OPINIE. Radu Nicosevici: Îndreptar de luciditate politică pentru cetățeanul implicat

Un cetățean lucid nu are nevoie de carnet de partid, ci de criterii de judecată. Politica românească nu duce lipsă de opinii. Duce lipsă de discernământ. Avem partide, lideri și scandaluri, dar prea puțini cetățeni care știu să citească printre lozinci. Iar democrația fără cetățeni lucizi e doar un exercițiu de autosugestie colectivă.

1. Cine sunt actorii? Cui folosește?

Primul pas în analiza oricărei scene politice e să întrebi simplu: cine are interesul?
Liderii vor puterea. Partidul vrea supraviețuirea. Aparatul birocratic vrea să nu fie deranjat. Electoratul vrea miracole, dar fără efort.
Când știi cine ce urmărește, nu te mai lași păcălit de discursuri „pentru binele națiunii”. În România, binele națiunii coincide suspect de des cu binele personal al vorbitorului.

Exemplu concret: Când un premier demisionat devine președinte de partid, iar apoi ministru al transporturilor, nu asistăm la o rotație democratică, ci la o redistribuire a aceleiași elite. Fiecare schimbare de funcție vine cu același discurs – „servesc țara” – dar cu aceiași oameni în poziții de putere.

2. Ce fel de partid avem în față? Cine decide?

Partidul modern ar trebui să fie un spațiu de gândire colectivă. La noi e o piramidă de tăcere, cu liderul în vârf și un cor obedient la bază.
Cine decide, cine alege, cine tace – acestea sunt adevăratele criterii de diagnostic. Un partid care își sancționează vocile critice nu va respecta niciodată opoziția publică.

Test simplu: Când ai auzit ultima dată un parlamentar al puterii criticând public propriul guvern? Când ai văzut un vot împotriva liniei de partid fără consecințe?
Tăcerea din interiorul partidului e proba cea mai clară a autoritarismului viitor.

Exemple concrete: Când USR a exclus membri care au criticat alianțele interne, sau când PSD a sancționat vocile divergente între 2017–2019, nu au eliminat doar disidența – au eliminat posibilitatea reformei din interior.

3. Ce tip de lider avem? Cine poate să-i spună „greșești”?

România a produs mai mulți lideri de partid decât lideri adevărați. Mulți au cariere impecabile… în propriul CV.
Competența se confundă cu abilitatea de a rămâne în funcție, iar meritul cu fidelitatea. Un lider care confundă critica cu trădarea nu înțelege democrația.

Exemple concrete:
– Liderul care răspunde la întrebări incomode cu „sunteți în solda adversarilor” nu argumentează – evită.
– Cel care numește critica internă „sabotaj” nu conduce – controlează.
– Iar cel care își schimbă echipa la fiecare criză, dar niciodată direcția, nu se adaptează – se apără.

Liderul autentic se vede nu în aplauze, ci în libertatea pe care o acordă celor din jur. Dacă nimeni nu-i poate spune „greșești”, acel lider nu conduce – domină.

4. Cine e electoratul? Cine e complice?

Electoratul român nu e doar victima manipulării – e și complice.
Unii votează din reflex, alții din frică, alții din nostalgie. Dar preferința pentru confort narativ e comună: alegătorul român preferă povești simple („ei ne-au furat”) în locul realității complexe („tolerăm mediocritatea”).

Exemplu concret: Când un politician promite pensii mai mari fără să explice de unde vin banii, iar electoratul aplaudă, nu asistăm doar la manipulare – asistăm la complicitate voluntară.
Democrația pică nu doar pentru că politicienii mint, ci pentru că alegătorii preferă să fie mințiți frumos decât să audă adevăruri incomode.

5. Cum evaluăm politicile publice? Unde sunt banii?

Reforma reală are trei ingrediente: coerență, buget și verificare.
Dacă lipsește oricare, avem doar un slogan cu pretenții de viziune.

Exemplu concret – PNRR: Anunțat cu aplauze și promisiuni de transformare. Rezultat: rată de absorbție de o treime, jaloane ratate, bani riscați. Explicațiile sunt aceleași: guverne schimbate, condiții „nefavorabile”. În realitate, eșec de management.

Test simplu: Dacă o reformă nu are deadline clar, buget transparent și responsabil nominal, e doar comunicat de presă.

6. Contextul mare: statul și reflexele sale. Cum funcționează capturarea?

Statul român e polimorf: instituții independente doar în teorie, reacții lente în practică.
Capturarea e un mecanism concret:
– Numiri politice în instituții-cheie;
– Dosare care se mișcă după interese, nu după lege;
– Presă ținută în viață de publicitatea de stat.

Exemplu concret: Când un jurnalist publică o anchetă despre corupție locală, iar primăria retrage brusc toate contractele de publicitate de la acel trust, capturarea e completă – și acceptată.
Statul capturat nu mai are nevoie de cenzură. Îi ajunge autocenzura confortabilă a celor obișnuiți cu mediocritatea.

7. Și tu, cetățeanule, unde ești? Ce faci concret?

Analiza politică nu e privilegiul experților, ci obligația celor care vor să trăiască demn.
Dacă nu citești critic, alții o vor face în locul tău. Dacă nu pui întrebări, vei primi răspunsuri gata fabricate.

Ce poți face concret:
– Verifică sursele: când auzi „toată lumea știe”, întreabă „cine anume?”.
– Cere cifre: „cu cât, până când, cu ce bani?”.
– Urmărește consecințele, nu scuzele.
– Votează informat, nu carismatic.

Un cetățean implicat nu aplaudă la comandă, ci întreabă când ceilalți tac.

Democrația funcționează doar când:
– minciuna duce la pierderea funcției,
– incompetența la pierderea votului,
– corupția la pierderea libertății.

Până atunci, tăcerea rămâne cel mai sigur vot pentru status quo.

(Radu Nicosevici este președintele Academiei de Advocacy și fost vice-președinte a Camerei de Comerț și Industrie Timiș. Este, de asemenea, cadru didactic asociat la Universitatea Politehnică Timişoara, unde conduce masteratul de “Comunicare strategică și Advocacy în societatea digitală”)