Un  labirint al incertitudinilor

Omenirea traversează o perioadă complicată. Nu este pentru prima dată și sunt convins că nu va fi și ultima. Istoria ne-a dovedit că oamenii au navigat  de-a lungul timpului între bine și rău, între frumos și urât, între moral și imoral, între armonie și dezordine, între înțelegere și neînțelegere, între prietenie și dușmănie și așa mai departe. O lume perfectă nu a fost și nu va fi niciodată. Nu pentru că suntem oameni, ci pur și simplu pentru că suntem ființe vii, la fel ca plantele și animalele.

Este adevărat că oamenii pot să se comporte altfel și aspiră să fie altfel. De multe ori oamenii afirmă acest deziderat, dar nu-l și confirmă. Dar, o lume ideală și idilică încă nu s-a inventat. Platon se exprima, în Republica, încă din secolul V î.Hr. pentru o societate (lume) ideală,  dominată de virtuții și practici sociale precum înțelepciunea, dreptatea, armonia, cumpătarea. Scopul statului: realizarea binelui public pentru înțelepți, militari, agricultori și meșteșugari. De reținut, nu și pentru sclavi!!!

Din păcate, acestea sunt idealuri și aspirații cu cel mai ridicat gard de ambiguitate, care rămân mai mult speranțe decât certitudini. Cred că ni se confirmă și în aceste zile că binele public este un ideal despre care mai mult se vorbește decât se dorește. Poate că pandemia de coronavirus a schimbat ”ordinea de zi”, poate că sunt semnele unei devastatoare crize economice, poate că inadaptarea și egoismul au amplificat incertitudinile, pasiunile și pornirile mai mult sau mai puțin cerebrale ale subiecților sociali din SUA dar și din alte țări de pe alte continente.

În acest labirint, oamenii s-au aflat de multe ori. Peste ani, uneori peste mulți ani au revenit, au regretat și au încercat să se justifice, să-și reseteze și să-și restarteze viețile, opiniile, opțiunile, proiecțiile. Au reușit mai mult sau mai puțin, după cum au fost vremurile și provocările. Exemple sunt ”cu nemiluita”, de la cele naturale până la cele politice, militare, sociale, economice, extremiste și… pandemice, ca să fim în consonanță cu ce se întâmplă în zilele noastre.

Să ne amintim de cele două războaie mondiale și de timpul scurt, de 20 de ani, dintre ele. În 1918, după urgia destructivă concretizată în milioane de morți, răniți, văduve, orfani, distrugeri materiale și distorsionări economice, se părea că oamenii au învățat din toate acestea și că nu vor mai purcede spre alte calamități belicoase. Din păcate, în multe teritorii din Europa centrală, Balcani, Asia Mică, Orient, Rusia, Africa oamenii au continuat să se decimeze, să se confrunte, să se distrugă și să distrugă în numele unor principii și argumente istorice, economice, teritoriale, etnice, rasiale etc.

Perioada interbelică a fost una a tensiunilor diplomatice, economice, sociale, politice militare etc. Poate că era mai bine ca oamenii să se înțeleagă și să găsească acel modus vivendi pentru ei și urmașii lor. Dar, nu a fost așa și, cu aceeași inconștiență și, unii chiar cu aceeași  sau chiar mai multă exuberanță, au căzut în mrejele generatorilor de mesaje pentru a se arunca într-o nouă conflagrație mondială (1939-1945). Cu toate progresele în știință, cultură, învățământ, cu toate realizările economice, reconfigurările teritoriale și întregirile național-statale oamenii (cei mai mulți) au trăit într-o succesiune de incertitudini și crize economice și sociale. Multe din acestea, în forme și formule așa-zis noi, au luat drumul istoriei postbelice, până astăzi. Este adevărat că ”diriguitorii” problemelor globale, continentale, regionale și naționale au reportat istoria viitorului, iar aceasta se (re)aprinde și devine de multe ori mai mult sau mai puțin violentă. Prin pasivitate sau prin nepăsare, cei mai mulți oameni au girat, la fel ca și în alte perioade, această istorie. Alții s-au implicat, printr-o alternanță între conștient și inconștient în mica și marea istorie a omenirii. Unii sunt anonimi, alții nu, unii ”la vedere” alții ”la termen”, unii cu bani, alții cu bani și cu dobândă, unii cu pierderi, alții cu avantaje și beneficii. Nu vreau să par cinic, dar știu din istorie că nimic sau aproape nimic nu se face fără bani și că spontanul (sâmburele unor puternice convulsii și explozii sociale) vine pe fondul unor acumulări mai apropiate sau mai îndepărtate în timp și spațiu, dar că are și suportul pecuniar și material care pune în mișcare psihologia mulțimilor (Gustave Le Bon).

