Povestea tânărului nevăzător de 24 de ani, Mălin-Ștefan Vacariu, continuă. Este toboșar cu aproape 10 ani de experiență, dar cântă și la pian și vocal, scrie versuri și uneori proză, gătește, e maseur și urmează să se angajeze în comerț. După cum a susținut el însuși, aceste lucruri nu reprezintă nici 10% din ceea ce este, fiind într-un permanent proces de evoluție. În partea a doua a poveștii sale, împărtășește câteva idei despre copilăria sa, despre importanța muzicii, despre tatuaje, precum și despre cum se raportează la deficiența sa de vedere, afirmând că 

Citește și Povestea lui Mălin, un nevăzător toboșar și maseur în Cluj: „Eu vreau să privesc cu mâinile” (I)

Amintiri din copilărie. Repetiții în casa bunicilor, la marginea Botoșaniului: „Bunica ne aștepta cu oala de ciorbă și cea de sarmale”

Își amintește cu drag de vremurile în care mergea cu colegii să repete în casa bunicilor.

„Ne plăcea ce făceam, ne-a legat muzica. Setul meu de tobe stătea în sufrageria bunică-mii, într-o casă de la periferia Botoșaniului și acolo țineam repetițiile. Acolo ne strângeam, ne prosteam și ne simțeam ca acasă.

Bunicii mei, fiind foarte hazlii și cu chef de viață, ne încurajau. N-am să uit niciodată zilele de sâmbătă, când ne trezeam pe la 10-11 și bunica ne aștepta cu oala de ciorbă și cea de sarmale.

De-a lungul repetițiilor țin minte că, printre altele, am stricat rama unui geam, a căzut o icoană, și era amuzantă situația, rockeri fiind, că lângă noi erau niște vecini dintr-o grupare religioasă strictă.

Nu știu cine ar lăsa atâția tineri sau copii să repete în propria casă, în condițiile în care au fost și daune”, menționează Mălin.

O scurtă incursiune în timp (și muzică). Pianistul la costum a devenit pui de rocker…

Până în preadolescență, asculta „ce asculta toată lumea”, nu avea gusturi muzicale bine definite, începând să asculte rock de dragul unei fete.

„A fost clasica frustrare a unui tânăr care dorește să atragă atenția unei colege, prin clasa a șaptea. Am ajuns să ascult rock pentru că asculta o fată, și ajunsesem să cunosc multe subgenuri.

Dacă aveau chitară, tobe, păr lung, tatuaje, îmi plăceau. Eram pui tipic de rocker.

În liceu m-am identificat cu imaginea de ascultător de rock, purtam geci de piele, bocanci, lanțuri etc. Am devenit toboșar și în clasa a 12-a am început să cânt cu vocea – muzică mai lentă, de suflet, piese de dragoste și așa mai departe. Ca atare, am început să-mi schimb vestimentația, am devenit mai elegant.

Tot la liceu, am avut tentative de formații, colaborări, și așa am început să mă dezvolt muzical. Am învățat că performanța nu e despre a te auzi tare și mult, ci despre cum fiecare are rolul lui într-un ansamblu”, indică Mălin.

…lăutar și trapper: „Nu contează stilul, ci faptul că îmi dă o stare”

Astfel, a ajuns să asculte de toate, experimentând cu mai multe genuri, de la „drujbe” (metal agresiv), la disco, latino, lăutărească și reggae. A cochetat și cu muzica trap.

„Povestea cu trapul e că omul nu face doar ce îi place, dar asta poate dispărea în momentul în care o faci. În ultima perioadă m-am încercuit de tineri cu un potențial artistic foarte mare, aflați la început de drum și care ascultă mult stilul ăsta.

Sunt un iubitor de muzică și atunci nu contează stilul, ci faptul că îmi dă o stare. Am făcut cover la Ian, a fost o provocare pentru mine în sensul în care am înțeles rolul instrumentului meu acolo.

Nu sunt un om al cifrelor, eu vreau ca persoana care vede clipul să nu își dea seama că în fața ei se află un nevăzător, vreau să vadă un om căruia pur și simplu îi place ce face.

Eu fac masaj și consiliere. Nu am vrut să fiu persoana aia despre care să spui că a făcut multe, am vrut să fac ceva poate nu neapărat original, dar ceva ce am simțit că îmi doresc”, reliefează toboșarul.

Cu Super ED în aceeași încăpere: „Eu-s foarte dezinvolt legat de caterinca privind deficiența mea”

Destinul a făcut să întâlnească un trapper foarte cunoscut în România, din formația trap Șatra Benz, și anume, Super ED.

„Activez cu mai multe proiecte, iar spațiul nostru de repetiții e un centru construit de mama unuia dintre noi care ne susține, e un centru artistic pentru dansatori, unde o sală de repetiții este a noastră, acolo ne (re)descoperim.

O prietenă comună, totodată dansatoare, ne-a pus în contact cu Super ED care, într-o deplasare în Cluj, a ajuns în studioul nostru. Tineri și visători, colegii mei erau entuziasmați de prezența lui, iar unul dintre ei a zis <<Super Ed e în fața noastră ȘI MĂLIN NU-L VEDE!>>

Eu-s foarte dezinvolt legat de caterinca privind deficiența mea. Contextul meu de nevăzător mă ferește sau mă scoate din situații care ar putea fi cringe și îmi oferă ocazia să dau un punch line într-un schimb de replici – am scris și niște glume de stand-up pe tema asta”, spune el.

Proiecte actuale, obiective. Cele 3 tatuaje

În prezent, Mălin cântă metal, muzică psihedelică, dar și trap, combinată cu rock, având melodii proprii în desfășurare. A început și o colaborare strânsă cu trapperul clujean The Real Homeboy, despre care spune că alternează „mișto” trapul cu metalul.

Pe plan profesional, speră să se angajeze într-un post de lucrător comercial, fiindcă în domeniul dorit – asistență socială – nu a găsit satisfacție.

„Am primit refuzuri, dizoportunități. Nu vreau să lucrez în medii nepregătite. Nu îmi e rușine să prestez o muncă cinstită, indiferent că ar fi vorba de cea de gunoier sau măturător. Lucrez bine în echipă și sunt un om pe care îl țin bine spatele și mâinile”, subliniază tânărul.

La nivel personal, caută să se dezvolte, să își exploateze imaginea prin tobe, coveruri, dar și prin voce, pe care el o consideră un medicament.

„E un lucru care m-a salvat. Dorul de scenă mi-a dat curajul să iau microfonul în mână. Am vrut să dau la Teatru. Am un tatuaj cu măști de teatru ce reprezintă pasiune și respect pentru această formă de artă și, totodată, o filosofie de viață pe care am construit-o în urma unei frustrări ce a venit pe baza incapacității mele din acel moment de a putea da la Facultatea de Teatru.

Practic, în viață trebuie să știm să jucăm atât rolul protagonistului în propria piesă, cât și cel al regizorului. Trebuie să fim conștienți de abilitățile noastre prin care putem să dăm un sens în direcția în care vrem să mergem. Avem puterea de a lua propriile decizii, nu să ne lăsăm influențați de alte persoane sau societate, în general”, consideră Mălin.

Mai are un tatuaj, pe mâna stângă, o compoziție de 3 elemente – o cheia sol stilizată, împodobită cu petalele unei flori de lotus și un ochi în mijloc – care, în ansamblul lor, sunt un simbol pentru unul dintre scopurile lui în viață.

Cel de-al treilea tatuaj – de data asta sub formă de text: „Nu văd cu ochii, dar privesc cu sufletul” – are, la rândul său, o însemnătate profundă pentru el.

„Muzica pentru mine e nirvana, starea supremă de bucurie, împlinire și putere pe care o resimt când fac ce îmi place, pentru că asta mă definește. Oamenii care mă văd îmi spun că mă metamorfozez atunci când cânt, devin altcineva, am altă privire – care pentru mine, rămâne la fel de goală. Eu văd publicul prin vibrația emisă, îi aud pe toți și vreau să îi aduc până în punctul în care inima lor să bată în ritmul muzicii.

Tobele – agresivitatea – sunt acel instinct primar de la baza tuturor nevoilor, asemenea cântatului. Pentru mine reprezintă iubire, putere, încredere, ambiție, dovada vie că cineva poate să fie așa cum vrea să fie prin ceea ce iubește să facă. Asta mă duce mai departe de 100 de oameni care mă înconjoară și văd, asemenea tatuajului de pe mână care zice că eu nu văd cu ochii, dar privesc cu sufletul.

Dacă știi cum să mânuiești tobele și îți acorzi timp studiului, găsești muzicalitate în ele, nu sunt doar lovituri seci, ci niște silabe ale unei piese. Fiecare are scopul ei, să îmbogățească, să susțină sau să anunțe lipsa a ceva”, mai spune băiatul.

Cugetări: „Nu îmi e rușine să cer ajutor”

În afară de câteva considerente simple, duce o viață normală.

„Eu deja o numesc viață, nici măcar obișnuință. Îmi place ceea ce fac și dacă mâine s-ar întâmpla o minune și m-aș putea opera, ar fi cel mai mare șoc, că ar trebui să reiau totul de la capăt, că am construit viața în felul ăsta. Inițial, oamenii nu își dau seama că nu văd. Am evitat postura asta, nu mi-a plăcut să fiu cu capul plecat în spate, pe ultima bancă. Am vrut să ies în față atunci când simțeam că e nevoie și știam că pot.

Da, nu pot conduce un mijloc de transport, nu mă duc la film, că aș da banii pe bilet degeaba dar, de exemplu, îmi place să gătesc, să combin gusturi, să fac platinguri, trimit poză cu ce am gătit mai departe și primesc feedback bun.

Deplasatul zilnic, cumpărăturile nu sunt o greutate pentru că nu îmi e rușine să cer ajutor. Nu îmi e rușine să întreb în magazin dacă am nevoie de ceva de la raion sau dacă am nevoie de niște ajutor să pun mai repede cumpărăturile în sacoșa la casa de marcat.

Îmi scot bani de la bancomat și când ajung într-un loc nou, îl periez 3 zile, ca în a patra să știu deja cum e totul pe acolo. Clujul l-am învățat mergând pe jos. Când nu era autobuz, mergeam la plimbare”, descrie el.

Prin urmare, chiar dacă îi pare rău că nu a reușit să dea la Teatru, el merge înainte și caută să experimenteze cât mai mult, fiind sincer cu propria persoană.

„Un ecou ce a răsunat în subconștientul meu m-a făcut să mă iert. Mi-a spus: <<Tu ai pretenția de a juca roluri scrise de alții când tu nu ești în stare să-ți regizezi propria viață?>>. Și așa mi-am deschis ochii și încerc să dau asta mai departe, să fiu un orb care deschide ochii oamenilor”, menționează Mălin.

Cu alte cuvinte, aplauzele care s-ar fi auzit după o piesă de teatru s-au transformat în aplauze de zi cu zi.

„Aplauzele de zi cu zi sunt un <<mulțumesc>>, o îmbrățișare, un <<ce faci mă, hai la o țigară>>, pentru că asta înseamnă că omul te caută pe tine, cu tine vrea să fumeze țigara, la tine s-a gândit.

Ca actor, probabil că nu aș fi primit neapărat rolul unui toboșar, dar ca toboșar, pot fi un actor pe scenă”, conchide Mălin.