Pensia nu este o invenție ROȘIE!!!

Jocul de-a sau cu… pensia!!!

De vreo trei decenii se vorbește, se amăgește și se învrăjbește cu PENSIA. Nu cred că au existat guverne și guvernanți, paralamentari și partide politice care să nu abordeze acest subiect delicat și dificil.

Imediat după Decembrie 1989, li s-a dat oamenilor ceea ce doreau: reducerea vârstei de pensionare și pensii mai mari. În fapt, toată lumea era mulțumită. Tinerii scăpau de bătrâni, iar prin aceasta se deschidea ușa afirmării și promovării juvenile. Bătrânii doreau să-și (re)găsească liniștea după munca pe ”tarlaua” economiei socialiste.

 Vezi și Cât se plătește pentru a putea cumpăra vechimea în muncă AICI

O analiză și o fundamentare economică, care să asigure echilibrele între resurse și posibilități nu prea s-a avut în vedere. Elanul revoluționar era suportul noii politici sociale, la care s-au adăugat, în scurtă vreme, opțiunile politice învelite în mantie electorală. Dar, din istorie, știm că în toate perioadele de ”avânt revoluționar” s-a mers pe logica ”avântului” și mai puțin pe cea a raționalului. Exemplul asignatelor, din timpul revoluției franceze și a clonelor acestora din alte țări, inclusiv România, este cât se poate de elocvent.

Nu se prea putea face altfel. Încă nu s-a reușit în teoria și practica economică să se ajungă la echilibru între resurse și necesități. În anii 1990 nu prea puteai să ceri oamenilor rațiune și raționalitate economică, după ce în ultimii ani ai regimului comunist constrângerile au fost destul de virulente. Mulți oameni, după ce au ridicat fabrici, uzine, hidrocentrale, termocentrale, locuințe au lucrat pe marile șantiere de la Porțile de Fier, Canal Dunăre-Marea Negră și multe altele de care ne mai aducem și mai mult nu ne mai aducem aminte, așteptau cu”sufletul la gură” pensia. Așa a început sarabanda pensionării, cu acoperire și fără acoperire economico-financiară.

”Vinovații fără vină” (Pasărea Colibri) erau cei care dețineau puterea. Opoziția de atunci, firavă și confuză, a criticat această opțiune și politică socială. Dar democrația este democrație, iar alternanța la putere a devenit realitate și în România. Contracțiile economice, oarecum firești în urma marilor schimbări politice din spațiul ex-socialist, au generat convulsii sociale și modificări în structura ocupațională și  productivă a forței de muncă. Mulți pensionari ai defunctei economii socialist au plătit nota de plată și se uitau nostalgic după locurile lor de muncă și banii care i-au cotizat pentru liniștea bătrâneții.

Potolirea lor s-a făcut, de multe ori, cu promisiuni, măriri, ajustări și  recalculări în regimul pensiilor. De atunci și până astăzi, lege după lege au făcut ”legea în sistemul public de pensie”. De multe ori, sau poate de cele mai multe ori, oamenii politici nu au ratat ocazia de-a se juca cu pensia sau de-a pensia!!!

În buna tradiție a acestui joc, în aceste zile, a Ministrul Finanțelor ne spunea: ”Din primul moment am spus că vom crește pensiile în 2020 și astăzi putem să vă spunem că, da, în România vom crește pensiile în 2020. Valoarea punctului de pensie va avea cea mai mare creștere, cea mai mare sumă pe care o vom vedea în plus la punctul de pensie, pe care a avut-o vreodată. PSD niciodată nu a mărit pensiile cu această sumă, deși a avut perioadă de creștere economică una după alta, nu datorită lor, ci datorită contextului”.

Publicare pe site-ul ministerului a celor 14 procente care va consolida punctul de pensie a deschis calea unor acuzații și lăudăroșenii din partea partidelor politice și a ”galeriilor” acestora. Sunt, nu sunt justificate, sunt sau nu sunt oportune, este mai puțin relevant. Totul poate fi văzut în logica lui Pristanda. Caragiale, datorită genialității sale de-a esențializa, prin nume, personaje, l-a numit pe polițaiului conului Fănică, Pristanda. Era la acea vreme numele unui dans popular care se juca în Moldova ”când pe-o parte, când pe alta”.

