Alergerile prezidențiale: politică, pasiune, preziceri, pariuri

În Statele Unite ale Americii se desfășoara competiția pentru alegerea președintelui.  Actualul președinte, republicanul Donald Trump și democratul John Biden, vicepreședinte în timpul lui Barack Obama, își dispută fotoliul de la Casa Albă. Nu știm confortabilitatea acestui fotoliu, dar presupunem că responsabilitatea și importanța titularului său sunt greu de explicat și comensurat.

Până la finalizarea scrutinului și instalarea sau reinstalarea președintelui, americanii, exotici și pragmatici în același timp, s-au lansat, cu pasiune în preziceri  și în pariuri. Cei patru P de la Președinte, Pasiune, Preziceri și Pariuri prezidează, deocamdată, viața cotidiană americană. Dincolo de această sarabandă sunt oamenii, din America și din întreaga Lume, pentru că a fi președintele unei țări ca SUA, nu este o realitate și o formulă derizorie și insignifiantă.

Dimpotrivă, de la Declarația din  4 iulie 1776 când la Philadelphia s-a proclamat independența SUA și apoi de la Constituția din 1787,  rolul și importanța instituției prezidențiale s-a organizat în spiritul marilor principii democratice, asigurând împreună cu Congresul (format din Senat și Camera Reprezentanților) și Camera Supremă de justiție funcționalitatea echilibrară a societății americane. Principiul separării puterilor în stat, formulat de John Locke și de mari gânditori iluminiști francezi, își găsea pentru prima dată în istorie aplicabilitate socio-politică, chiar dacă în Anglia, prin revoluția glorioasă (1688), se prefigurase statornicirea instituțională a supremației puterii legislative față de puterea executivă.

De atunci până astăzi istoria democrației americane își urmează cursul, iar președintele SUA face parte din această istorie. Este realitatea politică la care nu s-a renuțat și nu se poate renunța. Așa cum americanii nu pot să conceapă viața fără răsăritul și apusul soarelui, așa și președintele lor trebuie să existe ca un bun național, chiar dacă  persoana sa este acceptată sau dezavuată prin discurs, reuniuni publice, convenții politice, adunări populare și acțiune electorală.

Drumul spre opțiunea prezidențială

În timpul războiului nord-american (1775-1783) George Washington, Thomas Jefferosn, Banjamin Franklin,  John Adams, Thomas Paine, Roger Sherman și Robert R. Livingstone au fost preocupați și, parțial, au și reușit să-și argumenteze acțiunea, în fapt rebeliunea care s-a transformat treptat în revoluție, pentru separarea de coroana britanică. O comisie din care făceau aceștia parte, mai puțin George Washington, a elaborat Declarația de independeță care a fost aprobată de Congresul continental întrunit la 4 iulie 1776. Înainte de aceasta coloniile au încercat o reglementare pașnică cu metropola, îndeosebi în domeniul fiscal.

Jame Otis, avocat și om politic din Boston a lansat faimoasa lozincă: „impunerea de impozite fără reprezentare este tiranie”.  Prin aceasta s-a contestat dreptul Parlamentului de la Londra de-a impune legi care vizau viața coloniștilor, în condițiile în care aceștia nu erau reprezentați în sistemul legislativ britanic. Inițial nu s-a dorit o separare, ci mai mult o reglementare fiscală lesnicioasă și o autonomie lărgită.

Declarații, manifeste și pamflete, cum au fost cele semnate de Thomas Paine, au pregătit opinia publică nord-americană și internațională, iar atitudinea ireconciliabilă a Londrei a dus la Partida de ceai de la Boston (16 decembrie 1773) și apoi la acțiuni militare. Știm ce s-a întâmplat în final: proclamarea independenței și formarea Statele Unite ale Americii.

Încă de la început, ideea reprezentării democratice, prin instituții și organisme legitime, a fost formulată de Benjamin Franklin și susținută de „părinții fondatori”. S-a discutat și argumentat mai multe formule de guvernare, de la monarhie constituțională la republică parlamentară sau prezidențială.

Modele nu prea erau la acea vreme. Marea Britanie era, după revoluția de la 1642-1649 și revoluția glorioasă din 1688, o monarhie constituțională, iar republicanismul era mai mult o atitudine decât o opțiune politică. Ideea republicană  își avea obârșia în realitățile din Grecia și Roma antică, în sistemul orașelor state italiene din evul mediu, în demersul polonez de 1569 și în republica Provinciilor Unite (Olanda), prima republică premodernă din lume, proclamată la 1581. Și Anglia fusese pentru scurtă vreme (1649-1660) republică (singura perioadă din istoria sa),  dar protectoratul lui Oliver Cromwell nu reprezenta forma democratică dorită.

