chimiste care au susținut doctoratul la Universitatea din Viena între 1902 și 1933. Date biografice și bibliografice, precum și o analiză colectiv-biografică[23]. Materialul a fost redactat de către Rudolf Werner Soukup și Sarah Julia Zachl de la Universitatea din Viena, Institutul pentru Didactica Chimiei.

Materialul a fost realizat cu prilejul unui simpozion al European Society for History of Science (ESHS), organizat în septembrie 2018 la Londra care s-a intitulat: „Un drum lung al integrării femeilor în comunitatea științifică”. O versiune detaliată a rezultatelor acestei cercetări a fost publicată în revista Monatshefte für Chemie/Chemical Monthly sub titlul „Contribuțiile științifice ale primelor femei chimiste de la Universitatea din Viena reflectate în publicațiile din Chemical Monthly 1902–1919”. Acolo se găsesc nu doar informații biografice ci și date bibliografice. Acest studiu vizează activtatea absolventelor de la studiile de chimie din perioada 1902–1933, evidenţiind promoțiile de doctorat din intervalul 1920 și 1929[24].

Punctul de plecare al cercetărilor l-au constituit dosarele de susținere a tezelor de doctorat (Rigorosenakten) astfel că registrele naționale şi dosarele de personal ale Universității din Viena au fost evaluate cu acribie. Autorii articolului citat au descoperit faptul că Nelly Kövesdy, născută în 1896, fiica consilierului municipal vienez Theodor Kövesdy, a urmat doar liceul vienez, prin urmare nu avea dreptul să obțină o diplomă la Facultatea de Filosofie unde voia să îşi finalizeze studiile superioare. În schimb (probabil prin intervenţia tatălui) i s-a permis să frecventeze anumite cursuri în domeniul chimiei[25].

În scurtă vreme, ea a reuşit să atragă atenția asupra sa cu precădere atunci când rezultatele sale la exercițiile de laborator analitic conduse de dr. Ernst Philippi ieșeau, întotdeauna, corecte în proporție de 100%. În condiţiile în care profesorul ei a devenit foarte suspicios, a decis să o testeze cu multă abilitate. Într-o zi, el a trecut intenționat o valoare falsă în protocolul de predare a probelor. Valoarea corectă și-a notat-o pe un bilețel pe care l-a păstrat asupra lui. Bănuielile lui s-au adeverit: domnișoara Kövesdy a predat valoarea falsă și, astfel, a fost demascată. Practic, ea se folosise de prietenia cu secretara profesorului Philippi pentru a ajunge la notițele dascălului ei. Din cauza acestei abateri a fost exmatriculată de la universitate fără drept de appel.[26]

Aceiaşi tipologie a şarlatanului/profitorului de conjunctură l-a dovedit şi tatăl ei. În anul 1927, când procesul lui Nelly se derula la palatul de justiţie din Viena, cunoscutul cotidian „Die Stunde” a publicat un articol devastator pentru imaginea lui Theodor Kövesdy[27]. Titlul este mai mult decât sugestiv: „Proces de miliarde împotriva consilierului districtual Kövesdy”. Practic, controversatul personaj evoluase de la faza de consilier municipal la cea de consilier districtual şi se implicase masiv în afacerea cu cărbune, prilej de a încheia diferite contracte cu statul austriac. Investigaţiile făcute au evidenţiat că aceste acte erau, de fapt, contracte fictive pentru livrări de cărbune ce au implicat bănci şi firme diverse.

În acel răstimp, afacerea cu cărbune deschidea, frecvent, posibilitatea unor veritabile „tunuri financiare”. După încheierea primei conflagraţii mondiale, a tratatelor de pace de la Versailles şi împărţirea bazinelor carbonifere (Silezia, Banat), statul austriac a pierdut resurse şi mine importante care, anterior, în perioada dublei monarhii, îi aduseseră profituri însemnate. După război, autorităţile austriece s-au văzut în ipostaza de a se confrunta cu o aprovizionare nesigură în sfera resurselor de bază. În acest sens, în acea perioadă, cărbunele era vital. Cine controla distribuţia de cărbune, avea o putere imensă în sfera industriei şi, implicit, o influenţă socială pe măsură.

În noul context economic de după Marele Război, statul austriac era dependent de importul de materii prime realitate care a permis intermediarilor şi speculanţilor precum Theodor Kövesdy să obţină contracte uriaşe cu statul. La această realitate s-a adăugat şi hiperinflaţia care a creat contextul propice pentru afaceri cu materii prime ce, în realitate, erau fertile terenuri de manevră financiară. Din acest motiv, contractele cu cărbune erau exprimate în miliarde de coroane, însă valoarea se schimba de la o zi la alta. Contextul l-a impulsionat pe Theodor Kövesdy să profite de turbulenţele fiscale ale statului austriac şi să încerce diverse speculaţii.

Planurile, se pare, i-au fost date peste cap, mai mult, au fost dezvăluite şi în presă, în cel mai delicat moment, motiv pentru care situaţia lui financiară, în plin scandal mediatic, nu putea fi decât critică. Mai exista şi precedentul scandal din cauza căruia fusese închis acolo unde l-a întâlnit pe Dimitrie Călţun, viitorul ginere, în consecinţă, „Trio-ul Macabru” avea nevoie urgentă de o „tiparniţă de făcut bani”, dar şi de „un balon de oxigen” pentru revigorarea propriei imagini publice. Cel care se potrivea cel mai bine pentru soluţionarea acestor imperative era tenorul Traian Grosăvescu.