La răscruce de vânturi

O capodoperă a literaturii universale, romanul La răscruce de vânturi, semnat de Emily Brontȅ, rămâne prin mesajul său extrem de actual. Și aceasta, pentru că omenirea se află la la răscruce de vânturi.

În fiecare zi suntem bombardați cu știri, informații și comentarii despre „mersul” prezentului și al viitorului. Nu este prea complicat să ne dăm seama de „clocotele” marelui cazan mondial, aprins și întreținut de criza sanitară, de cea economică, de derapajele sociale și politice, de cele etnice și rasiale. Abia s-a potolit, dar nu s-a stins criza identitară din SUA, după moartea  lui George Floyd, că  ”defectul din nașterea Statelor Unite ale Americii” (Condoleeaza Rice) se (re)defectează în urma unei alte ciocniri dintre „albi și negri”, ciocniri generate de împușcarea de către poliţia din Wisconsin a afro-americanului Jacob Blake.

Acțiuni de protest, combinate cu acte de vandalism și violență au reapărut, în mișcarea stradală fără lideri și idei, numai cu scopul dezarticulării de tip bakunian. Dacă protestele ar fi negat și condamnat atitudinea poliției, atunci se poate înțelege reacția oamenilor, dar derapajele spre violența distrugerii are răspunsuri fără răspuns sau răspunsuri cu prea multe răspunsuri.

Riposta forțelor de ordine a fost, în logica democrației americane, a ordinii și legalității. Este negarea negației sau apărarea a tot ceea ce înseamnă societatea și civilizația americană. Este rezultatul unei istorii îndelungate și a unui prezent presant la aceste realități sau este prezentul încă nedefinit, neșlefuit, incert și interogator.

Măreția istoriei contorsionate

Statele Unite ale Americii s-au născut oficial la 4 iulie 1776, dar rădăcinile și extensiile sale sunt mai profunde și mai plurale. Un amalgam și o succesiune de populații și civilizații, val după val sau val peste val. Până la urmă avem societatea și civilizația americană de astăzi, cu plusurile și minusurile sale. Deși „tânără” în comparație cu alte civilizații, istoria sa se află sub semnul măreției contorsionate. Din și prin aceasta putem să înțelegem faptele și realitățile tensionate generate de moartea lui  George Floyd și rănirea lui Jacob Blake.

Descoperirea și colonizarea Americii s-au  făcut cu intenții și acțiuni pașnice, dar și violente. Am mai afirmat că a fost o primă ciocnire a civilizațiilor transatlantice. De la aceasta s-a ajuns la alte și succesive ciocniri, generate de populațiile venite sau translatate forțat de pe alte continente. Printre acestea s-au aflat și africani, debarcați pentru prima dată în 1619, în  urmă cu 400 de ani în Virginia, și transformați în sclavi. Lor li s-au adăugat alte cohorte africane care au format rasa afro-americană care (co)există astăzi în SUA alături de rasa albă, rasa nativ indiană din America, rasa nativă din Alaska,  rasa asiatică, rasa nativ hawaiană.

Multirasialitatea, multietnicitatea și multiculturalitatea au însemnat și nu au însemnat armonie, progres și dezvoltare. Tragedia afro-americanilor  a rămas în memoria individuală și colectivă, cu toate încercările și (ne)reușitele compensatorii făcute de-a lungul timpului. Dar nici aroganța și pretinsa superioritate a albilor nu au dispărut. Uneori, din starea latentă în care se află aceste atitudini se ajunge la virulența unor stări conflictuale și, de multe ori, ireconciliabile!!! Desigur, nu sunt atitudini generale și definitorii pentru societatea americană. Majoritatea oamenilor au înțeles menirea, rolul și locul lor în societatea americană.

Drumul sinuos spre… ceea ce s-a numit normalitate

După aproape trei secole de la primele transporturi de africani în coloniile nord-americane aflate atunci sub stăpânire britanică, au apărut ideile și opţiunile de acordare a unui nou statut pentru afro-americani. Desigur, drumul a fost sinuos și plin de obstacole. În cele din urmă, după un război civil sângeros (1861-1865), sclavia a fost abolită. Dar și acest fapt s-a făcut în etape.

Abraham Lincoln, președintele care a plătit cu viața opțiunile sale politice aboliționiste, a baleat între păstrarea uniunii statelor americane și concesiile stăpânilor de scalvi. În discursul său inaugural (4 martie 1861) a îndemnat mai mult spre ideea de „uniune neștirbită”, respectarea legilor, a constituției și evitarea războiului.

Eliberarea juridică a sclavilor a fost întreprinsă mai întâi prin decretul din 22 septembrie 1862 și de o proclamație preliminară din 1 ianuarie 1863, urmate de modificarea Constituției, prin Amendamentul XIII (18 decembrie 1865) și Amendamentul XIV (28 iulie 1868). Lincoln nu a mai apucat să vadă aceasta.  Războiul s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr mare de dispăruți (peste 325.000) și al civililor morți, dispăruți, dislocați și refugiați. Se mai adaugă importante pierderi materiale și pecuniare. Toate acestea nu au fost uitate de sudiștii învinși și de yankeii victorioși!!!

Societatea americană și-a regăsit cadența, dar o cadență cu multe opinteli. Multă vreme segregarea rasială a marcat-o. Uneori, suspiciunea și nemulțumirea au îmbrăcat forme violente, cum a fost asasinarea lui Martin Luther King Jr. sau revoltele din Los Angeles și San Francisco (aprilie-mai 1992), sau cele de după moartea lui  George Floyd, când peste 75 de oraşe au fost cuprinse de violenţe puternice, din California până la New York, din Minneapolis până pe coasta texană. Au fost incendiate maşini de poliţie, au fost vandalizate magazine şi spaţii publice.

Au trecut ani și ani, dar coabitarea rasială nu s-a instalat peste tot, oricând și oriunde. Poziționări și repoziționări, conciliante și/sau respingătoare, au continuat să existe, chiar dacă americanii, indiferent de origine, rasă, religie, opțiuni politice s-au aflat în marile evenimente care au făcut din SUA marea putere mondială. Toți cei care au fost cuprinși în vârtejul acestora, cum au fost războaiele mondiale, războaiele din Coreea și Vietnam, Irak și altele sau în marile proiecte economice, sociale, științifice, sportive, culturale au gândit și/s-au revendicat ca…americani.

Din rândurile populației de culoare au apărut lideri politici ca Barack Obama și Condoleeaza Rice, lideri militari precum Collin Powell (a fost și om politic și diplomat), cântăreți ca Louis Armstrong, sportivi ca Serena Williams și sora sa, medici celebri, ca neurochirurgul  Ben Carson și mulți alții.  Și totuși… defectul din nașterea SUA rămâne!!!

1992 versus 2020

De ce se activează și reactivează acest defect? O succintă introspecție în miezul revoltelor antirasiale din 1992 ne poate oferi anumite răspunsuri.

La 3 martie 1991, afro-americanul Rodney King intră în conflict cu forțele de poliție din cauza încălcării legilor de circulație. Acesta consumase alcool și a opus rezistență la solicitarea poliției, care a reacționat violent. Întreaga scenă a fost filmată și a devenit probă în procesul care s-a desfășurat mai târziu. Un juriu format din 10 albi, un hispanic și un asiatic i-a achitat pe trei polițiști. A fost condamnat numai polițistul care a fost socotit mai „înverșunat”.  Întreg procesul a fost considerat o discriminare rasială, deoarece numai procurorul Terry White a fost afro-american.  Sentința pronunțată a fost scânteia care a detonat mișcările stradale din aprilie-mai 1992. În tumultul acestor mișcări, la fel ca astăzi, au fost distruse mașini, jefuite magazine, locuințe rezidențiale, clădiri publice. Sediul publicației Los Angeles Times a fost devastat. Riposta forțelor de ordine (polițiști, șerifi, agenți FBI, soldați ai Gărzii Naționale) a fost fermă: 15 persoane ucise, sute rănite și peste 12.000 arestate. Costurile, peste 1 miliard de dolari.

Chiar dacă nu s-a ajuns la dramatismul de atunci, similitudini există. Și atunci, și acum totul a plecat de la conflictul dintre poliție și afro-americanii Rodney King (1991)  George Floyd și Jacob Blake (2020). Dar și atunci, ca și acum protestele stradale au fost violente și au trecut peste legea și ordinea publică. Atunci li s-au adăugat hispanicii, dar astăzi aceștia sunt considerați noul pericol migraționist care, după unii afro-americani, trebuie „să se care odată de aici!”, adică din SUA. Și atunci ca și astăzi, mișcările au cauze mult mai profunde: șomajul, disparitățile sociale și economice, speranțe limitate de incluziune socială, atitudinile ireconciliante între părți, venite dinspre o istorie mai îndepărtată sau mai apropiată. Astăzi se mai adaugă presiunea crizei pandemice, cu puternice reverberații economie, sociale și psiho-comprtamentale. Poate, mai este și imobilismul instituțional, dar și o atitudine a unei părți a societății civile de (re)scriere a istoriei și culturii americane.

Politicaly  correct

Ni se spune mereu de reconversia socială și atitudinală pentru eliminarea discriminărilor (etnice, religioase, rasiale, sexuale etc) prin politicaly  correct. Dar corectitudinea pentru unii este incorectitudinea pentru alții. În fapt, o altfel de discriminare sau o mutarea a centrului de greutate de la majoritate la minoritate.

Mișcarea a apărut la sfârșitul anilor 1980 în campusurile universităților americane. Luată și neluată în seamă, aceasta își are rădăcinile în anii 1960 în care libertinismul (a nu se confunda liberalismul) prin care se opta pentru libertate totală a gândirii și acțiunii sociale, o respingere a statului, chiar dispariția acestuia. Este interesant că de „dispariția statului, pe o anumită treaptă a istoriei” vorbea și liderul bolșevic V.I. Lenin.

Politicaly correct s-a răspândit și a cuprins în mrejele sale oameni de pe toate continentele. Se nega tot! De la prezent la trecut, de la economie și politică, la cultură și religie, de la viață comunitară la cea individuală. Uneori, s-a trecut de  la opțiuni și propuneri, pentru unii inadmisibile, pentru alții considerate normale. Iisus din Nazaret a fost încadrat în rândurile homosexualilor, iar adepții hiperfeminismului l-au rebotezt Christa și l-au înfățișat în răstignirea de pe cruce cu… sânii goi!!!

Nu era numai negarea istoriei ci eviscerarea ei, într-o altă paradigmă, nici măcar ideologică, cum a fost cea comunistă. Astfel, au fost acțiunile de denigrare, de ștergere din istorie a lui Cristofor Columb, George Washington, Thomas Jefferson, Banjamin Franklin, John Adams, Thomas Paine, Winston Churchill și alții.

Dar ce este mai interesant, că repararea defectului din nașterea SUA presupune, în optica curentului politicaly correct eliminarea  unor capodopere ale artei, literaturii și culturii universale. Nu mai amintim de demolarea unor statui și de negarea unor opere de artă. De aici şi până la excluderea din patrimoniul cultural universal a romanelor Coliba unchiului Tom (Harriet Becker Stone), Pe aripile vântului (Margaret Mitchell),  10 negri mititei (Agatha Christie) și a realizărilor cinematografice de după acestea, este poate prea mult.

Primul roman descrie cruzimea plantatorilor și cumplita viață a sclavilor negri și a produs o puternică impresie în lumea întreagă înainte de războiul civil american. A fost manifestul care a pregătit și schimbat multe conștiințe de la sclavie la antisclavie și aboliționism. Cel de-al doilea, deși este un roman de dragoste, surprinde preeminența albilor față de negri. Indirect este și un mesaj în favoarea acestora. De altfel, în 1937, a fost distins cu premiul Pulitzer. Cel de-al treilea s-a vândut în 100 de milioane de exemplare. Astăzi, un urmaș al scriitoarei vrea să-i schimbe numele în Cei 10. Prea aduc toate acestea spre stalinismul cultural proletcultist și nazismul goebbelist. Nu mai este mult și se va spune: „Când aud cuvântul cultură îmi vine să scot pistolul”!!!

O abordare în spirtul democrației secolului XXI

Istoria SUA este marcată de democrație, libertate, progres, dezvoltare economică, știință, cultură, învățământ. Este și istoria milioanelor de sclavi negri, care erau vânduți și cumpărați, bătuți, schingiuiți, mutilați și periferizați. De la eliberarea lor  s-a făcut și nu s-a făcut tot ceea ce trebuie pentru ștergerea și depășirea acestor traume. Vina este a tuturor, indiferent unde se află și ce gândesc.

Dar au existat și spirite progresiste care au luptat, unii chiar și-au sacrificat viața, pentru o altă realitate rasială. „Secolele trecute au cunoscut suflete josnice şi venale care preconizau sclavia, în vreme ce spirite independente şi inimi generoase luptau fără speranţă pentru salvarea libertăţii umane”, spunea Alexis de Tocqueville în Despre democraţie în America (1835). Dacă părinții fondatori ai SUA nu ar fi înțeles aceste deziderate, astăzi cei care-i condamnă și-i demonizează pentru că în urmă cu secole NU au putut preconiza și politicaly correct, nu ar fi putut să-i dea jos de pe statui!!!

Ceea ce s-a întâmplat în SUA, cu George Floyd și Jacob Blake este regretabil și condamnabil. Poate încă nu s-a înțeles că democrație nu poate fi în afara legilor. Forța popoarelor stă tocmai în democrația garantată prin spiritul legilor (Montesquieu).  Dacă cei doi ar fi avut în vedere acest aspect, poate că violența polițienească ar fi fost alta. Se știe că în democrațiile consolidate „legea e lege”, iar abuzurile trebuie evitate de toți participanții la marele trafic democratic. „Pe glob e încă suficient spațiu spre a putea încăpea toți și în bună pace”. (David Prodan).

Dacă nu o să se înțeleagă acest deziderat, omenirea va rămâne în strânsoarea din micuța „colibă a unchiului Tom”, nu o să se mai avânte „pe aripile vântului” și „cei 10” o să marșeze spre alte forme și variante extremiste. Defectul din nașterea Statelor Unite nu o să mai poată fi reparat, iar extremele și extremismele pot să devină incontrolabile și păguboase pentru generațiile prezente și viitoare!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

foto: ruptly.tv