4 iulie! O parte dintre noi ştim că e Ziua Independenţei SUA. Dar ce înseamnă, de fapt, Ziua SUA? Care este istoria care se ascunde în spatele istoriei acestei date? Dar prezent-viitorul? Profesorul Ioan Lumperdean ne oferă nişte răspunsuri. Şi multe teme de casă.

1776:  un an cu mai multe semnificaţii

În anul 1776  Adam Smith și-a publicat lucrarea Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei, poate cea mai reprezentativă carte de economiei a tuturor timpurilor.

Tot în 1776 se stingea un alt istoric, economist și filosof scoțian, David Hume. Spirit enciclopedic, deschis ideilor iluministe, credea cu tărie în afirmarea identității umane prin virtute, realitate și experiență. Se pare că ultima sa lectură a  fost lucrarea lui Smith.

Mersul istorie a făcut ca la 4 iulie 1776  Statele Unite ale Americii să-și declare independenţa față de coroana britanică. Dar, ceea ce se știe mai puțin,  în același an 1776 apare primul volum (în final au fost șase, publicate între 1776 și 1788) dintr-o lucrare monumentală: Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, semnată de un alt britanic: Edward Gibbon.

Revenirea la acestă lucrarea naște întrebări și dileme care par desprinse din  tumultul zilelor noastre. După Gibbon, declinul și prăbușirea Imperiului Roman  a fost cauzată de criza economică prin care a trecut societatea romană începând cu mijlocul secolului al III d.Hr., epidemiilor care au generat însemnate dezechilibre demografice și comportamentale; pătrunderea pe teritoriul Imperiului a numeroase populații migratorii; apariția și presiunea unor state rivale, Persia în Orient, regatele barbare ale goților, hunilor, gepizilor, vandalilor, longobarzilor, francilor etc. La toate acestea se adaugă creștinismul, cu rolul său de-a descompune vechile opțiuni și credințe și de-a recompune o nouă ideologie, egalitaristă și mesianică, cu trimitere spre noi orizonturi de viață și activitate socială și comunitară.

În fapt spre o altă Lume, mai bună, mai dreaptă, în care oamenii își (re)găseau reperele ”prin moartea și învierea lui Iisus Hristos”. Nu e de mirare că noua religie a ”săpat” cel mai mult la temelia marelui imperiu și a civilizației construite prin secole de lupte, presiuni și jertfe, dar și prin ofertele și acțiunile sale de stabilitate și prosperitate asigurate de Pax Romana. O pace bună pentru unii, sau numai pentru unii, și exclusivistă pentru alții, dar cu o incredibilă deschidere pentru și spre civilizația care a oferit modele de activitate economică, administrativă, juridică, politică, educațională, culturală și lingvistică.

Sunt actuale spusele lui Edward Gibbon?

Cartea lui Edward Gibbon a avut un uriaș succes de piață și ”deși costa un galben, se vindea la fel de repede ca un pamflet de doi bani asupra (despre-n.n) treburilor zilei”, cum mărturisea autorul. Nu e de mirare că Adam Smith îl socotea pe Gibbon ”în fruntea întregului trib literar care există astăzi (secolul al XVIII-lea n.n.) în Europa”.

Oare ceea ce a spus el despre criza și decăderea marelui imperiu este valabil și pentru SUA zilelor noastre? Să reluăm textul prin interogații și răspunsuri: traversează omenirea și SUA o criză economică? Da. Există o stare pandemică? Da. Este asaltată societatea occidental-americană de valuri succesive, mai mult sau mai puțin presante, dar destul de insistente de migranţi? Da. Există o presiune și o uriașă competiție și rivalitate din partea unei mari puteri sau mai multor actori statali și nonstatali într-o lume multipolară? Da. Există iluzii, slogane și ideologii contestatare, profund radicale, antistatale și nonorganizaţionale? Da.

La toate acestea se mai pot adăuga multe altele: războaiele și conflictele militare, disparitățile economice și sociale, distanțarea socială, atacurile cibernetice, poluarea și degradarea naturii, economia subterană, traficul ilicit de persoane, droguri și mărfuri etc. Unele din ele au traversat istoria, din antichitatea până în zilele noastre. Fiecare generație a încercat să ofere răspunsuri și soluții, deși nu totdeauna a ales cele mai bune căi și mijloace de acțiune.

Reportarea prezentului, de multe ori sau de cele mai multe ori, nu a fost benefică, iar acumularea tensiunilor a dus la explozii sociale puternice și demolatoare, cu efecte incredibile în timp și spațiu. De aceea credem că este firească întrebarea: America quo vadis ?

De ce quo vadis?

Sintagma quo vadis este o  întrebarea retorică pe care Sfântul Petru  o adresează lui Iisus Hristos, pe care-L  întâlnește când pleacă spre Roma: ”Quo vadis, Domine ?”  (ÎNCOTRO, DOAMNE?”).

Scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz a reușit, prin roman cu același titlu, publicat în 1895 și pentru care a primit premiul Nobel în 1905, să ofere o înțelegere mai flexibilă, mai referențială și mai directă despre percepțiile, opțiunile, alegerile și acțiunile oamenilor. Din această perspectivă, o radiografie, în trecutul și prezentul american oferă unele sau anumite răspunsuri.

De reținut! Sunt numai unele sau anumite răspunsuri, pentru că nimeni nu a putut și nu poate să aibă răspunsuri la multiplele întrebări și dileme care ne frământă pe noi, oamenii. Deși dificil, unele opinii și predicții pot fi exprimate.

De multă vreme, mai mult sau mai puțin adevărat și aproape invariabil explicarea/prezentarea istoriei americane începe cu descoperirea din 1492 a Americii de către Cristofor Columb. (O dată istorică și un Om acceptate, apreciate, contestate și/sau detestate. Pentru că răspunsurile sunt dificile, o să încerc o expunere într-un alt text).

Istoria americană a ”traversat” apoi Oceanul și continentele (nordic, central și sudic), a trecut prin încercări și convulsii, prin (re)setări și (re)poziționării, prin osmoze economice și sociale, prin acceptări și excluderi etnice, lingvistice și rasiale, prin organizări statale și confruntări militare, politice, diplomatice și cultural-comportamentale. S-a format ceea ce s-a numit și se mai numește (până nu se va nega și această sintagmă!) civilizația americană.

În principal, civilizația americană nordică sau anglo-americană și sudică sau latino-americană. Între cele două există asemănări și legături, dar și diferențieri majore, de limbă, viață economică, cultură, potențial economic, tehnic și militar.

De ce s-a ajuns la acest tablou al lumii americane? O uriașă literatură a încercat și încă mai încercă să explice aceasta. Răspunsuri sunt multe, cu argumente tentante, îmbietoare și oricând contestabile.

În partea nordică s-au fondat trei mari entități statale: Canada, Statele Unite ale Americii și Mexicul. Evenimentul de referință al istorie nord-americane rămâne  ziua de 4 iulie 1776, când la Philadelphia s-a proclamat indepndența SUA.

Iată că anul acesta se împlinesc 244 de ani de la acea zi, proclamată și sărbătorită ca ziua națională a Statelor Unite.

Dar nu toți locuitorii și toate statele (americane) au recunoscut și sărbătorit ziua de 4 iulie. Încă din acea epocă au fost exprimate opinii prin care se spunea că a existat aproape un deceniu de rezistență nonviolentă împotriva Marii Britanii, sau că primul act oficial prin care s-a  proclamat independența s-a consumat în ziua de 2 iulie 1776, în Carolina de Sud, în uralele mulțimii adunate în fața bursei comerciale din Charleston.

În timpul și după războiul de secesiune (1861-1865), statele sudice nu recunoșteau sau erau rezervate față de 4 iulie 1776. Astăzi, potrivit multiplelor surse media și rețelelor sociale, ziua de 4 iulie va fi o zi mai complicată, din cauza pandemiei care în SUA a afectat o parte importantă a populației și rămâne cea mai severă din lume.

Potrivit administrației americane, măsurile de protejare, deși contestate sau acceptate, au suportul constituțional și legal. Ziua de 4 iulie va fi o zi mai complicată și datorită  contestării  ordinii americane, după moartea afro-americanului George Floyd.

S-a emis ideea că descoperirea Americii și formare SUA ar fi marile dezastre ale omenirii și că prin politicile economice, sociale și rasiale -din trecut și de astăzi-, istoria americană trebuie revizuită, iar ziua independenței trebuie văzută prin prisma trecutului său sclavagist.

Există totuși și opinia, împărtășită de mulți americani, că 4 iulie rămâne încă 4 iulie și nu trebuie uitată, negată sau marginalizată. De reținut: ÎNCĂ!!!

1619 versus 1776?

Un proiect, numit ”1619” încercă, prin mesaje (extrem de numeroase și active) , prin proteste și acțiuni stradale, să susțină că proclamarea și lupta pentru independență ar fi însemnat, în primul rând, perpetuarea sclaviei.

Argumente: fondatorii și susținătorii SUA George Washington, Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, George Washington,  John Adams, Thomas Paine și alții au acceptat și susținut expansiunea spre vest a coloniștilor, în defavoarea indienilor precolumbieni, și ar fi fost adepții existenței sclaviei. Mai mult, unii dintre aceștia au fost proprietari de sclavi și chiar au întreținut relații intime cu femeile de culoare aflate în proprietatea lor și au avut copii cu acestea, fără să-i considere oameni liberi.

Ca argument suprem se invocă istoria lui Thomas Jefferson și Sally Hemings, care a făcut obiectul unor lucrări științifice dar și a unor romane și filme de succes.

Mișcarea ”1619”  își  exprimă indignarea pentru că în urmă cu  400 de ani au fost  aduși primii africani în Virginia, și transformați în sclavi.

În contrapartidă a luat naștere gruparea”1776”, care se (auto)definește ca o mișcare ”proamericană”, antirasială și neexclusivă etnic și social. Argumente: proclamarea SUA a fost un act de expresie liberală, care a pus bazele unui stat bazat pe libertate,  respectarea proprietății, a legii, a separării puterilor în stat și a drepturilor fundamentale ale oamenilor. Problemele sclavilor negri au putut fi rezolvate, mai târziu, tocmai datorită ideilor exprimate la 1776.

Nu se uită să se amintească că Thomas Jefferson prevăzuse, în textul Declarației de independență, și desființarea sclaviei, dar a fost combătut de plantatorii și proprietarii de sclavi din sud, care au condiționat susținera proiectului independenței cu renuţarea la aceste idei.

Se mai spune că englezul Thomas Paine, înainte de susţinerea cauzei independenței americane prin eseul său Common Sense (Bunul simț sau Sentimentul general) a scris și un eseu împotriva scalvajului negrilor.

Mâna invizibilă versus dictatura invizibilă

Aminteam, într-un articol anterior de celebra sintagmă smithiană care a fost, probabil, cea mai influentă metaforă pentru justificarea și susținerea pieței libere. Din punct de vedere economic, de la începuturile societății nord-americane piața a fost respectată, apărată, dezvoltată, extinsă și consolidată prin Pax Americana.

Astăzi, societatea și economia americană sunt puse sub semnul întrebării de dictatura invizibilă, sintagmă care-i aparține lui Mihail Bakunin, revoluționar rus, considerat ”părintele anarhismului”. Acesta preconiza, la mijlocul secolului al XIX-lea, dispariția ordinii statale existente prin anarhism, comploturi și conspirații ”invizibile”.

O mișcare difuză, greu identificabilă, fără lideri și programe concrete ”umbla ca o nălucă”, cum spuneau Marx și Engels despre comunism, prin lume. În zilele noastre se spune că este vremea declinului Occidentului (Oswald Spengler), ciocnirii civilizațiilor (Samuel Huntington),  marelui declin (Niall Feguson), ascensiunii și decăderii marilor puteri  (Paul Kennedy), sfârșitului secolului american (Paul Starbon) etc. De sintagme pe care le  exprimăm prin titluri percutante și ademenitoare nu ducem lipsă.

Dar, indiferent cum numim vremurile și stările prin care trecem, este limpede că ele că sunt rezultatul oamenilor, că au fost generate de motivații profunde, generate de asperităţile şi disparităţile economice, sociale, politice,  etnice și rasiale cu o îndelungată istorie, fiind prezente, în forme şi intensităţi diferite de-a lungul întregii istorii americane.

Aceste asperităţi şi disparităţi se manifestă pe teritoriul uriaş, care după 1776 a fost extins până la 9,83 mil. km2 (50 de state), cu o  populație de peste  312 milioane locuitori, aparținând celor șase rase recunoscute: rasa albă, rasa nativ indiană din America, rasa nativă din Alaska, rasa afro-americană, rasa asiatică, rasa nativ hawaiană. Lor li se adaugă unele rase din insulele din Pacific, aflate sub jurisdicția SUA.

Rasa albă reprezintă aproximativ 75% din totalul populației, iar cea afro-americană cca. 13% . Este mândria și problema societății americane. Se spune că avem de-a face cu o societate multiculturală și multietnică, deși tradițiile etnice și lingvistice nu s-au aplatizat, iar limba engleză, deși limbă oficială, este legiferată numai de 31 de state nord-americane.

În timp, așa-zisa osmoza americană a fost grevată de trecutul care se reactualizează și reconfigurează prin acceptare și negare. Chintesența acestei realități o găsim în cuvintele exprimate de Condoleezza Rice, secretar de stat (de culoare)  în timpul lui George W. Bush: ”africanii și europenii au venit aici și au fondat această țară împreună – europenii prin voință proprie, iar africanii în lanțuri”.

Defectul din naștere a SUA

Mișcările protestatare sub deviza ”Black Lives Matter”, amplificate de moartea violentă și regretabilă a lui George Floyd, sunt în esență împotriva ”lanțurilor” sau a ”defectului din naștereaa SUA”, cum spunea tot Condoleezza Rice. Un ”defect” pe care societatea americană a încercat să-l corecteze prin acte legislative și administrative, prin războaie, cum a fost războiul de secesiune, prin politici educaționale și publice, prin egalitatea de șanse în funcții publice, Barack Obama fiind cel mai bun exemplu.

Se pare că încă nu s-a reușit și că orizonturile sunt încă neclare. În acest angrenaj se reactivează trecutul. Dar trebuie să ne întoarcem permanent și responsabil la sau în istorie.

Dacă am face un sondaj de opinie între protestatarii și susținătorii acestora (de pe toate continentele) am găsi relativi puțini care să ne spună istoria scalvajului.

Fenomenul antiuman și regretabil nu este o invenție americană. Se pare că a apărut aproape simultan cu primele forme de organizare economică și socială în Asia și Orient. A existat în foarte multe țări și teritorii, inclusiv în Africa, înainte de comerțul cu sclavi, și chiar la populațiile amerindiene.

Unele aspecte din istorie sunt  dificil de lămurit, chiar dacă suntem sau nu implicați, dacă subscriem sau negăm, dacă suntem mai aproape sau mai departe de fapte. Este valabil, oricând și oriunde.

Oamenii trebuie să-și spună cuvântul și să se accepte unii pe alții. Exclusivismul nu este benefic, iar lipsa de dialog nu face decât să întoarcă clepsidra adevărului. Negarea și eliminarea din vocabularul nostru a unor cuvinte despre care se spune că ar transmite mesaje discriminatorii nu cred că rezolvă problemele discriminării.

Mă întreb mai putem purta haine de culoare NEAGRĂ, atunci când suntem în doliu? Altfel, vom trece prin istorie ca personajele din celebrul roman a lui Thomas Mann, Casa Bunddenbrok (1901), care ies din istorie după patru generații de iluzorii, nefirești și osificate idei.

Poate că mizeria prosperității (Gustave Le Bon) a creat pentru unii un  crez al invincibilității sociale și economice americane, iar pentru alții o aspirație spre altceva. Spre ce, poate nici ei nu știu, așa cum nu știau decembriștii atunci când se adunaseră la Sankt-Petersburg  în 1829. O fi poemul epic al lui Nicolae Nekrasov Femeile ruse  valabil și astăzi? ”Întreg orașul la picioare/Îi freamătă la viață/Dau toți năvală la senat/Unul dintr-o sută doară /Poate va ști să dovedească/La ce se adunară… ”

Prof. univ. dr. Ioan Lumperdean