Atunci când „Trio-ul Macabru” căuta rezolvarea problemelor urgente, renumitul artist bănăţean se bucura, deja, de celebritate europeană. În realitate, faima lui depăşise frontierele continentului, iar contractele bănoase nu au întârziat să apară. După cum şi presa vremii a dezvăluit, în urma turnelui de la Cluj din anul 1925, atunci când a fost distribuit la Teatrul Maghiar în operele „Rigoletto”, „Carmen” şi „Tosca”, cunoscutul artist fusese recompensat pentru prestaţia lui cu 45.000 de lei pe seară[28].

Ulterior, la 20 ianuarie 1927, când şi-a negociat turneul în România: prezenţă la Cluj (3 seri), Târgu-Mureş (1 seară), Braşov (1 seară), Oradea (1 seară), Timişoara (1 seară), Arad (1 seară) ceruse nu mai puţin de 50.000 de lei pe seară[29]. În paralel, mai primise şi o altă ofertă de a cânta la Cernăuţi pentru un onorariu de 100.000 de lei[30].

„Trio-ul Macabru” nu putea să nu remarce faptul că toate aceste oferte reprezentau sume uriaşe pentru acele vremuri, iar prestigiul de care se bucura tenorul putea fi exploatat şi în beneficiul familiei Kövesdy care avea tot interesul să-şi cosmetizeze imaginea şifionată din cauza afacerilor veroase derulate anterior. Acesta a fost motivul pentru care cele trei sinistre personaje au complotat, în taină, împotriva renumitului artist: sechelele trecutului şi prezentului, ce bântuiau conştiinţele „Trio-ului”, trebuiau îngropate şi menţinute în tăcere, iar „tiparniţa cu bani” urma să fie acaparată şi ţinută sub control strict pentru a servi exclusiv interesele familiei Kövesdy.

Persoana din „Trio-ul Macabru” care şi-a asumat rolul controlului strict al reputatului tenor a fost chiar soţia lui Nelly Kövesdy/Grosăvescu. Primul pas important în planul monitorizării constante a fost tocmai îndepărtarea lui de cercurile patriotice românesţi pe care artistul le frecventa cu mult interes.

Vehemenţa acestui demers se explică prin aceea că ataşamentul tenorului faţă de valorile naţionale româneşti era privit ca unul din cele mai mari pericole ce putea compromite planul diabolic al celor trei care complotau în umbra lui pentru a-l ţine sub control. Investirea de timp, energie şi resurse în direcţia patriotismului românesc risca decuplarea completă a artistului de la interesele şi imperativele clanului Kövesdy. De aici a rezultat şi românofobia D-nei Kövesdy/Grosăvescu, respectiv dorinţa ei nestăvilită de a-i controla obsesiv, în totalitate, agenda şi activitatea profesională.

Între soţie românofobă şi dragoste de ţară – Traian Grosăvescu la „România Jună”

Legătura dintre tenorul Traian Grosăvescu şi Societatea „România Jună” s-a consolidat chiar în momentul sosirii sale la Viena din cauza conflictului cu directorul Operei Române din Cluj, baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth. Ostracizat într-o țară pe care a iubit-o atât de mult, membrii societăţii i-au făcut artistului bănăţean o frumoasă primire la Cafeneaua de la Alzerstrasse, unde el le-a cântat doine și romanțe din ţară[31]. Relaţia dintre el şi societate a rămas mereu una cordială, fiind ales chiar Membru de Onoare al ei[32]. În anul 1923, a participat la Semicentenarul Societăţii, fiind surprins, cu acea ocazie, în compania selectă a unor nume emblematice din viaţa politică, culturală şi academică românească: Victor Babeş, Ilie Lazăr, Filaret Barbu, Zeno Vancea sau Erzilia Petrovici[33].

 

 

Prezenţa lui în anturajul celor din Societatea „România Jună” îl făcea să se simtă acasă, consolidându-i sentimentul de apartenenţă la naţiunea română. Societatea „România Jună” fusese creată la 20 martie 1871 prin unificare a două societăţi care existau anterior: „România” şi „Societatea literară”[34]. După cum menţionează sursele, cele două societăţi nu erau iniţial în relaţii cordiale, prin urmare Alecu Hurmuzacki a propus unificarea lor[35]. Această idee a fost susţinută şi de alte două nume mari ale culturii româneşti: Mihai Eminescu şi Ioan Slavici.

Menirea societăţii a fost simbolic exprimată în descrierea epocii: „Să fie ca o oază în pustie pentru tinerii studenţi care, ca şi albinele, merg să strângă miere de prin flori străine, pentru ca, întorcându-se apoi acasă, din fagurii lor, să îndulcească neamul nostru cel amărât”[36]. Această misiune a unităţii culturale, artistice şi naţionale a tuturor românilor a fost asumată, cu mult entuziasm, şi de tenorul bănăţean.

Când a cunoscut gloria şi a ajuns pe mari scene ale continentului, el a devenit un veritabil ambasador al acestui ideal pe care l-a exprimat prin vocea sa de aur, alegând, de fiecare dată, să cânte diverse compoziţii şi în limba română. El a ales să facă toate acestea în spiritul „României June” unde învăţase să exprime onoarea şi bucuria de a fi român.