Ideile iluminismului politic și experiențele istorice i-au condus pe reprezentanții coloniilor spre federalism, în care prin sistemul separării puterilor în stat executivă, legislativă și juridică acestea să se controleze și să se completeze reciproc, în consonanță cu principiile lui  Montesquieu. Nu se dorea o republică parlamentară, dar nici una cromweliană (deși metodele lui Cromwell în organizarea militară au fost preluate, parțial, și de George Washington), ci una prezidențială puternică și reprezentativă pentru noua națiune care se constituia în spațiul nord-american.

Pentru echilibru se propunea o instituție prezidențială, reprezentată de  un președinte ales prin vot universal pentru o perioadă de patru ani.  În Constituția SUA se precizează limitarea exercitării puterii la două mandate.

La început a fost o cutumă, după ce George Washington a refuzat al treilea mandat, dar mai târziu, după cei 12 ani petrecuți de Franklin Delano Roosevelt la Casa Albă, s-a considerat că situația a fost o excepție datorită Crizei economice (1929-1933) și celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1945).

În fapt, Roosevelt a obținut și al patrulea mandat, dar a trecut la cele veșnice la 12 aprilie 1945, fiind succedat de Harry S. Truman. A fost singurul președinte american care a avut acest parcurs. A fost o opțiune pragmatică din partea americanilor, într-o situație specială din istoria lor politică. În anii postbelici nu mai voiau să o repete!!! Teama de confiscarea puterii de către un președinte și de un grup din jurul acestuia era mare și în totală contradicție cu documentele fundamentale emanate din revoluția americană. Cel puțin așa se explica atitudinea post Roosvelt.

În realitate, îndelungata prezență a democraților la Casa Albă îi îngrijora pe republicani, dar și pe unii democrați. În consecință, prin al  22-lea Amendament, adoptat în 1951, s-a interzis constituțional candidatura pentru un al treilea mandat. De la cutumă s-a trecea la lege. Președintele SUA este în același timp șef al guvernului, al administrației și comandatul suprem al armatei. Congresul și Camera Supremă de justiție completează sistemul politic american. Este sistemul care există și funcționează, cu unele corecții din 1787 (anul adoptării Constituției) până astăzi!!! Un rol important în arhitectura politică și economică americană îl are și Federal Reserve System, (FED), în fapt banca centrală, apărută mult mai târziu în 1913.

Ce înseamnă să fii președintele SUA?

La această întrebare s-a răspuns și se mai răspunde mai mult sau mai puțin subiectiv sau obiectiv, emoțional sau rațional. Literatura istorică și social-politică pe această temă este uriașă. Interesul este lesne de înțeles: președintele SUA este persoana care se află în fruntea unei mari națiuni și a unui stat puternic. Chiar dacă este concurat și nu de puține ori de contestat/contrazis de liderii politici din propria țară sau din Lume, de concetățeni săi,  președintele SUA rămâne PREȘEDINTE. O poziție nu totdeauna confortabilă și nici de invidiat.

În fapt, o poziție care trebuie să asigure leadershipul prezidențial pentru concetățenii săi prin abilități și mecanisme democratice și constituționale. O  poziție prin care trebuie să se răspundă la multiple provocării ale trecutului, prezentului și viitorului american și mondial. O poziție pentru care se luptă, de la constituirea SUA până astăzi liderii politici democrați sau republicani.

De-a lungul timpului s-au înscris în această luptă și reprezentații altor partide și grupări politice, inclusiv socialiști și comuniști, dar societatea americană nu a subscris spre astfel de opțiuni. Pentru majoritatea americanilor piața, proprietatea și libertatea erau principii și realități infailibile și sacrosante, chiar dacă uneori, sau nu de puține ori establishment-ul american era și este mai puțin flexbil social, economic, financiar, politic și militar și mai mult acaparator, imaginativ și convingător prin (re)acțiune și presiune în funcționarea ordinii sociale.

