Criza postcovid a întregii clase politice din UE se anunţă a fi una foarte gravă. Această criză pare să fi demarat de la periferie, din Bulgaria şi din România. În Bulgaria, după trei rânduri de alegeri parlamentare într-un an, după realegerea pentru un al doilea mandat a preşedintelui Rumen Radev (un militar, pilot de vânătoare, general), criza politică prelungită pare să se calmeze temporar. Un nou guvern a fost promis pentru 6 decembrie 2022, de Sf. Nicolae. Criza politică s-a atenuat pentru moment şi în România. Îl avem şi noi prim-ministru pe „Ciucă al nostru”, general cu patru stele.

În Austria, Sebastian Kurz (n. 1986), foarte tânărul cancelar, a demisionat acum două luni în urma unei afaceri de corupţie (Korruption !), adică deturnare de fonduri publice pentru nişte sondaje trucate în favoarea partidului său şi publicate în Österreich, un Bild austriac sau un USA Today adaptat la Austria. Sebastian Kurz a abandonat zilele trecute şi celelalte funcţiuni – şef al partidului ÖVP (dreapta conservatoare şi populistă), parlamentar – şi a anunţat că, la cei doar 35 de ani ai săi, părăseşte definitiv viaţa politică.

După doar două luni, Alexander Schallenberg, anterior ministru de Externe, a renunţat şi el la funcţia de cancelar. Karl Nehammer (n. 1972), ministru de Interne, militar specializat în intelligence, a fost ales precipitat preşedinte al ÖVP şi va fi al cincilea cancelar al Austriei din 2017 până azi.

Viitorul guvern german, condus de Olaf Scholz, SPD (25 % din sufragii), împreună cu partidul liberal democrat (FDP) şi cu Verzii (Die Grünen), constituie un ghiveci improbabil, care prefigurează o conducere politică slabă, de tranziţie. Atelajul social-democraţilor (susţinuţi de rusofilul Gerhard Schröder) cu liberal-democraţii patronatului german şi cu partidul de stânga, „userist”, pro-american şi pro-NATO al Verzilor nu are cum să reziste şi să dea un guvern solid.

Epoca puterii economice şi politice germane în UE a Angelei Merkel pare efectiv încheiată. Iată ce spune un autor „incorect politic”, francezul Thierry Meyssan, citit pe toată planeta, despre viitorul ministru de Externe german, Annalena Baerbock, preşedinta Verzilor : „Olaf Scholz este un avocat preocupat de buna funcţionare a industriei din ţara sa pe baza unui compromis între muncitori şi patronat. N-a prea fost prezent în chestiuni internaţionale. El a desemnat-o pe jurista Verzilor, Annalena Baerbock, ministru al Afacerilor externe.

Ea nu este doar o partizană a energiilor curate, ci şi un agent de influenţă al NATO. Susţine sus şi tare principiul aderării Ucrainei la NATO şi la Uniunea Europeană. Se opune Rusiei, şi deci refuză gazoductul Nord Stream 2, încurajând proiectul terminalelor ce permit importul de gaz lichefiat din Statele Unite cu transportatoarele de cisterne în ciuda preţului exorbitant al acestor instalaţii. În fine, ea defineşte China ca „rival sistemic” şi susţine toate separatismele, taiwanez, tibetan şi uigur.

E deci previzibil că politicile Berlinului şi ale Parisului se vor îndepărta lent până va ţâşni din nou la suprafaţă conflictul dintre cele două ţări care a provocat trei războaie între 1870 şi 1945” („L’Union européenne ammorce sa dissolution”, voltairenet.org, 4.12 2021). Analiza lui Meyssan merită citită în întregime.

În vreme ce epoca Merkel se sfârşeşte cenuşiu, fără glorie în Germania (totul e departe de prestigiul lui Helmut Kohl), Franţa se pregăteşte de un nou preşedinte şi de o nouă majoritate legislativă. Imediat după alegerile prezidenţiale din 10 aprilie 2022 (primul tur) şi 24 aprilie 2022 (al doilea tur), pentru un mandat de cinci ani, se vor ţine legislativele în 12 iunie 2022 (primul tur) şi 19 iunie 2022 (al doilea tur), tot pentru mandate de cinci ani.

Éric Zemmour, un cunoscut jurnalist de la Le Figaro, şi-a anunţat în cele din urmă candidatura. Candidatul-surpriză ”coseşte” pe terenul dreptei şi al dreptei extreme, pe terenul tradiţional al familiei Le Pen, tatăl şi fiica, al Frontului Naţional, azi rebotezat Le Rassemblement National. Marine Le Pen şi-a temperat discursul radical de câţiva ani, a intrat în rând, europeist, şi tocmai de aceea e pe cale să piardă decisiv. Ziaristul Éric Zemmour, chiar dacă joacă în registrul grav, prăpăstios are înaintaşi glorioşi.

În Franţa au mai existat candidaţi pitoreşti, amatori în ale politicii, care până la urmă nu au reuşit decât să creeze panică pentru o vreme în stabilimentul politic. A fost şi cazul celebrului umorist şi comic Coluche (Michel Colucci), care şi-a anunţat candidatura în 1981 contra lui François Mitterrand. La presiunile socialiştilor lui Mitterrand şi după asasinarea regizorului său, René Gorlin, la 16 martie 1981, Coluche şi-a retras candidatura. După unele estimări, avea peste 16 % intenţii de vot.

Înaintea lui Coluche, un alt umorist, Pierre Dac, îşi depusese candidatura la preşedinţie, producând dezordine în 11 februarie 1965. Candida în numele mişcării MOU (”moale”), Mişcarea Ondulatorie Unificată. A publicat discursuri politice grandilocvente în foaia sa L’Os à moelle („Osul cu măduvă”), popularizând sloganul „Timpurile sunt dure, votaţi moale !” (MOU). La cererea unui consilier al generalului de Gaulle, Pierre Dac şi-a retras candidatura.

În SUA, actorul Ronald Reagan a avut două mandate de preşedinte şi a fost unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi americani. Donald Trump a fost, la urma urmei, dincolo de calitatea de miliardar, un star TV. Jurnalistul Éric Zemmour, el însuşi un mare „comediant”, nu vine deci pe un teren gol. Va intra, în schimb, în turul doi ultrapopulistul Éric Zemmour, luptătorul împotriva islamizării Franţei ? Pentru moment, e creditat doar cu 12-13 %, insuficient pentru a accede în turul doi. Campania în care a intrat e grea, lungă şi mai poate pierde din procentele câştigate foarte uşor prin spectacolul neaşteptat pe care l-a oferit într-un câmp public deşert, apatic, pandemic. Éric Zemmour nu are un partid în spate. Va putea, cu ajutorul oligarhilor, crea un nou partid, aşa cum a făcut, în urmă cu cinci ani, Emmanuel Macron ?

Dar candidatul cel mai puternic împotriva lui Emmanuel Macron poate fi candidatul partidului liberal-conservator, LR (Les Républicains). Deja proiecţiile pentru legislativele din 2022 îi dau câştigători pe cei din LR. LR a câştigat şi alegerile regionale din 2021. Nu e exclusă nici eventuala defecţiune a lui Emmanuel Macron pentru un nou mandat. Asta mai ales în cazul unui mare scandal care i s-ar putea pregăti. Tot aşa cum nu e exclusă nici apariţia unui alt candidat-surpriză de prima mână.

Miza alegerilor din Franţa e imensă pentru că, după 16 ani de Angela Merkel şi de dominaţie germană, printr-un bun preşedinte, Franţa poate prelua conducerea UE. După plecarea Marii Britanii din UE, singura mare putere militară europeană, putere nucleară în acelaşi timp, e cea franceză. Iar Franţa, cu teritoriile ei de peste mări, este în continuare un „imperiu” (cel mai mare domeniu maritim).

Candidatul cel mai serios împotriva lui Macron (foarte contestat şi din cauza catastrofalei gestiuni a crizei pandemice, împreună cu foarte detestatul său ministru al Sănătăţii, Olivier Véran) pare a fi candidatul dreptei istorice, al partidului gaullist, LR. LR este partidul lui Charles de Gaulle, condus ulterior de fostul preşedinte Jacques Chirac şi confiscat pentru o vreme de pro-americanul Nicolas Sarkozy. Alegerile primare ale LR au dat sâmbătă 4 decembrie 2021 un alt candidat-surpriză la preşedinţie.

Este vorba de Valérie Pécresse, preşedinte în al doilea mandat din 2021 al regiunii Île-de-France, care cuprinde Parisul şi Regiunea Pariziană. Valérie Pécresse i-a surclasat fără drept de apel, în ordine, pe Éric Ciotti, cu importante funcţii administrative în sudul Franţei, deputat, pe Michel Barnier, fost comisar european, responsabil cu negocierea Brexit-ului, pe Xavier Bertrand, preşedinte în al doilea mandat al regiunii Haut-de-France, favoritul iniţial al competiţiei, şi pe Philippe Juvin, profesor de medicină (ATI) şi şeful serviciului de urgenţă al Spitalului European „Georges Pompidou”, presimţit ca viitor ministru al Sănătăţii.

Începând de azi, 4 decemrbie 2021, Emmanuel Macron are contracandidatul care îl poate trimite la pensie. Valérie Pécresse poate deveni, în aprilie 2022, noua preşedintă a Franţei. Şi, în acelaşi timp, noul om politic forte al Europei. Deşi practică un discurs european modern şi moderat, Valérie Pécresse va prelua multe dintre temele lui Éric Zemmour şi Marine Le Pen. Cum se situează mai degrabă la centru, mulţi dintre eventualii votanţi ai lui Macron se vor reorienta. Macron, care are o identitate politică foarte vagă, poate fi uşor înfrânt la un vot real, nefraudat.

În 2022, pandemia se va stinge oricum, iar aproape întreaga clasă politică europeană va fi luată foarte serios la întrebări pentru gestionarea marii crize. Procesele, inspirate şi de Codul Nürnberg, vor face ravagii şi în Europa, nu numai în America. Iar Franţa ar putea redeveni centrul Europei, aşa cum a mai fost în momente critice ale istoriei (1789, 1848, 1918).

Petru Romoşan

Urmărește știrile Cluj24.ro pe Google News.