Acest simţământ al său a trezit, însă, opoziţia radicală a celei mai apropiate persoane din intimitatea lui, propria soţie, cea care – menţionează sursele de epocă – a pus absolută stăpânire pe acest mare cântăreţ, că dispunea cu totul asupra averii lui, asupra carierei lui, asupra vieţii lui sufleteşti, asupra planurilor lui în viitor. L-a acaparat şi l-a exploatat în chip neomenesc, anormal, bolnav şi scandalos. Sutele de mii de franci realizaţi de arta minunată a tenorului Grozăvescu nu intrau în mâna lui, ci treceau îndată în mâna ei. Ea administra toată averea adunată şi, pe numele ei, se depunea mereu orice sumă nouă realizată. Lui nu-i dădea decât „bani de buzunar” (…) Dacă Grozăvescu n-a venit des în România, să ne delecteze cu marea lui artă, vina o poartă numai criminala lui soţie. Dacă Gozăvescu cânta scump şi nu erau accesibile concertele lui pentru masele populare, vina era a soţiei criminale care fixa cele mai mari onorarii. Grozăvescu era bun, cu inimă largă, ar fi voit să cânte pentru toţi, dar ea era aceea care-l exploata, ea fixa şi programul fiecărui concert, şi drămuia fiecare cântec al lui.

De aceea s-a şi iscat, acum doi ani, un mare scandal la Timişoara: tineretul român cerea ca, în afară de program, care era prea scurt, să mai cânte câteva cântece româneşti. Ea, însă, nu i-a dat voie lui Grozăvescu să lungească programul concertului. Dar tineretul şi publicul cereau stăruitor ca Grozăvescu să mai cânte câteva bucăţi. Atunci s-a auzt strigătul ei: În această țară de scandalagii n-ai să mai vii!”[37]

Sentimentul de românofobie al lui Nelly Kövesdy/Grosăvescu s-a alimentat nu doar din oroarea trăită de a-şi vedea soţul frecventând cercurile naţionaliste româneşti. La un moment dat, patologia înseşi, deraiată într-o formă gravă de paranoia, şi-a spus cuvântul. Faza simbiozei dintre propria-i românofobie şi degenerarea psihică s-a petrecut atunci când Traian Grosăvescu juca, la Budapesta, rolul lui Mario Cavaradossi din opera „Tosca” de  Giacomo Puccini.

În actul al 3-lea, în care personajul principal stătea în faţa plutonului de execuţie, Nelly Kövesdy a trăit în sală oroarea propriului scenariu paralizant: „Traian e român, soldaţii de pe scenă sunt unguri. Poate că unul mai are în el vechea ură stârnită artificial faţă de români şi, în loc de gloanţe oarbe, îl împuşcă pe bune…”[38] Ropotele de aplauze care au încununat prestaţia scenică de excepţie a artistului bănăţean nu au fost nici ele în măsură s-o trezească la realitate. În fapt, nu-l mai putea „proteja” pe artist nici de naţionaliştii români şi nici măcar de ea înseşi.

Groaza persistentă a pierderii lui, perspectiva plecării artistului în turneu la Berlin de unul singur, adică desprinderea de controlul ei sufocant, şi amplificarea acestei temeri de sentimentele acute de gelozie stârnite, brusc, de diverse persoane care apăreau în prim-plan, toate acestea, deci, au condus spre inevitabilul deznodământ petrecut în macabra zi de 15 februarie 1927: crimă cu premeditare.

În decursul derulării anchetei, poliţia vieneză şi procuratura au susţinut ferm un asemenea verdict, iar certificatul psihiatric, făcut în contextul deschiderii procesului, a evidenţiat o realitate şocantă: „fire nervoasă din cauza unei tare ereditare”[39]. La aceasta s-a adăugat şi mărturia uluitoare a lui Theodor Kövesdy de la proces unde, împreună cu fostul ginere Dimitrie Călţun (reîntors brusc în prim planul atenţiei), a venit să depună mărturie în favoarea acuzatei. Theodor Kövesdy a ţinut să sublinieze nebunia genetică/ereditară din cauza căreia a fost nevoit, chiar şi el, să stea închis trei luni într-o casă de nebuni.[40] Faptu că idei precum nebunia moştenită/ereditară nu doar că au fost invocate, ci plasate în epicentrul unui proces zguduitor, a oferit cazului o dimensiune nebănuită. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care speţa în sine, chiar dacă a ajuns să fie clasată de un sistem juridic corupt şi profund viciat, cazul, în realitate, în marea lui complexitate, nu a putut fi închis niciodată.

Degenerare şi prejudecată – tenebrele unui proces controversat

După producerea crimei, prin împuşcarea tenorului din spate cu un revolver Browning şi după ce poliţia a ajuns la faţa locului, criminala Nelly Kövesdy nu şi-a declinat niciodată vinovăţia, dar a căutat mereu să aducă în prim-plan acea circumstanţă atenuantă pe baza căreia a şi reuşit, în final, să obţină achitarea. Invocarea degenerării genetice care ar fi favorizat apariţia stării de confuzie generală, amplificată şi de gelozia exagerată ce fusese generată de presupusele infidelităţi ale soţului ei, aveau ca şi scop legarea cazului de toleranţa justiţiei austrice faţă de omorurile făcute pe fond de gelozie sau de „pierdere a raţiunii”.

În vechea tradiţie juridică austriacă, aspecte precum „slăbiciunea minţii” sau „sinnenverwirrung” (tulburare mintală de moment) erau conectate la starea de „neimputabilitate” ce nu atrăgea vinovăția celui în cauză. Practica cerea expertize pentru a se stabili, dacă la momentul cu pricina, persoana acuzată putea sau nu putea înțelege nedreptatea faptei, respectiv era sau nu în măsură să acționeze conform înțelegerii”. La proces, în timpul pledoariei, avocatul lui Nelly Kövesdy, un anume Dr. Steger, a vorbit timp de trei ore despre faptul că acuzata era, în realitate, „bolnavă” şi „anormală”. Mai mult, a ales să citeze din numeroase tratate medicale pentru a evidenţia că multe femei, după naştere, ajungeau să sufere de „alienaţie mintală”. Aceasta, în cazul clientei lui, se agravase, deoarece ea născuse un copil mort, iar viaţa sa lângă Traian Grosăvescu fusese, chipurile, „un martiriu”[41].

În plus, Theodor Kövesdy, în pledoaria lui pro domo, a invocat situaţii în care soţul, prin comportamentul presupus indecent, i-ar fi agravat fiicei sale stările de gelozie patologică. Juraţii, la rândul lor, înainte de a da verdictul final, au fost chemaţi să reflecteze la patru aspecte dintre care două ţineau de competenţele psihiatrice: era acuzata vinovată sau nu de asasinat? Făcuse ea crima cu premeditare? Era în deplinătatea facultăţilor mintale atunci când făcuse crima? Starea nervoasă în care era a fost de aşa natură încât s-o determine să comită crima în necunoştinţă de cauză?

Partea stranie este că dintre cei 12 juraţi, deşi li s-a pus în vedere să se pronunţe în aspecte care presupuneau cunoştinţe de specialitate, niciunul nu avea, în realitate, competenţe psihiatrice, în consecinţă nimeni nu a putut să se pronunţe, cu obiectivitate, privitor la ultimele două interogaţii. După cum şi presa epocii a remarcat, decizia lor finală, luată la ora 12 noaptea, după lungi deliberări, a fost una pur emoţională[42].

La inducerea acestei stări de compasiune faţă de inculpată a contribuit Nelly Kövesdy înseşi.  A venit la proces într-un scaun cu rotile, vizibil slăbită, alegând să proiecteze asupra defunctului ei soţ o ploaie de acuzaţii: ,„băutor”, „afemeiat”, „infidel”, „violent”, „inuman în condiţiile în care a lovit-o cu piciorul când era însărcinată”[43], „ratat cu tarele balcanismlui”[44].

Chiar dacă martorii defunctului, în frunte cu mama, sora, prietenii, colegii de la operă, încercau să-l prezinte pe tenor într-o lumină pozitivă, pledoaria lor a fost anihilată de abilitatea diabolică a avocatului şi a D-nei Nelly Kövesdy care au reuşit să atingă „coarda sensibilă” a juraţilor prin specularea mentalităţii colective şi a reticenţei publicului austriac faţă de străini, faţă de balcanici cu precădere.

În Austria acelei perioade se putea vorbi, cu siguranţă, despre o reticenţă, chiar de o fobie, faţă de balcanici, respectiv faţă de „rataţii cu tarele balcanismlui”. Această concepţie s-a maturizat pe mai multe nivele de anxietate: după prima conflagraţie mondială, Austria nu mai era un mare imperiu, ci o ţară mică ce plonjase brusc în crize economice, politice şi sociale care, mult timp, nu au putut fi soluţionate în mod eficient.

Situaţia în sine a generat o serie de frustrări colective în societatea austriacă care, într-un final, a ales să plaseze vina propriilor neputinţe şi eşecuri pe seama alterităţii, a străinilor, a balcanicilor. Aceasta s-a întâmplat mai ales în condiţiile în care generaţia care a supravieţuit Marelui Război, mai rememora încă, cu multă groază, eticheta de „butoi cu pulbere al Europei” plasată asupra Balcanilor.

În plus, mai exista şi acel filon cultural mai vechi pe care studiile l-au numit „balkanism”, în fapt o grilă de inferiorizare care asocia „Balcanii” cu dezordinea, violența și „primitivismul”, perpetuând expresii precum „balcanizare” pentru a stigmatiza orice fenomen perceput ca fragmentare haotică[45]. Avocatul aflat de partea acuzatei a ales, cu abilitate, să împingă pledoaria pe terenul imaginar al luptei între două culturi total diferite: Nelly – care simboliza cultura occidentală cu ideile sale de ordine şi consecvenţă, cu dorinţă de civilizare (cum şi argumenta că făcuse cu pregătirea lui Traian Grosăvescu după ce acesta venise la Viena şi îl ajutase să se realizeze în lumea bună a Operei) şi Grosăvescu perceput ca reprezentant al anarhiei morale balcanice[46].

Cu alte cuvinte, criminala a ales „să-l atace pe mort exploatând o prejudecată colectivă”[47]. În acest mod, apărarea a obţinut, din partea juraţilor, acel „captatio benevolentia” ce a facilitat, cu uşurinţă, accesul la „sinnesverwirrung” (după o pierdere de sarcină) care, în final, i-a permis şi achitarea pe data de 25 iunie 1927.

Astfel, retorica degenerării şi a patologiei ereditare, exprimată sub cupola autorităţii discursului medical psihiatric, armonizat perfect cu cel juridic, a reuşit, în cele din urmă, să transforme un omor pasional premeditat în neimputabilitate de unde şi caracterul tenebros al procesului în sine.

În loc de final: „Dosarul Grosăvescu” se redeschide

În ziua de 25 iunie 1927, când opinia publică austriacă a luat act cu mare nemulţumire de scandaloasa achitare a D-nei Nelly Kövesdy, „soţia cu suflet negru” cum o caracteriza însuşi marele tenor Traian Grosăvescu[48], pentru multă lume era foarte clar că mult controversatul caz nu putea fi închis definitiv. Partea vătămată, respectiv rudele tenorului, fireşte, nu se puteau împăca cu uriaşa nedreptate pe care o făcuse sistemul judiciar austriac, iar pe de altă parte, în mod paradoxal, nici „văduva neagră” nu dorea să lase cazul închis, realitate care o avantaja în mod direct. Cei superstiţioşi ar spune că umbra renumitului tenor, neputând să se odihnească în pace, a continuat să-i bântuie pe cei vinovaţi, căutând ca adevărul să iasă la lumină, în cele din urmă.

Lucrurile s-au precipitat în aşa măsură, încât noi detalii şcoante au continuat să iasă la iveală, evidenţiind numeroasele vicii de procedură ale justiţiei austriece. Ziarul „Adevărul” a publicat în anul 1928[49] un articol cutremurător în care a menţionat faptul că redeschiderea „Dosarului Grosăvescu” era inevitabilă, întrucât un grup de prieteni ai tenorului intraseră în posesia unor informaţii remarcabile.

Fostul plenipotenţiar maghiar la Bucureşti, Baronul Villani Frigyes, prieten bun cu Traian Grosăvescu, voia să facă dezvăluiri senzaţionale legate de crima D-nei Nelly Kövesdy, însă, în mod straniu, nu i se permisese să fie citat. Cu alte cuvinte nu i s-a dat voie să vorbească, deşi mărturia lui împotriva inculpatei putea să fie zdrobitoare[50]. Baronul Villani era, în realitate, un martor cheie la proces.

În perioada 1925-1928 fusese ambasador al Ungariei la Bucureşti, iar ulterior, în perioada 1928-1933, a fost desemnat reprezentant diplomatic al Ungariei în Franţa. Era o personalitate influentă, cu multe relaţii în mediul politic românesc, maghiar şi austriac mai ales în condiţiile în care, după Primul Război Mondial, a fost implicat în chestiuni privitoare la demarcaţii teritoriale. El a fost cel care a condus şi comisia maghiară care a participat la discuţii de înalt nivel referitoare la disputele frontierelor trasate după război.

În viitor, arhivele vor revela, cu siguranţă, cum anume s-a înfiripat prietenia dintre el şi Traian Grosăvescu. Până atunci, însă, un aspect este cât se poate de cert: Baronul Villani, ca diplomat de rang înalt, cunoştea foarte bine realităţile româneşti[51] avea numeroase contacte cu jurnalişti români şi, se pare, nu o dată, şi-a exprimat opinii cu privire la diverse aspecte legate de România şi români. Un motiv în plus de a crede că el era acela care îi putea da criminalei lovitura de graţie în plin proces.

Conştientă de fisurile existente în planurile de salvare, a doua zi după producerea crimei, deşi locul faptei fusese sigilat de poliţia vieneză, cineva din anturajul „Trio-ului Macabru” a organizat o spargere la locul asasinatului, sustrăgând una din valizele cu care Traian Grosăvescu doarea să plece în turneu la Berlin[52]. Este foarte posibil că acea valiză conţinea acte compromiţătoare la adresa lui Theodor Kövesdy în legătură cu afacerile sale veroase/tunurile financiare date statului austriac. Nu întâmplător, reputatul artist i-a menţionat surorii sale Olga faptul că „soţia mea are un suflet negru, iar socrul meu este un escroc internaţional, dar voi scăpa repede de ei!”[53]

Nu încape îndoială că „Trio-ul Macabru” a aflat de planurile sale privind deconspirarea mizeriilor, mai ales în condiţiile în care, în ziua crimei, Nelly Kövesdy a insistat să fie luată în turneu, iar Traian Grosăvescu a refuzat categoric această idee. Mai mult, el a decis să arunce afară hainele pe care ea le îngrămădise între obiectele lui.

Este foarte posibil că, tocmai atunci când ea şi-a îndesat hainele în bagajele artistului, a văzut că, într-una din valize, erau acte care nu trebuiau să părăsească locuinţa lor, în consecinţă a decis să aştepte doar momentul prielnic pentru a trece la fapte. Aşa se explică de ce a avut la îndemână revolverul cu care a tras, deşi, la anchetă, menţionase poliţiei că l-a luat, în pripă, din dulap.

Anchetatorii descoperiseră că, în realitate, dulapul era încuiat, hainele nu erau în dezordine, iar tocul gol al pistolului era sub haine. Ulterior, criminala şi-a rectificat afirmaţia, menţionând că luase pistolul de pe un scaun aflat sub un ceas. Spre marea sa deziluzie, anchetatorii mai aflaseră şi aceea că, în încăperea cu pricina, nu exista niciun scaun…[54] Se descoperise, prin urmare, faptul că arma crimei fusese pregătită din vreme, iar mai târziu folosită, întrucât artistul nu dădea semne că cedează. În atare situaţie se impunea ca valiza cu acte să nu părăsească reşedinţa familiei sub nicio formă.

Cu siguranţă că, ulterior, cel care şi-a asumat riscul recuperării valizei cu acte, pentru care „Văduva Neagră” făcuse odioasa crimă, nu putea fi decât cea mai de încredere persoană mereu dispusă a servi, cu loialitate, clanul Kövesdy: Dimitrie Călţun.

În sprijinul acestei afirmaţii vine chiar un articol din presa de epocă[55] ce menţionează că, în august 1927, la scurtă vreme după încheierea scandalosului proces, Nelly Kövesdy şi fostul ei soţ au dat o spargere în casa lui Traian Grosăvescu, sustrăgând garderobă, lenjerie şi cearceafuri spre disperarea mamei răposatului tenor şi a surorii sale care, atunci, se aflau în vilegiatură. Întotdeauna, criminalul/criminalii revin la locul faptei într-o formă sau alta, mărturisind, prin aceasta, indirect gravitatea propriilor fapte. Crima fusese, aşadar, cu premeditare, iar aceste concluzii au avut darul de a continua calvarul vinovatei.

Astfel, tot în fatidicul an 1927, „Văduva Neagră” a mai primit o dură lovitură în momentul în care a aflat că firma de asigurare, la care apelase Traian Grosăvescu în timpul vieţii, a decis ca poliţa de asigurare de 10.000 de dolari să fie plătită direct domnişoarei Mira Grosăvescu, fiica marelui artist[56]. Această decizie a fost una devastatoare pentru „Doamna cu suflet negru”. Reacţia pe care a avut-o nu face decât să dezvăluie resorturile care au alimentat mereu acţiunile „Trio-ului Macabru” care, anterior, complotase discret în spatele renumitului tenor: goana nestăvilită după bani.

Dezvăluirile făcute de presa austriacă în legătură cu afacerile murdare ale lui Theodor Kövesdy, „escrocul internaţional”[57] cum îl caracteriza Traian Grosăvescu însuşi, l-au adus pe acesta în pragul falimentului. Familia avea urgentă nevoie de bani mulţi pentru acoperirea datoriilor şi plata avocaţilor care încercau, din nou, să-l scoată pe escroc cu basmaua curată din buclucul în care intrase ca urmare a tunului dat statului austriac prin afacerile tenebroase cu cărbuni.

Din atare motiv, sperând să pună mâna pe bani cât mai repede cu putinţă, „Doamna cu suflet negru” şi-a dat în judecată propria fiică, pe copila Mira Grosăvescu, atunci în vârstă de numai doi ani, tocmai ca să pună mâna pe avere[58]. În condiţiile în care consiliul de tutelă din Lugoj nu i-a permis să se ocupe de educaţia copilei, „Văduva Neagră” a luat decizia drastică de a refuza întreţinerea micuţei Mira[59], mai mult, a deschis un nou proces împotriva moştenitorilor soţului ei, solicitându-le o despăgubire uriaşă de 11.000 de şilingi şi 6000 de mărci. Motivul invocat s-a raportat la aceea că sumele solicitate fuseseră folosite anterior de familia Kövesdy pentru a-l împrumuta pe tenorul bănăţean în timpul diverselor sale crize financiare[60].

Avocatul moştenitorilor a demostrat convingător că Nelly Kövesdy, înainte de proces, renunţase formal la orice moştenire din averea soţului, accentuând şi realitatea potrivit căreia căsnicia ei cu marele tenor reprezentase o uriaşă salvare în condiţiile în care, atunci, situaţia financiară a clanului Kövesdy era una critică[61].

În mijlocul acestor mari tensiuni, familia lui Traian Grosăvescu a mai fost zguduită de încă o veste pe cât de halucinantă pe atât de convingătoare în legătură cu intenţiile reale ale „Trio-ului Macabru”. În anul 1928, Nelly Kövesdy obţinuse autorizaţia de a veni în România, în  luna octombrie, în compania fostului ei soţ, Dimitrie Călţun, sinistrul personaj din umbră care,încetul cu încetul, redevenise tot mai vizibil în societate alături de marea lui iubire. Cei doi planificaseră, întâi de toate, o vizită  la Bucureşti unde „Văduva Neagră” dorea să-şi angajeze un avocat pentru ca, mai apoi, să meargă la cimitirul ortodox din Lugoj pentru a da o slujbă de pomenire în amintirea defunctului soţ[62].

Vestea că marea criminală intenţiona să angajeze preoţi ortodocşi pentru o liturghie la mormânt în memoria celui pe care tocmai ea îl omorâse cu sânge rece a oripilat comunitatea lugojeană. Conştientă de faptul că prezenţa unei asasine la cimitir putea genera reacţii violente din partea oamenilor, mama tenorului, Ernestina Grosăvescu, a trimis un mesaj ferm la Ministerul de Externe din Bucureşti. Cu acea ocazie, ea a solicitat ca Nelly Kövesdy să renunţe la a mai purta numele de Grosăvescu pentru a nu păta memoria defunctului ei soţ ce trebuia lăsat, finalmente, să se odihnească în pace[63].

În plus, tot mama tenorului a mai oferit nişte precizări importante Ministerului de Externe român: acuzaţia adusă de Nelly Kövesdy cum că fostul ei soţ nu avea din ce trăi era totalmente falsă. Argumentul folosit, în acest context, era tocmai vagonul pe care îl deţinea Dimitrie Călţun şi care conţinea mobila cumpărată de însuşi Traian Grosăvescu, achiziţie ale cărei chitanţe se aflau chiar în posesia moştenitorilor renumitului tenor[64].

Asemenea acuzaţii absurde la adresa marelui artist păreau să arate, indirect, că „Trio-ul Macabru”, în realitate, nu avea de gând să cedeze în a mai pune presiuni, căutând să profite financiar la maxim de pe urma familiei regretatului artist. Un asemenea episod, de asemenea uluitor, s-a petrecut la ceva timp după odioasa crimă, doar că, de această dată, a fost implicată Olga Grosăvescu, sora marelui artist.

În urma unui telefon ciudat pe care l-a primit, ea a decis să dea curs unei invitaţii venită din partea unui bărbat misterios ce susţinea că are dovezi în legătură cu intenţia asasinei de a scrie un jurnal în care să vorbească despre căsătoria ei cu Traian Grosăvescu. La aceasta s-ar fi adăugat şi detalii preţioase despre crima petrecută. Condiţia pusă de misteriosul bărbat de la telefon era ca sora tenorului să vină singură la adresa indicată[65].

Aceasta, însă, nu a respectat indicaţia primită, alegând să fie condusă până la locul întâlnirii de un verişor din Timişoara, Radu Corcea, şi de un avocat vienez. Ambii au aşteptat la colţul străzii revenirea Olgăi Grosăvescu. Aceasta ar fi întâlnit, la adresa indicată, un bătrân în scaun cu rotile şi o femeie tânără care vorbeau o limbă slavă, probabil rusă. În momentul în care cei doi au aflat că sora tenorului nu venise singură, ci însoţită de două persoane care o aşteptau jos, au decis să oprească orice discuţie şi orice dezvăluire de informaţii[66].

Până la noi descoperiri de arhivă, în lumina celor prezentate până acum, ne exprimăm convingerea că tentativa celor două persoane, care au invitat-o pe Olga Grosăvescu la discuţia privată, viza oferirea de informaţii false (fireşte contra cost), menite să plaseze familia îndoliată, prea vehementă în descoperirea adevărului, pe o pistă complet falsă. Singura persoană din „Trio-ul Macabru”, care era în umbra marelui artist şi vorbea o limbă slavă în virtutea activităţii sale de spion în favoarea ruşilor, era tocmai nelipsitul Dimitrie Călţun.

În consecinţă, cele două persoane întâlnite de Olga Grosăvescu la adresa indicată, erau, în realitate, persoane intermediare, angajate de clanul Kövesdy, pentru a obţine bani grei de la familia tenorului în schimbul unor informaţii „valoroase”. Cum anume a continuat această poveste tragică, în care actorii principali au fost cei din posteritatea marelui tenor, vom revela  în analizele care vor urma. În această fază, în contextul în care ne pregătim să marcăm 130 de ani de la naşterea marelui artist liric, în fapt cel mai înzestrat tenor pe care l-a avut poporul român în veacul al XX-lea, autorul studiului de faţă, un pasionat al operei şi al poveştii de viaţă a faimosului artist, a dorit să transmită urmaşilor lui Traian Grosăvescu de la Lugoj că bănăţenii stabiliţi în inima Transilvaniei la Cluj nu l-au uitat pe ramarcabilul „Caruso al Banatului”.

În excelenta carte pe care Dan Traian Demeter, descendent direct al Maestrului Grosăvescu, a publicat-o în anul 2006 în memoria ilustrului său înaintaş, există o poză sugestivă: autorul volumului, aflat la Viena în casa în care a murit marele artist în condiţii tragice, încearcă să deshidă acea uşă pe care istoria a închis-o cu fermitate. Este chiar locul în care Traian Grosăvescu a ieşit de pe scena acestei lumi. Autorul studiului de faţă nu pune la îndoială că, în mod simbolic, în spatele uşii respective, istoria a ferecat crudul adevăr privitor la tragedia unei mari personalităţi a scenei lirice continentale.

Cu toate acestea, acum, la 130 de ani de la naşterea sa, în condiţiile în care informaţiile preţioase ale complicatului puzzle al tragediei lui Traian Grosăvescu încep să reapară una câte una, se prea poate că arhivele se vor deschide din nou, iar cei cu adevărat vinovaţi pentru drama petrecută vor fi din nou chemaţi la judecata istoriei.

Autorul studiului, atunci când a legat firele complicate ale analizei de faţă, a ales să-şi scrie pledoaria, ascultând, simultan, de mai multe ori, vocea nemuritoare a „Prinţului Operei Vieneze”, interpretând aria „E lucevan le stelle”/„Şi stelele stăluceau” din celebra opera „Tosca” de Giacomo Puccini.

În fapt, chiar dacă multe materiale despre tenebrele procesului controversat, în care fusese judecată „Văduva cu suflet negru”, au fost deja adunate, demersul scrierii unei analize detaliate s-a programat pentru anii următori. Autorul acestui studiu a dat curs insistenţelor benefice şi constructive primite din partea unui prieten, astfel că, în momentul în care analiza propriu-zisă a prins contur, iar „stelele străluceau” în vocea marelui tenor lugojean, tot autorul materialului de faţă a fost acela care, într-un final, a înţeles mai bine semnificaţia unor vorbe meşteşugite pe care le-a rostit, cândva, marele scriitor român Mihail Sadoveanu în cuprinsul unui celebru roman istoric. Conform celor scrise de el: uneori chiar şi morţii poruncesc celor vii…

Bibliografie

[1]Virgil Şchiopescu, Traian Grosăvescu. Viaţa şi activitatea în lumina documentelor, în „Orizont. Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.S. România”, 9, An XVI (137), p. 77-80.

[2]Ibidem.

[3]Ibidem.

[4]Arhiva Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, Caius Olariu. Date statistice privind activitatea Operei Române de Stat din Cluj timp de 35 de stagiuni (1919-1954), f. 2. Vezi şi Varga Attila; Florin Estefan; Anca Pintilie, Caius Olariu. Istoria Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, vol. I, (1919-1945), Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2018.

[5]Simona Negru; Dan Traian Demeter; Constantin-Tufan Stan, Traian Grosăvescu. Omul şi legenda, Timişoara, Edit. Datagroup, 2015, p. 11.

[6]Arhiva Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, Caius Olariu. Date statistice privind activitatea Operei Române de Stat din Cluj timp de 35 de stagiuni (1919-1954), f. 2.

[7]Octavian Lazăr Cosma, Opera Română din Cluj, I, Bistriţa, Edit. Charmides, 2010, p. 134.

[8]Ibidem.

[9]Virgil Şchiopescu, op. cit., p. 77-80.

[10]Vezi Excluderea d-lui Grozăvescu în „Înfrăţirea”, III, 737, 2 februarie 1923; Informaţii. În jurul Operei Române în „Patria”, V, 40, 25 februarie 1923; Lămuririle d-lui Traian Grozăvescu în „Patria”, V, 41, 26 februarie 1923.

[11]Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 135.

[12]Virgil Şchiopescu, op. cit., p. 77-80.

[13]Vezi „Agenda”, An 13,  nr. 1-13, ianuarie-martie 2002, p. C.

[14]Vezi „Adevărul”, februarie 1927, p. 3.

[15]Vezi „Agenda”, An 13,  nr. 1-13, ianuarie-martie 2002, p. C.

[16]Ibidem.

[17]Dan Traian Demeter, Traian Grosăvescu şi lumea sa, Lugoj, Edit. Nagard, 2006, p. 27.

[18]Simona Negru, Dan Traian Demeter, Constantin-Tufan Stan, op. cit., p. 13.

[19]Vezi „Agenda”, An 13,  nr. 1-13, ianuarie-martie 2002, p. C.

[20]Varga Attila, O viaţă de legendă. Dimitrie Popovici-Bayreuth patriarh al Operei Române din Cluj, în „Opera Story Magazine”, nr. 1, octombrie-noiembrie 2017, p. 10-12.

[21]Daniel Groza, Viaţa tragică a marelui tenor român Traian Grosavescu. A fost ucis în plină glorie la doar 31 de ani, vezi https://adevarul.ro/stiri-locale/resita/viata-tragica-a-marelui-tenor-roman-traian-2067489.html

[22]Vezi www.ipac.bka.gv.at/katalog/snk/m001/z005/h043/j0044289.pdf

[23]Vezi https://www.rudolf-werner-soukup.at/Publikationen/Dokumente/Fraeulein_Doktor_Teil_1_1902_1933.pdf?utm_source=chatgpt.com

[24]Ibidem.

[25]Ibidem.

[26]Ibidem.

[27]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 224.

[28]Vezi „Lupta”, An 6, nr. 1553-1571, 20 februarie 1927, p.2.

[29]Ibidem.

[30]Ibidem.

[31]Virgil Şchiopescu, op. cit., p. 77-80.

[32]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 237.

[33]Ibidem.

[34]Vezi I. Grămadă, Societatea Academică Socială Literară „România Jună” din Viena (1871-1911). Monografie istorică, Arad, Tipografia Concordia, 1912.

[35]Ibidem, p. 2.

[36]Ibidem.

[37]Vezi „Lupta”, An 6, nr. 1553-1571, 20 februarie 1927, p.2.

[38]Ibidem.

[39]Vezi „Aurora”, An 7, nr. 1621-1694, 27 iunie 1927, p. 3.

[40]Vezi „Dimineaţa”, An 23, Nr. 7390-7420, 1 iulie 1927, p. 7.

[41]Ibidem.

[42]Ibidem.

[43]Vezi „Universul”, An 45, nr. 124-148, 25 iunie 1927, p. 5.

[44]Vezi „Viitorul”, An 20, nr. 5802-5828, 9 iulie 1927, p. 3.

[45]Vezi Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2000.

[46]Vezi „Viitorul”, An 20, nr. 5802-5828, 9 iulie 1927, p. 3.

[47]Ibidem.

[48]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 28.

[49]Vezi „Adevărul”, An 41, nr. 13737-13762, 16 octombrie 1928, p. 3.

[50]Ibidem.

[51]Vezi  https://hu.wikipedia.org/wiki/Villani_Frigyes

[52]Vezi „Agenda”, An 13,  nr. 1-13, ianuarie-martie 2002, p. C.

[53]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 27-28.

[54] Dan Traian Demeter, op. cit., p. 26.

[55]Vezi „Universul”, An XLV, nr. 200, 30 august 1927, p.

[56]Vezi „Cuvântul Poporului”, An 9, nr. 9, 26 februarie 1927, p. 2.

[57]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 28.

[58]Ibidem, p, 29.

[59]Vezi „Rampa”, An XIII, nr. 2999/1928, p.

[60]Ibidem.

[61]Ibidem.

[62]Vezi „Rampa”, An 13, nr. 3220, 17 octombrie 1928, p. 6.

[63]Ibidem.

[64]Ibidem.

[65]Dan Traian Demeter, op. cit., p. 27-28.

[66]Ibidem.

 

Varga Attila

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.

(Precizare: Numele tenorului Traian Grosăvescu apare cu ”s” acesta fiind numele trecut pe certificatul de naștere și pe piatra de mormânt. Varianta cu ”z” (Grozăvescu) apare citată în mai multe surse, aceasta fiind lansată de presă cel mai probabil pentru că se pronunța mai ușor)