De ce această luptă și acest interes? Istoria alegerilor prezidențiale americane ne oferă explicații multiforme. În primul rând, o națiune, un stat, indiferent de dimensiunea geografică, puterea economică, politică și militară nu poate funcționa fără mecanismele de exercitate a puterii. Americanii au înțeles acest deziderat de la început, de la momentul când au renunțat la suveranul britanic. Ei nu au dorit, precum vecinii lor, canadienii, sau alții din  Commonwealth britanic, să aibă în fruntea statului un monarh londonez (chiar și formal) la mii de kilometri de țara lor.

În al doilea rând, în America „plăcerile egalității (subl.ns.) se simt în fiece clipă și sunt la îndemâna tuturor” (Alexis de Tocqueille). Prin aceste  „plăceri ale egalității”, societatea americană și-a inventat și reinventat trăinicia, iar președintele a fost garantul acestora. Cel puțin „la vedere”, iar din patru în patru ani „la termen”.

În al treilea rând, puterea președintelui, deși dorită de  el și de grupurile politice, economico-financiare, militare, de informații și securitate care-l susțin, îl propulsează, îl consiliază și-l sprijină în exercitarea puterii, se află într-o permanentă atenție, analiză și critică a societății civile și a forumului legislativ nord-american. Mai precis, într-un limbaj, colocvial: „Ești tu președinte, dar nu faci numai ce vrei tu”!!!

Și au fost președinți cărora li s-a (re)amintit, ori de câte a fost necesar, acest lucru.Toți președinții au avut relații mai mult sau mai puțin tensionate cu Congresul. Primul președinte care a fost într-un conflict deschis și ireconciliabil cu forumul legislativ a fost Andrew Johnson, urmașul lui Abraham Lincoln. Într-o perioadă marcată de războiul civil și de convulsiile sociale și rasiale pro și antiaboliționiste, Andrew Johnson nu a reușit să găsească cele mai potrivite căi de colaborare și comunicare cu Congresul și societatea americană. Este știut că nici congresmenii, unii chiar din propriul partid (democrat) nu au căutat găsirea unor punți de legătură cu președintele.

În 1867, prin trei legi au fost îngrădite prerogativele prezidențiale așa de mult încât Statele Unite se îndreptau după aproape un secol de la fondarea lor spre un regim politic parlamentar. Președintele a uzat de dreptul său de veto. Reacția congresmenilor a fost punerea sub acuzare a președintelui pentru încălcarea Constituției. Era primul președinte care a trecut prin această experiență. Până la urmă votul unui singur senator, Ross din Knasas, l-a salvat, dar Andrew Johnson nu a mai candidat pentru al doilea mandat, iar viața și sănătatea i-au fost puternic afectate, pentru ca la 31 iulie 1875 să moară în urma unui atac de cord.

Importante cercuri financiare au fost implicate în acest scandal. Dacă privim din perspectiva zilelor noastre, cred că unele similitudini cu mandatul lui Donald Trump nu pot fi ocolite!!!

În alte împrejurări, atunci când nu s-a ținut seama de atenționările Congresului și mai ales a  establishment-ului, procedeul constituțional al „debarcării” a funcționat, direct sau indirect. Sunt relevante în acest sens cazul președintelui Richard Nixon, care a fost nevoit să demisioneze la 8 august 1974 în urma afacerii Watergate, sau cel al președintelui Bill Clinton, care a fost la un pas de a fi demis, din cauza scandalului sexual cu stagiara de la Casa Albă Monica Samille Lewinsky.

Au fost situații  când președintele SUA (cel mai puternic om de pe Planetă, cum se spune adesea) a ajuns în  vârtejul unor acțiuni violente. Președinții Abraham Lincoln și John Fitzgerald Kennedy au plătit cu viața pentru opțiunile și acțiunile lor. Fratele lui John, Robert Kennedy, pentru că se îndrepta, aproape sigur, spre fotoliul prezidențial, a fost împușcat la 5 iunie 1968 și murit a doua zi. Era în dezacord total cu   președintele Lyndon B. Johnson și cu susținătorii războiului din Vietnam.

Relația președintelui cu legislativul

Încă de la nașterea SUA, relațiile dintre Casa Albă  și Capitoliu (clădirile emblematice unde-și desfășoară activitatea executivul și legislativul american) au fost între coabitare și confruntare, chiar și atunci când a existat aceiași culoarea politică. Este interesant că „părinții Constituției” au fost primii care au încercat să submineze principiile și normele care au fundamentat democrația americană.

La început s-a considerat că rolul președintelui presupune, în esență, apărarea stabilității și unității statale, legislative și economice. Rolul proprietății private și publice era la fel de important, iar încălcarea acestui principiu era și este un delict inacceptabil. Pentru funcționarea echilibrului dintre executiv și legislativ s-a baleat între avizul și consimțământul părților. Era o încercare de implementare a experienței cu Coroana britanică, dar nu s-a ajuns întotdeauna la consens. Unii oameni politici americani aveau chiar nostalgia Imperiului Britanic și regretau desprinderea de acesta.

Exemple despre tensiunile dintre președinte și Congres sunt multe. Primul care a încălcat legea coabitării instituționale a fost George Washington. Pentru că senatorii nu au răspuns pozitiv la solicitările prezidențiale, a părăsit sala Congresului strigând că nu va mai călca niciodată pe acolo.

Succesorul său, Thomas Jefferson (autorul Declarației de Indepedență și coautorul Constituției), deși a fost inițiatorul mesajului despre Starea Uniunii,  a găsit formula prezentării acestui mesaj, în scris, pentru a nu fi nevoit să stea sub tirul necruțător al întrebărilor incomode ale congresemenilor. Așa s-a ajuns la transmiterea/citirea acestui text printr-un consilier sau înalt funcționar de la Casa Albă și apoi publicarea în presă. O diluarea a cutumei, care a afectat, timp de un secol, democrația americană. Abia după venirea lui Woodrow Wilson la Casa Albă, importanța mesajului prezidențial despre Starea Uniunii  a primit conotația care o are și astăzi. Dar trebuie să precizăm că aceasta se întâmpla în 1913, în prejma Primului Război Mondial.

De-a lungul timpului, președintele a trebuit să dea dovadă de multă abilitate și diplomație în impunerea politicilor sale. Unii președinții au recurs la soluția dreptului la VETO pentru a respinge inițiativele legislativului, dar și la presiuni și acțiuni imorale, machiavelice, pentru o anumită opțiune politică, economică sau militară.

Astăzi sunt cunoscute împrejurările atacului japonez de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) și „tăcerea” președintelui Franklin Delano Roosevelt, deși fusese bine informat de iminența acestuia de către serviciile de informații. Dar președintele avea nevoie de un casus belli pentru a forța Congresul în aprobarea intrării SUA în Al Doilea Război Mondial. Și așa a fost!!!

De consemnat și atitudinea și minciuna lui George Bush jr. despre așa-zile arme de distrugere în masă a lui Saddam Hussein, motiv pentru care a fost invadat Irakul. Chiar dacă Saddam a fost un dictator și un opresor pentru propriul popor, minciuna rămâne minciună, iar manipularea manipulare. Dar, cum spunea Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”!!! În cazul lui George Bush jr, „petrolul scuză mijloacele”. Cel puțin așa s-a spun de „unele surse sau pe surse”.

Implicarea SUA în acțiunile militare din Orient, cu și fără consultarea legislativului este pentru americani o problemă constituțională importantă, care poate să zdruncine edificiul democratic nord-american.  De aici prudența Senatului față de actualul președinte Donald Trump, când a reafirmat poziția de limitare a atribuțiilor prezidențiale privitoare la declanșarea unor operațiuni militare în Iran.

Liderul democraților, Chuck Schumer, declara: „Nici un președinte nu poate trece peste  Congres când e vorba de război și pace”. În replică, verbal și faptic, președintele a venit cu o politică prin  care să se păstreze pozițiile și interesele americane în Orient. Pe de-o parte, au fost trimise noi contingente americane în zonă pentru  contracararea pericolului iranian în urma asasinării generalului iranian Qassem, iar pe de altă parte, în ultima vreme, au fost inițiate și s-au încheiat, sub egida SUA, acorduri de pace dintre Israel (aliatul tradițional în zonă) și unele state arabe.

Dincolo de logica alegerilor prezidențiale pentru Trump, care și-a implicat ginerele, Jared Corey Kushner, în această activitate, rămâne ideea de implementare a păcii și stabilității în Orientul Mijlociu. La acestă opțiune a subscris și primul ministru israelian, Benyamin Netanyahu, care are nevoie ca de aer pentru resetarea susținerii interne și internaționale.

Sensibilități, contestări și aprobări sunt și în lumea arabă. Se pare că diplomația trumpiană a reușit să găsească unele răspunsuri și pentru aceasta. Deocamdată, rămâne să vedem ce se va întâmpla. Pandemia coronavirusului „mușcă” din imaginea și pozițiile tuturor, iar tensiunile apărute după recentele atentate din Franța, care sunt în prelungirea altor fapte similare, nu pot duce la o conciliere de durată, pe acestă temă, în Orient și în întreaga Lume. În astfel de situații, președintele Donald Trump trebuie să găsească cele mai atractive mesaje pentru electoratul american și opinia publică internațională. Le va găsi oare?!