Lungul drum al Pensiei spre oameni

În disputa pro și contra din spațiul public întâlnim idei precum necesitatea și apărarea seniorilor sau cele despre pensionarii incomozi și expirați. Nu este ceva nou, dar ce m-a nedumerit a fost ideea de pomănăgeală roșie. Gândul îi duce pe cei neavizați spre (re)activarea pornirilor bolșevice, comunisto-roșiatice în marea milostenie,  față de persoanele în vârstă.

Înainte de-a vedea cum, unde, când și de ce s-au instituit sistemele de pensie vreau să reamintesc că cel mai bolșevic dintre bolșevici, V.I. Lenin, spunea în tinerețea sa: ”Pensionarii sunt persoane a căror profesie este trândăvia”!!!

Poate că Lenin și mulți din contemporani nu înțelegeau statutul pensionarilor în lumea secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. O scriere catolică din 1911 vorbește de vârsta pensionării ca de o ”seară liberă a vieții” sau ”o retragere ”din vârtejul grijilor și afacerilor lumești”.

Ideea inutilității sociale se vede cu destulă ușurință. La unele popoare din antichitate această idee se concretiza, de multe ori, în acțiuni violente, directe și indirecte, care duceau la curmarea vieții celor bătrâni. Astfel de porniri au continuat și în epocile următoare, dar apariția creștinismului le-a restricționat și condamnat. Mai mult, sub egida bisericii au fost înființate așezăminte pentru protecția și controlul vârstnicilor. Era vorba preponderent de cei din straturile populației sărace, deoarece nobilimea și clerul aveau statutul lor social și economic protector.

Legi, impozite, taxe și instituții au fost create în scopurile unei minime protecției sociale  în Anglia, Scoția, Danemarca, Belgia, Olanda, Suedia, Franța. Resursele pecuniare și umane erau asigurate, mai mult sau mai puțin generos de stat, nobilime, biserică, negustori etc. În jurul acestor resurse se ”învârteau” oameni buni și oameni răi, ca peste tot. Nu de multe ori banii erau ”sifonați”, iar ”asistații” puși să muncească, să fure, să cerșească. Multe tragedii la care nici nu ne putem gândii astăzi s-au întâmplat atunci în acele ”îngrădiri” pentru bătrâni.

O altă cale de ”protejare” a bătrânilor era cea din mediul familial. Familiile erau din punct de vedere numeric mult mai numeroase în comparație cu cele din zilele noaste. Se ajungea la diferențe mari de vârstă între primii și ultimii născuți. Era o rațiune economică și generaţională, prin antrenarea în muncă a celor mai mari și implicarea în activitățile familiale a celor mijlocii și mici. De obicei aceștia din urmă aveau grijă și de părinții ajunși la vârstă înaintată.

Treptat s-a ajuns la depășirea acestor practici, datorită impactului societății moderne. Pensia a fost marea găselniță socială gerontocrată!!!

Un industriaș german inventatorul… pensiei!!!

În noiembrie 1811, în bazinul Ruhurlui, la Essen, un tânăr de 24 de ani, Friedrich Krupp (în imagini, stânga), pune bazele unei afaceri pentru turnarea oțelului. În scurtă vreme ”mica întreprindere” a devenit marele concern industrial al metalurgiei și armamentului. Cel care i-a dat forță a fost Alfred Krupp. Oţelul era vedeta timpului, fiind necesar tuturor maşinăriilor, uneltelor, armelor, căilor ferate. De aici și zicala ”tare ca oțelul Krupp”. De altfel, acestă imagine s-a și transmis peste timp, împreună cu cea a ”armelor lui Krupp” (William Manchester) care au fost folosite în aproape toate războaiale secolelor XIX-XX, inclusiv la cele la care au fost implicații și românii.

Dar se știe mai puțin de pioneratul Firmei Krupp în protecția socială a angajațiilor săi. Presat de ideile social-democrate ale lui Ferdinad Lassalle și de dorința stabilității forței de muncă, dar și al asigurării profitabilității, a publicat la 9 septembrie 1872 (la 12 săptămâni de la greva minerilor germani) un Regulament general, unde sunt cuprinse cele mai moderne idei ale managementului industrial. Multe din ele sunt valabile și astăzi, iar ”mari teoreticieni”, investitori și antreprenori postdecembriști ar trebui să le cunoască și să le aplice. Atât cât mi-a fost cu putință, la cursurile mele de istoria economiei le-am prezentat studenților.

Prin Regulament general, Krupp deschidea ”cutia pandorei” sistemului de protecție socială și pensii pentru salariații săi. Obligațiile acestora (seriozitate, punctualitate, solidaritate, responsabilitate, loialitate, calitatea muncii) erau însoțite de îndatoririle firmei. Pentru prima dată în istoria relațiilor de muncă erau introduse: dreptul la asistență medicală, constituirea unui fond de ajutor pentru accidente de muncă, boală, pensie. A fost înființată și Instituția de asigurare pe viață (1877) sau ceea ce am numi astăzi ”casele de asigurări sociale și de pensii”.

La acestea s-au adăugat spitalele și azilurile pentru bătrâni, cantinele și magazinele pentru salariați, școlile profesionale, casele de odihnă, mijloace de sprijin în cazul inundațiilor periodice ale râului Ruhr. Semnificativ, pentru prima dată în istoria socială, femeile erau parte la acest sistem.

Trebuie precizat că numărul acestora era relativ mic față de epocile care au urmat, iar speranța de viață redusă. Și în cazul bărbaților vârsta de pensionare era de 65 de ani, mulții nemaiajungând la aceasta sau să se bucure mult de pensie.

Chiar dacă ideea fundamentală era cea a fidelizării și implicării active a kruppianeriilor, acțiunea  a fost un mare pas înainte în sistemul protecție sociale.

Bismark: un iunker instituționalizează sistemul pensilor!!!

Istoria Germaniei, dar aș îndrăzni și a omenirii, a fost marcată de omul politic Otto Eduard Leopold von Bismarck (în imagini, dreapta). Ajuns cancelar în 1867, s-a preocupat cu o voință de fier și a realizat ”prin foc și sabie” unificarea Germaniei. Dar pentru aceasta ”cancelarul de fier” cu” voință de fier” avea nevoie de fier, mai precis de oțel și de arme din oțel, iar acestea erau produse la firma Krupp.

Prin parteneriatul dezvoltat cu firma Krupp, Bismarck cunoaște sistemele sociale implementate la Essen. Nu era un adept al social-democrației, dimpotrivă a desființat, prin lege, Partidul Social-Democrat German (1878), iar pe adepții ideilor marxiste îl priveau cu dușmănie.

Și totuși, acest iunker conservator vine cu cel mai progresist program din istoria politicilor sociale. L-a convins și Comuna din Paris (1871), când  proletariatul a pus mâna pe putere timp de 72 de zile și a negat tot ceea ce a fost capitalism, proprietate privată și diferențiere socială.

Legislația promovată de Bismark în 1880 avea ca scop, așa cum el însuși declara, ”de a pune în mintea masei mari de oameni sărmani fără o proprietate ideea de protecție socială care se naște din conștiința dreptului la pensie”. Recunoștea că era ”ideea unui stat socialist”, dar ”cine îmbrățișează aceste idei va ajunge la putere”. (subl.ns.). Cinic, dar adevărat!!! Multe țări (Marea Britanie, Franța, Belgia, Italia și altele) au copiat și adaptat la nevoile și sistemele lor sociale modelul bismarckian. Chiar dacă au cunoscut mișcări și acțiuni sociale puternice nu au trecut prin experiența bolșevică, ca Rusia, care a ignorat grija pentru săracii și vârstnicii săi. Istoria nu iartă, iar dacă cei bogați și cu putere nu cedează din privilegiile lor, ajung să le piardă!!!

Dilema nouă versus dilema veche

Oare oamenii politici de astăzi cunosc ceea ce a spus Bismarck sau acționează din instinct politic? Nu putem ști, oricât ne-am zbate. Toți cei care au inițiat, dezbătut, aprobat și promulgat această lege vor spune că au făcut-o pentru oameni. Tot așa și de cei care au declarat că ”unde-i lege nu-i tocmeală”.

Sustenabilitatea a fost și este secundară. Dar, nu trebuie să fii mare specialist ca să-ți dai seama că de la începutul acestui traseu, până în proximitatea aplicării legii, indicatorii economici nu erau foarte ”plăcuți la vedere”. Și cu atât mai mult astăzi, în vremuri pandemice și contracții economice.

Și atunci ”ce-i de făcut?”, cum se întreba bolșevicul bolșevicilor. De la tentația electorală la rațiune economică nu-s decât cele 14 procente prin care se promite consolidarea punctului de pensie, sau, cum spunea Napoleon: ”De la sublim la ridicol nu-i decât un pas”!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean