OPINIE. Ioan Lumperdean: DATORIA publică în vremurile de altădată

Ce este datoria publică am încercat o explicație într-un text anterior. Este limpede că aceasta are o vechime îndelungată. Putem afirma că s-a născut odată cu statele. Sau cel puțin cu ceea ce înțelegem prin noțiunea de stat ca formă instituționalizată a puterii. Misterele istoriei sunt încă misterioase și greu de penetrat și în acest univers. După cum la fel de greu de înțeles și penetrat sunt și bolile economiei. În acestă ordine de idei apar întrebări firești, de și despre datoria publică și bolile economiei în alte vremuri

Datoria publică – realitate sau boală economică?

Oamenii nu au ajuns încă să cunoască și să ofere soluții pentru numeroasele boli naturale. Exemplul cel mai la îndemână – pandemia coronavirusului. În privința bolilor economice răspunsurile sunt și mai greu de formulat. În primul rând că sunt mai tăcute și mai greu de identificat și diagnosticat.

În al doilea rând, „doctorii” economiei acționează, uneori, dispersat și disparat și nu întotdeauna concertat și concertat. În al treilea rând,  „medicamentele” pe care economiștii le sugerează trec prin filtrul deciziei instituționale, politice. În al patrulea rând, o boală din economie se vindecă, sau nu, după ani și ani. Se potolește, dar nu dispare, și reapare atunci când nici nu te mai gândești. De ce? Pentru că economia este rezultatul activității umane și ca orice lucru omenesc are sensibilitățile, neîmplinirile și subiectivismele sale. „Fără de greșală” este doar Dumnezeu. Oamenii sunt supuși greșelilor.

Ne punem atunci întrebarea: este datoria publică o boală a economie? Dacă mergem pe logica inevitabilelor greșeli omenești și dacă acceptăm că fără oameni nu ar fi fost  ceea ce numim datorie publică, atunci putem să spunem (nu și să afirmăm) că este o boală. Dacă facem o introspecție mai cuprinzătoare putem să ajungem la concluzia că NU este o boală a economiei. Atunci ce este? Cred că răspunsul îl găsim, prin analogie cu situația pandemică din zilele noastre.

Datoria publică reprezintă totalitatea împrumuturilor contractate de un stat, pe termen scurt, mediu și lung, pentru satisfacerea unor necesități productive, investiționale și/sau consumeriste. Nu este o boală, dar poate fi „bacteria” sau „virusul” care  declanșează bolile specifice economiei:  crize economice, depresiune/recesiune, dezechilibre micro și macroeconomice, inflație, șomaj, stagflație etc.

Indubitabil, după cele trecute și știute, prin politici economice chibzuite pot să se atenueze astfel de situații. Pot fi amânate și lăsate în grija altora. A generațiilor prezente și viitoare. Nu pot fi în totalitate contracarate. Uneori devin explozive și neiertătoare!!! Să vedem, punctual, ce s-a întâmplat în îndelungata istorie a omenirii atunci când statele s-au îndatorat.

Statele din antichitate funcționau și pe datorie

Cuvântul stat vine din latinescu status și înseamnă a sta. Dar și a acționa, a decide. Încă din antichitate, cei care decideau și cei pentru care se decidea și-au pus întrebarea, atât cât au putut și au priceput, dacă pot oamenii să trăiască în afara unor comunități organizate. Pot să se apere și să răspundă, cu și fără stat la multiple pericole și provocări naturale și umane?

Nu știm foarte exact ce au gândit și comunicat oamenii antichității, deși cunoaștem ideile exprimate de unii autori celebri ca Heralclit, Herodot, Plutarh, Cicero, Caesar  și alții. Ideea responsabilității și responsabilizării statului în politicile economice, sociale, de apărare și cucerire și de consolidare instituțional-teritorială este prezentă. Unele din acestea deziderate sunt valabile și astăzi, iar pentru împlinirea lor  statele au nevoie de bani. Aceștia puteau fi obținuți prin taxe și impozite,  prin confiscări, cuceriri și anexări teritoriale. Erau și sunt practici la îndemâna decidenților statali.

Atunci când nu au mai fost și nu mai sunt bani, statele se împrumută de pe piețele interne sau externe. Știm astăzi, din informațiile care ni s-au păstrat, că statele antice (orașe-cetăți, regate sau imperii) s-au împrumutat de multe ori. În Grecia, înainte, în timpul și după războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.) orașele state Atena și Sparta, principalii adversari, au apelat pentru dotări și operațiuni militare, pentru construirea linilor de apărare și de atac, la ajutorul cămătarilor. Orașul-stat Oropos, din proximitatea  Atenei, s-a împrumutat cu o dobândă preferențială de numai 10% pe an.

Statul antic care a „lucrat” cel mai mult cu cămătarii a fost Imperiul Roman. Expansiunea treptată, de la o suprafață de aproximativ 180 km pătrați până la uriașa dimensiune de 6 mil. de km pătrați a mobilizat însemnate resurse naturale, materiale, umane și pecuniare. Multă vreme cuceririle și măreția Romei s-au autoîntreţinut. Când banii nu au mai ajuns, mânuitorii de bani, numularii și argintarii au venit cu soluția banilor cu împrumut și consultanța financiară, pentru autoritățiile imperiale și provinciale. Adeseori se încheiau înțelegeri, mai mult sau mai puțin oneroase, între părți.

În vârtejul acestora îi găsim și pe celebrul Cicero, cu toată faima sa de om integru sau pe Caius Iulius Caesar, cu aureola sa de mare conducător politic și militar. Toate au funcționat până când toate drumurile duceau la Roma. Apoi au pierdut toți, dar a rămas spiritul Romei din care s-au adăpat societățile și statele următoare. Obiceiul împrumuturilor și al datoriei publice s-a transmis mai departe și pe mai  departe!!!

Epoca medievală între anatema creștină și tentația creditelor

Antichitatea a intrat în disoluție, treptat, într-o lungă perioadă de timp. Organizările statele antice s-au autoexclus de la masa istorie și datorită nesăbuinței pentru bani. O civilizație fără bani, cu schimburi locale și interlocale pe bază de troc sau cu repere de schimb naturale a bântuit mai bine de o mie de ani Europa.

Creștinismul, prin uriașul său mesaj egalitarist, a condamnat creditul cu dobândă și schimbul cu adaus comercial. „Prețul just” (fără profit și câștig) trebuia să asigure echilibrele sociale. Cei care încălcau acest principiu erau aspru anatemizați. Foamea pentru bani nu a putut fi însă potolită.

Au intrat în scenă cămătarii evrei, iar după introducerea purgatoriului în doctrina bisericii catolice, cămătarii creștini s-au avântat cu voinicie în activitățile monetare. Datoria publică a redevenit actuală, mai ales că statele s-au angajat în războaie și cruciade, în organizări interne senioriale, în domolirea presiunilor sociale și răscoalelor devastatoare. De unde bani? De la cei care-i aveau și îi ofereau cu generozitate și… dobândă!!! Uneori aceste practici au reconfigurat istoria.

Când banii sunt mai presus decât regina

Anglia în secolul al XIV. Doi monarhi, Eduard al II-lea (1307-1327) și fiul său Eduard al III-lea (1327-1377), se împrumută masiv de casele de comerț și cămătărie italiene, Bardi și Peruzzi. Li se acordă facilității și privilegii și garanții multiple. Economia și resursele tezaurului regatului  sunt cvasitotal controlate de italieni. În disperare de cauză, Eduard al III-lea oferă drept garanție, în Flandra, la Gant, soția și cei doi fii.

Datoria publică crește și regele se vede nevoit să suspende plățile. Casele Bardi și Peruzzi au intrat în faliment. Izvoarele sunt imprecise despre ce s-a întâmplat cu regina și fiii săi. Știm însă că regele și-a păstrat domnia. Și mai știm că la mijlocul secolului XX s-a calculat că datoria ar fi ajuns la 900.000 de lire sterline. Împreună cu dobânda capitalizată s-ar fi ajuns la întreaga avere a Marii Britanii, împreună cu cea a Commonwelth-ului. Ar fi însemnat falimentul Regatului Unit și Brexitul ar fi fost mai timpuriu!!!

Datoria publică care a călugărit un împărat

Carol Quintul (1519-1556) stăpânește teritorii întinse din Europa și dincolo de mări, după marile descoperiri geografice. Se spunea că în imperiul său „sorele nu apune niciodată”. Sintagmă atribuită și altor suverani, îndeosebi celor britanici. Are mai puțină importanță. Oricum, puterea și stăpânirea sa erau mari, excesiv de mari pentru acele timpuri. Și cu toate acestea, Carol Quintul abdică și se retrage la mănăstire, unde moare la 21 septembrie 1558. Explicația: datoria publică uriașă contractată de la mai multe casele de comerț și cămătărie germane în frunte cu celebrii Fuggeri.

Datoria publică care a generat o revoluție

Franța lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). O monarhie autoritară sub semnul devizei „Statul sunt eu”!!! Un rege cheltuitor și orbit de măreția soarelui. Nu degeaba i se spunea „regele Soare”.

Și pentru a dovedi acest lucru s-a angajat în războaie costisitoare, în construcții mărețe precum palatele de la Versailles, în donații pentru nobilime. Banii, din nou banii și tot mai mulți bani. Datoria publică ajuns la zenit!!!

Încercările de reformă au eșuat, iar urmașul său Ludovic al XV-lea (1715-1774) a continuat sub o altă deviză: „După noi potopul”. În fapt, cuvintele i-au aparținut marchizei de Pompadour, metresa regelui. Și a venit potopul:  marea revoluție franceză. Nu întâmplător s-a spus că Ludovic al XV-lea i-a lăsat moștenire urmașului său Ludovic al XVI-lea… o revoluție!!!

P.S. În secolele care au urmat, statele moderne nu s-au mai dezlipit de datoria publică. Au păstrat-o ca pe copilul bun și rău. Bun când veneau banii și rău când veneau scadențele. Cum a fost acest balet într-un text viitor. Am spus!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean