VIDEO. Actorul clujean Ionuț Caras, la „Clujăreală”: Artistul este un MUȘCHI viu al societății

Din dulcele târg al Ieșilor s-a transhumat în urbea incipientă, pe atunci, a numărului de stele. Lemnul scenei Naționalului clujean îi păstrează urmele pașilor și reverberează la tonul vocii lui. Unii zic c-ar fi „peștișorul de aur” al Teatrului Național din Cluj-Napoca dar el se mulțumește a fi Caras, Ionuț Caras, actor și regizor, invitatul lui Marius Aciu la podcastul „Clujăreala”.

Există artiști care își consumă energia exclusiv pe scenă și alții care înțeleg scena ca pe un prelungitor al realității. Ionuț Caras aparține celei de-a doua categorii. Pentru el, teatrul nu este un refugiu estetic, ci un spațiu al responsabilității – un loc în care vulnerabilitatea, luciditatea și forța se întâlnesc fără a se anula reciproc.

VIDEO. Actorul clujean Ionuț Caras, la „Clujăreală”: Artistul este un MUȘCHI viu al societății

„Am venit la Cluj pentru că era prima admitere pe țară și cumva voiam să-mi fac mâna. Întâmplarea a făcut să vin aici, să-mi placă foarte mult și profesorul și mediul și orașul și am rămas aici. Am plecat din Iași pentru că parțial am vrut să plec de acasă și apoi facultatea din Iași la vremea aceea nu era grozavă”, spune Ionuț.

Format la Cluj, într-o perioadă în care școala de teatru era definită de rigoare, mentorat și muncă fără scurtături, Caras vorbește despre parcursul său nu ca despre o succesiune de reușite, ci ca despre o acumulare de întâlniri formative: profesori, regizori, texte dificile, contexte istorice și sociale care au cerut poziționare, nu neutralitate.

„Am fost în clasa profesorului Bacs Miklos. Era tânăr și se confunda cu studenții. Cumva, îmi părea așa, un student mai mare sau… Dar ne-am plăcut, adică a fost un profesor căruia îi sunt recunoascător, mi-a fost și mentor. Am și făcut asistență la el trei ani înainte de a mi se propune să iau clasă la facultate. Adică am avut o relație foarte bună și strânsă”, mai spune Ionuț.

Teatrul ca formă de asumare

În discursul lui Ionuț Caras revine constant ideea că artistul nu poate fi un observator detașat al lumii în care trăiește. Dimpotrivă, el consideră că artistul este „un mușchi viu al societății” – o formulare care sugerează nu doar sensibilitate, ci și funcție activă, vitală. Teatrul, în această viziune, nu este divertisment pur și nici exercițiu de narcisism cultural, ci un instrument de diagnostic social.

„Teatrul e cu totul alt univers și simțeam că mă pot descărca acolo, că mă pot exprima acolo fără să fiu judecat. Și probabil s-a lipit. Teatrul este locul în care te simți atât vulnerabil cât și protejat, atât vesel cât și trist, atât singur cât și cu lumea”, spune Ionuț.

Această perspectivă explică și refuzul său de a separa strict scena de cetate. Caras vorbește deschis despre implicare civică, despre dreptul – și chiar obligația – artistului de a reacționa atunci când realitatea devine disfuncțională. Ideea că actorul ar trebui „doar să facă lumea să râdă” i se pare nu doar reductivă, ci periculoasă prin pasivitatea pe care o legitimează.

Meseria fără mitologii

Un alt punct de forță al discursului său este demitizarea meseriei. Fără romantism inutil, Ionuț Caras vorbește despre muncă, disciplină, eșecuri și perioade de nesiguranță. Respinge ideea talentului ca garanție a succesului și insistă asupra unei realități incomode: în teatru, ca și în viață, rezistența este adesea mai importantă decât strălucirea.

„Ești izolat de ceea ce se întâmplă în lumea reală. Adică dacă lucrezi, și eu am avut norocul să lucrez foarte mult, bandă rulantă încontinuu la Cluj, aici, nu ai timp să te întrebi cine conduce țara, ce partide sunt la guvernare, ce prețuri au crescut, ce se întâmplă cu economia. Adică, de exemplu, din punct de vedere politic, până la vreo 30 și ceva de ani eram complet habarnist. Nu știam decât mers la repetiții, venit acasă.

„Un artist este un mușchi viu”

Dar s-au schimbat multe lucruri, adică îmi dau seama că un artist, mai ales un artist, trebuie să fie destul de ancorat la ce se întâmplă în societate și în jurul lui. Într-o perioadă ne acuza lumea că de ce ieșim pe la proteste, când se mai făceau proteste, de ce țipăm în stradă, de ce facem filmulețe, de ce ne exprimăm public viziunile politice, că rolul nostru e pe scenă. Să-i facem pe alții să râdă. Ori asta e o mare gogomanie. Adică un artist e un mușchi viu. Probabil cel mai lucid mușchi al unei societăți. Gradul de sănătate a unei societăți depinde în mare măsură de acești agenți sanitari care sunt artiștii. Eram docil și ascultător.

Și apoi, Miki Bacs, cumva, care cum să zic, este un maghiar care vorbea românește mai bine decât noi și care în afară de faptul că era un foarte bun actor, cred că, și în continuare cred asta, adică nu știu să fi fost surclasat, cred că a fost mulți ani de zile, peste 10-15, cam cel mai bun pedagog de teatru din țară. Adică inclusiv din capitală, fără discuție”, recunoaște nonșalant Ionuț.

Aceeași onestitate se regăsește și în raportarea la pedagogie. Experiența sa ca profesor l-a făcut atent la diferența dintre dorință și iluzie. Nu încurajează visul artistic atunci când acesta nu este susținut de muncă, disciplină și capacitatea de a accepta limitele. Renunțarea, spune el, poate fi uneori un act de inteligență, nu un eșec.

Clujul, publicul și presiunea continuității

Relația cu publicul clujean este descrisă nuanțat: un public educat, rezervat, uneori excesiv de politicos, dar constant. Spre deosebire de București, unde oferta abundentă permite abandonul rapid al unui spectacol, Clujul presupune o confruntare repetată cu același public – o formă de responsabilitate continuă care obligă actorul să rămână proaspăt, atent, prezent.

Această continuitate este, paradoxal, una dintre cele mai mari provocări ale teatrului de repertoriu. A juca de mai multe ori pe săptămână, pentru generații diferite de spectatori, fără a te repeta sau a obosi interior, presupune o etică profesională rar discutată în spațiul public.

Teatrul ca spațiu al prezentului absolut

Poate cea mai coerentă idee care traversează întreaga conversație cu Ionuț Caras este diferența fundamentală dintre teatru și celelalte forme de expresie artistică. În teatru, spune el, totul se întâmplă „aici și acum”. Nu există reluare, nu există montaj salvator, nu există „dublă”. Riscul este total, iar această expunere creează o formă de adevăr care nu poate fi simulată.

Într-o lume tot mai mediată, filtrată și editată, teatrul rămâne unul dintre puținele spații în care prezența umană este ireductibilă. Iar pentru Ionuț Caras, aceasta nu este doar o calitate artistică, ci o necesitate socială.

Teatrul, în această viziune, nu este un lux cultural, ci o formă de igienă publică. Un exercițiu de luciditate colectivă.