Ultimul interviu cu Viorel Nimigeanu: „Când pictez, nu mai simt nicio durere […]”

E ca şi când Dumnezeu şi-ar vârî pumnul într-un curcubeu şi i-ar arunca peste lume toate culorile… Când se aşează în faţa pânzei virgine, Viorel Nimigeanu nu mai simte nimic. Nu-l mai doare nici măcar pensula, pe care şi-o face singur şi pe care o simte prelungire a trupului. Nu-l mai doare nici culoarea cu care îşi pictează sufletul pe pânză…

*Interviul face parte din seria ”CLUJENI DE CINCI STELE” și a fost publicat pe www.cluj24.ro în data de 5 octombrie 2020*

Prima confruntare e cu tine însuţi

Reporter: Maestre Viorel Nimigeanu, o expoziţie, o nouă expoziţie… „Expoziţie aniversară”. Faceţi 70 de ani. La mulţi ani!

Viorel Nimigeanu: Mulţumesc. Îmi doream să-mi fac mie un cadou, pentru că e ziua mea de naştere în noiembrie. Aceasta e a 4-a acţiune personală, expoziţia, la Muzeul de Artă Cluj. Vedeţi, pictorul fără confruntare… Prima confruntare este evident în atelier, cu tine însuţi. Asta este obligatorie. Dacă tu, în lumea ta interioară, nu simţi că lucrarea e împlinită, lucrarea nu poate circula. Ea încă mai rămâne în faza de faşă sau de laborator interior. Ea, când e împlinită, are o taină. Are o taină, în sensul că nu te mai lasă să o atingi, că o distrugi, o strici. Aici e un secret în artă. Noi avem bazele când pornim în această aventură. Poate că unii o numesc aventură. Eu o numesc dimensiune a destinului.

Cei care am fost chemaţi de copii, de tineri către această dragoste, ea devine din ce în ce mai fascinantă. Ea creşte odată cu noi. E ca o apă vie, ca o fântână vie, care te însoţeşte, indiferent de vârstă, prin toate cumulările de experienţă şi confruntare cu alţii colegi. Că e o confruntare şi cu alţi colegi. După confruntarea cu tine însuţi.

Să te ferească Dumnezeu să te duci pe un drum şi să nu întâlneşti pe nimeni

Rep: Dar până la urmă, după confruntarea de care ziceaţi, cu alţi colegi de breaslă, generaţie, nu revii tot la confruntarea cu tine însuţi?

VN: Tot timpul ne întoarcem acolo. Ştiţi de ce? Suntem de multe ori, printr-o mică neglijenţă a zilei sau a clipei, provovcaţi să mâncăm balast. Adică, să facem lucruri cu jumătate de măsură sau ceea ce nu ne place. Sau ceea ce nu e bine să faci. Fiindcă sunt unele capcane, nişte reţele din astea, în care fie lipsa de experienţă, de pregătire, fie vârsta, sau chiar şi conjunctura, de multe ori eşti tentat să intri în aventură. Şi aventura –abia mai târziu mi-am dat seama, mi-am răspuns… Să te ferească bunul Dumnezeu de clipa în care te tot duci pe drum şi nu te întâlneşti cu nimeni. Va trebui să te întorci. De aceea, în arta asta a comunicării, noi avem nevoie de confruntarea cu noi, cu mine în acest caz, dar şi cu semenii, cu cuvântătorul din jurul meu, cu omul.

Fiecare loc îşi marchează oamenii

Rep: Aţi amintit de Dumnezeu… Aţi pictat multe biserici, aveţi un record mondial în această privinţă, 53. Cum vă simţiţi când îl faceţi oarecum pe Dumnezeu, când îl reprezentaţi, când îl pictaţi? El ne-a făcut pe noi, ne-a creat şi acum ajungeţi să-l faceţi, la rându-vă, dvoastră pe El, reprezentarea Lui.

VN: Ce se întâmplă… Este cel mai greu moment în biografia unui pictor. Sunt două, dar acesta este cel mai greu. Primul este atunci când începi lucrarea şi ceri beneficiarilor bisericii să nu ridice schelele până nu vezi tu gata lucrarea. Asta înseamnă un examen de analiză cu tine însuţi, tot ce ştii să îţi slujească în a înfrumuseţa acea arhitectură. Sunt mulţi care consideră că o biserică pe care o pictezi aici poţi s-o iei şi s-o reproduci în altă biserică. Dar nu e aşa. Avem sfânta tradiţie, prin iconografia care ni se cere, şi noi o respectăm, dar noi nu creem religii şi noi nu facem şablonisme mecanice, să te duci la o biserică şi s-o copiezi la a doua…

Fiecare loc îşi marchează oamenii şi oamenii sunt marcaţi de loc. Începând de la vânt, cantitatea de ploaie, transparenţa şi fuzionarea anotimpurilor, pământul, vegetalul. Pe urmă vin animalele. Şi pe urmă vine omul. Tot ce ne-a dat bunul Dumnezeu nouă ne-a dat ca un dar. „Să stăpâniţi pământul”… Ni l-a dat cu acel gând –că aţi amintit de reprezentarea „Celui vechi de zile” îi zic eu… Acolo nu se poate merge cu mintea noastră omenească, în care să târguim sau să muşamalizăm sau să negociem ceva. Acolo nu se face nimic din acele gânduri, lucruri de compromis sau jumătăţi de măsură. Acolo lucrurile au o plinătate şi o împlinire…

Vedeţi, noi mergem până la Aristotel, că ne-a învăţat cercul. E foarte greu să împlineşti un cerc cât o micuţă viaţă. Că viaţa unui om e doar o trecere. Cine are norocul totuşi să ducă cercul –şi aici e iarăşi o filosofie… Unii se mulţumesc cu un cerc mic. Dacă mergem la apă şi arunci o piatră şi se produc acele inele circulare, concentrice, până se topesc muzical la margine. Asta depinde în ce apă adâncă arunci piatra şi ce piatră. Şi cu ce energie. Acum e şi spectacolul acesta al culorilor toamnei. Sunt legat, aşa, de mişcare şi de metamorfoza anotimpurilor…

Îl rog pe Dumnezeu să-mi îngăduie să mă apropii de grădina Raiului

Rep: Apropo, iertată să-mi fie eventuala blasfemie: pe Dumnezeu, din punct de vedere artistic, îl vedeţi mai degrabă pictor, muzician, compozitor, poet? Sigur că El e tot…

VN: În dimensiunea mea, cât am eu dreptul să mă apropii de idee… În momentul în care l-am pictat… Pe Cel vechi de zile, în general, nu l-a văzut nimeni… La Moise i s-a auzit doar glasul, la rugul aprins. Când a coborât prin Duhul Sfânt, o treime din energia creaţiei… Sfânta Treime… Porumbelul de deasupra Botezului… În momentul în care ni s-a adresat… Ca să vedeţi cum se transferă energia… Apostolii erau poate nişte oameni modeşti, pescari, tâmplari, meseriaşi. În momentul în care a fost pogorârea Duhului Sfânt, ei au devenit atât de înzestraţi… Lucrurile se complică şi devin aproape cutremurătoare.

În dimensiunea noastră umană, cel puţin în calitatea mea de pictor, artist, eu mă tem să vorbesc cu El decât după ce e gata. Întâi mă duc cu ochii sufletului, a credinţei din mine şi îl rog să-mi îngăduie să mă apropii cumva de grădina cea a Raiului. Dar nu să intru în Rai sau să îl văd material, cât e de mare şi de strălucitor. Mă depăşeşte. Eminescu spunea, şi Nichita spuneau, că în primele trei trepte avem acces să-l cunoaştem. El ni s-a revelat nouă prin fiu, prin Iisus Hristos. Şapte trepte ne-a dăruit. Dar noi, de la 3 la 7 nu mai avem acces, mintea ni se tulbură. Cel vechi de Zile, Creatorul, energia universală…

Rep: Şi când îl pictaţi, reprezentaţi pe El…

VN: După ce termin, după ce îl pictez, cobor şi stau pe spate, aşa, seara, cu o lumânare, şi atunci încep să tremur de emoţie şi de bucurie. Şi de mulţumire, că mi-a îngăduit să mă apropii, în felul sufletului meu, să-l pot reprezenta.

Vine o energie din acoperiş, din aer…

Rep: Dar când Îl reprezentaţi, simţiţi că vine de undeva inspiraţia sau de la dvoastră?

VN: Nu, nu mai simt nicio durere atunci. Nu, nu… Vine o energie… dacă luăm material, din acoperiş, din nori, din aer…

Rep: Se pictează El cu mâna dvoastră?

VN: Eu aproape că nu mă mai controlez. Eu numai văd ce e acolo, ce rămâne după pensulă. Când mă apropiu, eu nu mai gândesc ca… Simţiţi un dirijor mare cum simte toată orchestra? El simte tot, ca un pâlpâit de aripioare de libelulă. Asta înseamnă sensibilitate… Noi, oamenii, ne străduim şi ne purificăm, ne cultivăm în direcţia aceasta. Dar există straturi şi mai sensibile decât pâlpâitul aripioarelor unei libelule.

Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor

Rep: Pictura e gândire sau simţire mai degrabă? Ce e mai mult?

VN: Până la un punct este şcoală, gândire, educaţie, stăpânirea mijloacelor de exprimare. Contează foarte mult. Pentru că ai o răspundere, nu lucrezi într-un spaţiu particular. Lucrezi într-un for public, o biserică. Vedeţi dvoastră, avem lucrări de peste 500-700 de ani, frescece, care se menţin până în ziua de azi.

Rep: Când alegeţi culorile, combinaţia de culori, le alegeţi după nişte reguli sau aveţi un fel de simţiri cum să faceţi, revelaţii?

VN: Sunt reguli. Dar e şi altceva. Dacă, de exemplu, lucrezi în Oaş… Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor de acolo. Adică, dinamici. Culoare dinamică, în contrast energetic. Ei zic ţâpuritură… implorare între pământ şi cer. Implori. Preoţii merg până la nu ştiu care treaptă. „Când strig către tine, Doamne, auzi-mă”… Ăştia urcă, urcă până în nori. Eşti în Oaş. Mergi în zona Sălajului şi acolo totul e un spaţiu mioritic. Parcă este mângâiat de mâna unui vrăjitor. Toate dealurile, totul are un cântar al înţelepciunii şi al discreţiei. Eu zic că este un fel de modestie prin înţelepciune, aşezată, fără străluciri cosmetizate. Ei, în esenţă, sunt adevăraţi oameni. Eu am comunicat cu ei. La început au rezervă şi după ce te descoperă că eşti ca ei, te iubeşte lumea.

Şi în momentul în care se produce această legătură –care nouă, contemporanilor, ne lipseşte, mai ales în ultimii ani-, te trimit imediat la Sfânta Treime. „Trei sunt care mărturisesc în ceruri, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt”. Şi toţi trei una sunt. Aceasta e armonia, unirea. Dragostea dintre oameni. Pentru pictor, lumina şi iubirea sunt esenţiale. Pe urmă, vine partea cerebrală. Că m-aţi întrebat cum fac cu culorile, cum mă exprim. Deci, stăpânesc mijloacele şi materialele. Cei vechi ne-au învăţat, înainte de Renaştere. Treceau culorile prin foc. Prin foc şi prin mediul acid. Şi dacă a trecut proba asta… Asta se cheamă pigment verificat la foc. Pe urmă e proba culorilor la soare şi în întuneric. Culoarea care nu-ţi rezistă la soare, te păcăleşte în întuneric.

Cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos

Rep: Aţi avut vreo experienţă mai deosebită pictând Divinitatea, reprezentarea ei?

VN: Am mai multe stări. Ştiţi, cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos, care a trăit pe pământ. L-a pipăit Toma. „Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut”… Mântuitorul a fost văzut, a fost pipăit, a fost vândut, scuipat, batjocorit. În taine, noi nu putem decodifica.

Am început cu îngeraşi

Rep: Cum v-a ajuns pensula în mână?

VN: Datorită tatălui meu. Mi-a dat o şansă. Eram mic, 3-4 ani. Mi-a adus culori şi pensulă acasă. Noi, copiii, nu aveam aşa ceva. De unde a avut el inspiraţia asta?! Ai un copil căruia îi place frumosul… Dar copilul mâzgăleşte, vrea să se exprime şi nu poate. Apoi apare un fel de realism afectiv. Tot ce face, el iubeşte. Şi noi, maturii, nu avem voie să-i criticăm jucăria. El iubeşte jucăria lui. El face păsări. Poate nu sunt păsări, dar face păsări, el vede păsări. Vede case, vede oameni… Trebuie să-l crezi.

Apoi, când începe să devină cerebral, prin educaţie zidită, cu discernământ, încep să se blocheze şi cei care n-au talent, se reprofilează în alte direcţii. Şi aşa se curăţă, cum după furtună se limpezeşte cerul. Deci, de acolo-mi vine, de copil mic. Apoi am mers la şcoală şi acolo am devenit pictorul întâi al clasei, aşa mi se spunea, şi apoi al şcolii, al judeţului, apoi premii naţionale şi internaţionale. Cum evoluam în ani.

Tata mi-a mai făcut o mare bucurie, m-a urcat pe schelă de copil. Era tot pictor de biserici. Eram cel mai mic în echipă; avea studenţi. M-a dus pe schelă, eram înconjurat de studenţi, îi recruta el, îi plătea, era o atmosferă de vis. Încet-încet am început să-i depăşesc. Ceream să pictez figurativ, să intru în expresie. Şi m-au lăsat să fac nişte îngeraşi. Cu asta am început. Eram bun şi la învăţătură. De acolo am început să prind curaj că sunt în stare să fac lucruri şi mai bune, şi mai mari. Şi-ţi dai seama că eşti cu adevărat tu, că meriţi să crezi în tine, în momentul când faci singur o biserică, de la A la Z. Când e gata e o bucurie unică.

Aş fi vrut să mă nasc în alt secol

Rep: Faceţi 70 de ani. Mulţi înainte! Aveţi sentimentul împlinirii? Aţi fi vrut mai mult în privinţa picturii? Altceva?

VN: Doar atât, am aşa, ceva, un pic… Dar pe cine să te superi, decât tot pe mine?! Aş fi vrut să mă nasc în al secol. Atâta-i tot. Atâta e nemulţumirea. În rest, Dumnezeu mi-a dat tot.

Rep: De ce aţi fi vrut în alt secol?

VN: Vă spun de ce: cei care avem darul acesta de a urca pe schele şi a controla suprafeţe –am biserici şi de 5.000 de metri pe care i-am controlat. E foarte important, când vezi o lucrare monumentală, amplă, să dai impresia că e făcută într-o singură zi şi de un singur om. Atunci e unitară.

Rep: Ce secol aţi alege? Perioada Renaşterii?

VN: Da, al Renaşterii. Eu eram pentru Renaştere. Îmi plăceau catedralele. Şi recent, eu m-am îndrăgostit din nou de Veneţia. Acolo am redescoperit noţiunea de libertate. Şi mai e un loc, la noi. De unde izvorăşte Iza, în Maramureş, Izvorul albastru. E o gaură de 3×3 m în stâncă şi vine debitul acela pe secundă, nu ştiu câţi metri cubi de apă, şi are un cântec. Are un şuior, are o taină. Parcă opreşte timpul şi hrăneşte tot ce-i în jur. Sărutul între cer şi pământ.

Nu mă mai doare nimic când pictez

Rep: Simţiţi pensula sau culoarea ca parte a corpului dvoastră?

VN: Da, da… Eu îmi făceam pensula. Şi acum, nu mi le fac cei din industrie. Luam părul din urechea de bovină, e o tehnologie, descoperită de la cei vechi. Pe urmă, cel mai fin păr de pensulă este din coadă de veveriţă. Mie îmi plac pensulele cu coadă lungă şi părul mult, care să ţină culoarea. Pentru că eu sunt un om de mişcare, datorită zidurilor şi schelelor. Am avut personaje de 7 metri. Şi de pe pământ le vedeau normal oamenii. Şi atunci, am aici prelungitoarele mele. Eu îmi prelungesc mâna în funcţie de ce tehnică adopt.

Rep: Dacă simţiţi pensula şi culoarea ca prelungiri ale corpului, vă şi dor? La figurat…

VN: Nu, nu… Nu mă mai doare nimic când pictez…

CV şi „Expoziţie aniversară”

*Născut la Nimigea, județul Bistrița-Năsăud, Viorel Nimigeanu este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din București, 1981, unde studiază cu maeștrii Corneliu Baba și Vasile Grigore. Din anul 2009 este Doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca. Are o contribuție importantă la pictura murală monumentală, prin pictarea a numeroase biserici din Transilvania, începând cu anul 1978. Viorel Nimigeanu este membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Deţine recordul mondial la numărul de biserici pictate: 53.