Putere și parteneriat  la Casa Albă

În exercitarea puterii, președintele SUA este ajutat/completat de un vicepreședinte și de secretarii de stat. Vicepreședintele poate prelua atribuțiile prezidențiale în caz de incapacitate, demisie, demitere sau dispariție fizică. S-a întâmplat după moartea lui Lincoln și Kenndey, după demisia lui Nixon.

Deși candidează în tandem și se completează reciproc în exercitarea puterii, președintele este primus inter pares și-și prezervează, uneori, acest drept. A fost cazul relației dintre Franklin Delano Roosevelt și  Harry S. Truman în implementarea Programului Manhattan de realizare a primei bombei nucleare în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Proiectul a fost așa de secret și important pentru SUA încât Truman a aflat despre derularea acestuia numai după moartea lui Roosevelt (12 aprilie 1945).

Guvernanţa se realizează prin cei 15 secretari de stat pentru agricultură, comerț, apărare, educație, energie, sănătate și servicii umane, securitatea patriei, locuințe și dezvoltare urbană, interne, muncă, de stat, transport, finanțe, afacerile veteranilor și justiție. De obicei, aceștia sunt din aceiași familie politică cu președintele, dar pot să fie și din opoziție sau din mediul public, privat, intelectual și universitar.

Un rol mai important îl au secretarii de stat, echivalentul ministrului de externe din alte țări. Poziția preeminentă în sistemul executiv american este ușor de sesizat prin acțiunile pe care le întreprinde, dar și prin simbolistica funcției sale reprezentată de Drapelul și Stema secretarului de stat.  

De multe ori, secretarii de stat au urmat înalte studii militare și de securitate și au avut importante responsabilități private și publice în aceste domenii. Mike Pompeo, actualul titular, a  fost şef de promoţie la Academia Militară West Point (1986), a lucrat în mediul privat din domeniul producției și distribuției echipamentelor petroliere, iar apoi a fost  membru în Comisia de informaţii a Camerei Reprezentanților, pentru ca  înainte de a fi numit secretar de stat (26 aprilie 2018), să ocupe funcţia de Director al Agenţiei Centrale de Informaţii (ianuarie 2017-aprilie 2018).

În arhitectura puterii prezidențiale se situează numeroși consilieri și experți, care lucrează nemijlocit cu președintele și uneori au influență mai mare decât secretarii (miniștri). Până la președintele Franklin Delano Roosevelt, funcțiile de secretarii au fost exercitate exclusiv de bărbați. Între 1933-1945 portofoliul muncii a fost oferit, pentru prima dată, unei femei, Frances Perkins. S-a implicat și a susținut New Deal-ul rooseveltian.

De-a lungul timpului, au mai fost femei care au ocupat înalte demnități executive în Administrația SUA: Madeleine Korbel Albright, secretar de stat în timpul administrației Bill Clinton (1997-2001),  Condoleeaza Rice, secretar de stat (de culoare)  în timpul lui George W. Bush jr. (2005-2009), Hillary Diane Rodham Clinton, în timpul lui Barack Obama.

Un cuvânt important în politica SUA, îndeosebi în probleme economice și financiare, revine președintelui FED. Toți președinți au înțeles că banii sunt „sângele economiei” și a întregului eșafodaj social, politic și militar. Economiști prestigioși ca Alan Greenspen (președinte FED între 1987-2006) sau Nouriel Roubini (înalt funcținar FED și consilier prezidențial) s-au aflat în anturajul de la Casa Albă.

În timpul crizei din 1929-1933, John Maynard Keynes i-a oferit numeroase sfaturi (era adesea chemat la reședința prezidențială) lui Franklin Delano Roosevelt. Milton Friedeman a influențat deciziile economice promovate de  Ronald Wilson Reagan. Și exemplele ar putea continua.

Însă, ceea ce este mai important rămâne deschiderea spre și pentru cunoaștere în acțiunea și decizia politică și economică. De multe ori, cei care-l consiliază pe președinte, sau invers, nu fac parte din aceiași familie politică și nu împărtășesc aceleași ideii și opinii. Rămâne răspunderea supremă a interesului național!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumpedan