Întrebări și dileme

Potrivit tradiției și legislației românești, ne aflăm în preajma unui nou an școlar și universitar. Elevi, studenți, părinți, bunici, dascăli și personal auxiliar sunt cu îndoiala în sufletul și cu întrebările pe buze. Coronavirusul a modificat „ordinea de zi” a sărbătorii începutului anului educațional.

La începutul pandemiei, majoritatea oamenilor de pe întreg Globul credeau într-o depășire relativ rapidă a situației epidemice. Numai unii specialiști și, mai târziu, oficialii, au atras atenția că nu este de glumit cu „virusul cu coroană”. Apoi informațiile s-au rostogolit, în torente puternice și domoale, până când s-au unit în marele fluviu pandemic european și mondial.

Când apare o amenințare presantă la adresa vieții, preocupările sunt pentru stabilirea originilor, denumirea bolii, mijloace de limitare și combatere. Aceste trasee pot fi ușor identificate și în cazul pandemiei actuale.

Oamenii le acceptă, le ignoră, le resping, le comentează și le satirizează. Dilemele și întrebările, cu și fără răspuns se învârt în jurul acestor atitudini. Așa s-a întâmplat și cu cele legate de cea mai importantă instituție din viața oamenilor: ȘCOALA.

O socotesc cea mai importantă instituție pentru că tot ceea ce s-a creat mai peren în lumea de ieri și de astăzi a fost datorită existenței școlii.  Acolo unde aceasta nu există sau unde este ignorată, marginalizată și neacceptată, lumea devine sterilă, invalidă intelectual, atitudinal,  economic, tehnic și cultural.

Soluția de „urgență” într-o perioadă  de „urgență” și apoi de alertă a fost munca  la domiciliu și școala online, sau telemunca și teleșcoală. Dar, sub presiunea factorilor pandemici și economici, la care se adaugă cei politici și instituționali, multe din hotărârile și strategiile adoptate și transmise, uneori zilnic, chiar obsedant și de la cel mai înalt nivel, pe mass media și rețelele sociale au fost amânate, ignorate, reportate și chiar uitate.

Indiscutabil, ne-am trezit cu toții într-o situație fără precedent. Gripa spaniolă și alte epidemii au fost uitate pentru simplul motiv că subiecții sociali, de atunci, au dispărut sau pentru că progresele medico-sanitare le-au prevenit și, în unele cazuri, eradicat.

Capcana de-a școala… cum e școala?

Istoria, mai apropiată sau mai îndepărtată are ciudățeniile, obstacolele și capcanele ei. Una dintre ele,  ca cea de astăzi: cum începe și cum se va desfășura întregul proces educativ? Sunt întrebări la care încă nu s-a răspuns convingător și poate este chiar dificil să se răspundă. Nu numai la noi, ci peste tot în Lume, deși am văzut propuneri și implementări în mai multe țări.

Efectele încă nu se știu și le vom vedea mai târziu. E greu și pentru cei care decid soarta învățământului. Poate la fel de greu cum a fost pentru decidenții politici și militari în momentele de mare cumpănă când ordonau atacurile sau retragerile militare. Deschidem școlile și nu știm câți „soldați” (elevi și studenți) sau „comandanți” (dascăli) vor fi răniți sau, Doamne ferește, vor dispărea. Nu știm victimele colaterale, părinți, frați, bunici, prieteni.

Titlul de „erou pandemic” nu s-a inventat și nici nu cred că trebuie inventat sau purtat de cineva. E păcat că unii și-l arogă deja, prin reiterarea acțiunilor implementate și a celor viitoare, sau aruncarea anatemei pe inamicii politici. Oare pandemia are culoare politică?

Și în scenariile educaționale au fost introduse culorile. Nu este rău, e bine să fim atenționați și „că ne pasă” și mai ales că răspundem mesajelor protectoare. Dar, cu și fără culoare „școala bate la ușă” și ambiguitățile rămân. Geografia și demografia educațională este diversă și greu de gestionat. Există școli cu și fără internet, cu și fără dotări tehnice, cu dascăli care știu și nu știu să le gestioneze. La fel și unii elevi și studenți, deși aceștia se pare că sunt mai puțini. Însă nici pentru dascăli sau elevi și studenți nu există obligativitatea prin lege să dețină aparatura și cunoștințele necesare desfășurării actului educațional online.

La început, atunci când s-a hotărât trecerea la școala online, toată lumea a înțeles/acceptat ideea ca o alternativă tranzitorie. Dar opțiunea teleșcolii a scos în evidență unele carențe și disparități care pot și nu pot să fie depășite. Unele puteau fi cunoscute și făcute publice mai devreme. Dar în buna tradiție românească s-au lăsat pe mai târziu… „de pe azi pe mâine, sau poimâine că poate nu mai trebuie”.

Așa că aflăm de la consilierul în Ministerul Educație Naționale Jean Badea, care a participat la conferința organizată de ziarul Bursa „Telecomunicaţie & educaţie: Gradul de acoperire a reţelelor de telecomunicaţii – condiţie pentru educaţia la distanţă” (3 septembrie a.c.) că  din 22.000 de clădiri cu destinație școlară, 5.000 de nu sunt conectate la internet, dar că „până la momentul 14 septembrie, când se reiau cursurile se vor face demersuri pentru 2.800 de clădiri ca să fie conectate”. Datele sunt „în premieră, având în vedere faptul că s-a lucrat până târziu aseară la identificarea punctuală a clădirilor unităţilor care pot fi conectate…” (subl.ns).

Ce putem înțelege din acest mesaj, dincolo de discrepanța dintre idei, opțiuni și fapte? Cel puțin că s-a lucrat în premieră până târziu aseară (2 septembrie) și  că se vor face demersuri, (adică NU se vor rezolva) în creșterea gradului de acoperire a rețelelor de telecomunicații, pentru educația la distanță. Ar fi fost preferabil să ni se spună că s-a făcut!!!

Am spus și repet, situația nu este una simplă. Cine afirmă aceasta nu a avut de-a face sau nu a fost implicat în activități educaționale și în gestionarea acestora. Se puteau oferi însă răspunsuri mai concrete prin incursiuni într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat și prin radiografierea unor situații din alte țări. Sunt convins că s-au avut în vedere și aceste aspecte, dar „patul lui Procust” (Camil Petrescu) în care ne-am înghesuit de multe ori, pe ultima „sută de metri”, a fost prezent și acum.

În ultimile zile, ne-am mai „înghesuit” și cu mesaje oficiale contradictorii. Rămâne mesajul principal de la „omul cel mai înalt” în stat: școala începe în 14 septembrie 2020!!! Cu acest mesaj sunt solidari primul ministru, miniștrii educației, sănătății și vicepremiera. Sistemul mixt, „în bancă” sau și „de acasă”, în funcție de culorile/scenariile stabilite, va fi pentru o vreme în acțiune. Poate în inacțiune?!

Este interesant că foarte multă lume, din interiorul sau exteriorul școlii, oameni care știu și nu știu, care au avut sau nu au avut de-a face cu școala își spun opiniile. Este firesc, școala ne privește pe toți. Dar vulnerabilităţile rămân și soluțiile sunt într-o „unitate în diversitate”.

Unitatea este reprezentată de oficiali, iar diversitate de slujitorii școlii, directori și dascăli și la capătul drumului elevii și studenții. Și orice se face și cum se face de și unii și de alții nu este bine. Nemulțumirea doamnei ministru este perfect îndreptățită. Dar cu sau fără această mini-revoltă ministerială, cu scenariu sau fără scenariu, cu sau fără tabletă, cu sau fără mască, cu sau fără plexiglass la școala va suna clopoțelul și nimeni nu știe ce se va întâmpla.

Puțină istorie și geografie educațională

De-a lungul timpului, data de (re)începere a noului an școlar în țara noastră și în  alte țări, precum și maniera de desfășurare, „în bănci” sau online, nu au fost aceleași.

În timpul celor două războaie mondiale, dar și a unor calamități naturale (inundații, cutremure, epidemii) opțiunile educaționale s-au organizat în funcție de ce a fost și de ceea ce se putea face. În cazul României, atunci când urgia frontului a atins teritoriul nostru, sau când evenimentele au impus o altă agendă, școala a fost suspendată, sau amânată. Multe așezăminte școlare  fost distruse sau transformate în spitale, comandamente, sedii militare etc.

În timpul campaniei din Moldova (1917), tifosul, holera, gripa spaniolă, bolile venerice și alte boli au oprit sau amânat activitățile educaționale. Au existat situații când realitățile politico-teritoriale au impus amânări și abordări educaționale disjuncte. Să amintim că după Marea Unire (1918) în România au funcționat cel puțin patru sisteme de învățământ de inspirație franceză (vechiul regat) de inspirație maghiară (Transilvania), de inspirație austriacă (Banat, Bucovina), rusă (Basarabia). O armonizare a acestora nu s-a putut face decât târziu și niciodată în totalitate.

Dar, și așa școala românească interbelică a rămas cu deschidere spre modern și european, chiar dacă nu a reușit să rezolve marile deziderate ale societății. A apărut și problema resurselor umane, din teritoriile care s-au unit la 1918. Unii dascălii nu au dorit să-și afirme fidelitatea față de București, alții nu aveau pregătirea necesară, unii dispăruseră în timpul războiului și așa mai departe.

Aceste disparități, alimentate și de structura socială și ocupațională (80% populație rurală și 20% urbană) au făcut ca  gradul de instrucţie şcolară şi pregătire socio-profesională să plasează România, la sfârşitul perioadei interbelice, pe primul loc în Europa, la… analfabetism, cu 54,3% din totalul populației.

„Perturbări școlare” au apărut în timpul marii foamete (1946-1947), după reforma învățământului din 1948, în timpul inundațiilor (1970 și 1975), a cutremurului din 1977.  Foarte aproape de noi, imediat după decembrie 1989, școala și vacanța au alternat în funcție de evenimentele de atunci, alegeri, mineriade, reorganizări instituționale și altele.

Școala online nu este o invenție pandemică. Cunoscutul sociolog american, Alvin Toffler, vorbea despre munca și școala la domiciliu încă din 1970, prin ceea ce numea el casa electronică.  În  Canada sau Australia, cu uriașe spații geografice, condiții speciale de relief și climă,  comunicarea educațională prin rețele de telecomunicații sunt de mult o realitate. Așa a apărut și învățământul la distanță, un altfel de fără frecvență, dar în realitate același.

Astăzi, în condiții pandemice, unele țări au deschis porțiile școlii, iar consecințele au fost mai mult sau mai puțin previzibile. În Singapore, școala a fost închisă după o lună. În Coreea de Sud, activitățile educaționale s-au deschis și închis de cinci ori. Israelul a înregistrat un eșec, pentru că nu a deschis gradual școlile. Exemplele ar putea continua. Am dat însă exemplele  respective pentru că sunt cunoscute ca țări „disciplinate”, cu o altă atitudine față de muncă, școală și autorități, în comparație cu cea de la noi.

Minusuri și plusuri sau plusuri și minusuri

La începutul pandemiei, școala online  a fost varianta prin care elevii și studenții și-au putut continuă studiile (inclusiv examenele), dascălii și-au acoperit normele și și-au primit salariile. Toată lumea considera situația tranzitorie, iar mirosul îmbătător al vacanței de vară a amânat „agenda publică” și „personală” spre… toamnă. Dar, uite că toamna a sosit și vorba că „toamna se numără bobocii” ne arată că aceștia nu prea pot fi numărați. De ce? Sunt atâtea sau foarte multe întrebări și răspunsuri, la care fie că nu se știe, fie că nu se poate, fie că nu se vrea să se formuleze vreun răspuns tranșant.

Toată lumea are și nu are dreptate, toată lumea vine cu propuneri, unele întârziate, alte (re)activate, unele reportate, de pe azi pe mâine, sub celebrele sintagme: „se va face”, „vom  face”, „de mâine” sau ”chiar de mâine”, „avem în vedere” etc. Un singur lucru este cert, „acarul Păun”, pentru că se aruncă responsabilitatea ca pisica moartă dintr-o curte în alta, de la autoritățile centrale la cele județene și locale până la dascăli, elevi și studenți. Până la urmă aceștia vor fi arătați cu degetul.

Reafirm ceea ce am mai spus în acest text: este foarte greu să găsești optimul educațional atipandemic. Este greu pentru că vulnerabilităţile de astăzi se împletesc cu cele de ieri și de alaltăieri. Nu vreau să le reamintesc, pentru că sunt foarte cunoscute. O simplă căutare online (că tot este la modă, inclusiv publicația care-mi găzduiește acest text) ne arată „tarele” învățământului românesc postdecembrist.

O să mă opresc totuși la o știre care ne-a arătat „grija” pentru școală și elevi, capitalul uman de mâine. În vâltoarea pandemico-educațională, (re)aflăm de lipsa manualelor la unele discipline pentru elevii din clasa VIII-a. Este o situație de criză sau una cronicizată? Răspunsul: sunt discipline la care elevii care pășesc anul acesta în școală nu au avut niciodată toate manualele de când sunt școlari!!! Nu știu ca în timpul defunctului sistem educațional, comunist, să fi fost astfel de situații.

Până una alta școala trebuie să înceapă și să genereze performanță și competitivitate, indiferent de modalitatea de abordare. Sunt la finalul carierei didactice și am petrecut în școală, ca elev, student și dascăl 58 de ani. În toți acești ani nu am fost prezent la deschiderea anului școlar/universitar doar de trei sau patru ori, din motive întemeiate. Am simțit atunci neîmplinirea firească a unui început neîmplinit!!!

Am avut în fața mea peste 30.000 de studenți și am predat, clasic, prin seminarii și prelegeri. În ultimi ani, mijloacele moderne m-au ajutat în demersurile mele. Am văzut și ce înseamnă învățământul online. Majoritatea studenților au fost receptivi, dar au existat și situații când interesul a fost diminuat. Fie că locația de transmisie-recepție era inadecvată, fie că rețelele erau supraaglomerate și conexiunile scurtcircuitate. Dar cel mai mare incovenient  a fost lipsa interacțiunii dintre emitent și receptor. Prin aceasta, actul educațional se depersonalizează și copiii și studenții noștri o să devină mici roboței, într-o lume la fel de depersonalizată și înstrăinată.

Argumentele că s-a reușit informatizarea și tehnologizarea învățământului într-o viteză amețitoare rămân valabile. Dar, oare efectele acestei rachete educaționale sunt numai benefice? Trebuie să ne uităm ce traiectorie are aceasta, spre ce „planetă” se îndreaptă și ce teritorii, de la noi sau din alte spații, sunt în raza sa de acțiune. Desigur, de la primul computer realizat în 1946 de firma IBM (era de dimensiuni uriașe, fiind dotat cu 18.000 de lămpi și cu un consum energetic cât o uzină sau un oraș) am ajuns la digitalizarea de astăzi.

Viața noastră este indestructibil și ireversibil legată de acestă realitate, și cred că nu este om care a prins și nu a prins gustul acesteia să dorească renunțarea la tot ceea ce ne înconjoară, cu bune și rele. Nimic nu mai poate fi și configurat și organizat fără lumea digitală și virtuală, de la agricultură la industrie, de la transporturi la telecomunicații, de la sport la turism și cultură, de la protecție socială la sănătate și medicină. Dar,  între absolutizare și normalitate trebuie să primeze raționalitatea!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean