OPINIE. Ioan Lumperdean: Bugetul, între aroganța și păpuşeada parlamentară

Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…

În scena nedumeriri politice, din O scrisoare pierdută, Zaharia Trahanache încercă să lămurească încâlcita situație din partid, în fața lui  Farfuridi și  Brânzovenescu:  ”Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…”. Cuvinte simple, pline de semnificație, care ar trebui reactivate și astăzi, pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi și ce se va întâmpla mâine în politica economică a României.

Poate era bine  ”să ne tălmăcim noi puţintel” mai de mult, de când se afirma că totul merge ca pe roate, și că toate vor fi bine. Îndeosebi înainte de alegeri. Dar, alegerile băteau la ușă și cum „scopul scuză mijloacele” s-a umblat, cum spune tot conul Zaharia Trahanache, „cu machiavelicuri”!!!

Acum,  s-a ajuns la ceasul adevărului. Cel puțin așa ni se spune, așa se crede și așa se speră. Și în încâlceala încâlcelilor ni se (re)aduce aminte de „renumeraţie mică, după buget”. Bietul Pristanda nu știa el că o să aibă dreptatea și nu numai atunci, în fața lui Conu Fănică, ci și astăzi, în fața altor coconi/ciocoi, vechi și noi.

Amăgirea electoratului

Nu este pentru prima dată și nu este o invenție a actualului guvern. Și sunt sigur că nu va fi ultima. Toți cei care vremelnic dețin puterea, la noi sau aiurea, încercă și uneori chiar și reușesc să amăgească și să păcălească pe cei care le-au încredințat-o. Până să se tălmăcească  puţintel, timpul trece, puterea este putere, opoziția este opoziție și electoratul este electorat. Și atunci, ce mai este democrația?

Nu ar trebui să schimbăm sensul termenului, nu ar trebui să renunțăm la demos care înseamnă „popor” și să rămânem numai cu kratos care înseamnă „putere”? Mai ales că, de atâtea ori în istorie, și la noi parcă mai abitir decât la alții, se va ajunge la „pupat Piața Endependeței” (I.L.Caragiale). Sintagma a devenit atât de uzitată, încât a devenit un clișeu. Și atunci când (re)amintești sau încerci să explici, cu argumente irefutabile, un fenomen sau altul, ți se răspunde: „toți sunt la fel”!!! Păi dacă așa stau lucrurile întreb și eu ca Tănase: „Și cu asta ce am făcut?”

Nu trebuie să ști prea multe ca să înțelegi

Economia este un organism viu. Nu întâmplător, François Quesnay (1694-1774), medic, filosof  și economist francez, asemăna economia cu corpul uman. Mecanismele care le generează și care pun în mișcare economia se reglează și autoreglează, asigurând natura echilibrului economic (Joseph Schumpeter). Cu o singură și de neuitat condiție: asigurarea resurselor și gestionarea lor chibzuită. Ne-o spune încă din antichitate genialul și ilustrul  Aristotel (384-322 î.Hr.): „Cel ce vrea să dea sfaturi în aceste probleme trebuie să cunoască resursele cetății, natura și mărimea lor pentru a adăuga pe cele ce lipsesc și a mări pe cele insuficiente; de asemenea, trebuie să cunoască toate cheltuielile cetății, pentru a suprima pe cele inutile și a micșora pe cele excesive. Căci nu te îmbogățești numai mărindu-ți averea, ci și  reducând cheltuielile (subl.ns.).”

Cu și fără Aristotel trebuie să înțelegem simplu și nu simplist vorba lui Albert Einstein, că încă nu s-au găsit (stabilit) echilibrele între resurse şi nevoi. Putem să previzionăm și să vedem prin raportare la trecutul și la „prezentul în desfășurare” ce se întâmplă și se va întâmpla în viitorul de lângă noi sau mai departe de noi.

Și atunci, cum au fost emise idei de sustenabilitate și prosperitate economică? Un prim ministru (fost ministru de finanțe) care spune că atunci a fost campanie electorală, iar acum realitatea economico-financiară este alta, ar trebui să „dea seama… domnule”. Și ar trebui și alții, din proximitatea sa sau de mai sus, de la Înălțimea Sa, și să nu mai ceară „Capul lui Moțoc”!!! Și ar trebui și alții, „cei de peste drum”, cu păcatele lor mai vechi sau mai noi, să nu mai vândă „pielea ursului din pădure”, din simplul motiv că nu prea mai sunt păduri, adică resursele care, așa cum spunea Aristotel, trebuie să acopere cheltuielile cetății!!!

De la bugetul personal la bugetul public

Multe secole bugetul a fost mai mult unul personal al conducătorilor cetății/țării: tirani, arhonți, militari, dictatori, voievozi, domni, principi, regi, împărați etc. Mulți dintre aceștia foloseau banii visteriei în interese proprii și fără preocuparea pentru… țară și răspunderea față de aceasta, deși era adesea invocată.

Sursele principale ale visteriei erau dările și taxele vamale. Nu de puține ori, atunci când supușii erau trădători, „vicleni” în terminologia românească, veniturile statului era completate, sporite prin confiscări. Nu de puține ori resursele erau asigurate prin expediții de jaf și războaie. Istoria ne oferă numeroase exemple și în această situație. Când banii nu ajungeau, pentru plata legiunilor, recompensarea demnitarilor și asigurarea păcii sociale (prin pâine și circ) se contractau împrumuturi. Erau oferite cu generozitate de cămătarii timpului, cum au fost celebrii Pasion şi Farmion din Grecia antică și alții din epoca medievală și modernă până la bancherii și femeiștii de astăzi.

Timpul a trecut și realitatea economică a impus un instrument modern de colectare și gestionare a veniturilor și cheltuielilor: bugetul public. Modelul a venit și dinspre realitatea familială, când oamenii trebuiau să-și administreze cu chibzuială bunurile, resursele naturale și pecuniare.

Efectele dispreţului faţă de banul public

Bugetele moderne au apărut odată cu statele centralizate din Europa occidentală. Nu a fost un proces lin și ușor. Monarhii/conducătorii timpului s-au lăsat cu greu înduplecați să renunțe la uriașa prerogativă de a dispune discreționar și absolutist de veniturile statului. A trebuit să aibă loc revoluția din Țările de Jos (1566-1609), revoluția din Anglia (1642-1649), revoluția americană (1774-1783), revoluția franceză (1789-1794) ca să se schimbe mentalitatea bugetar-fiscală.

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea s-a impus filosofia modernă a bugetului. Cu toate imperfecțiunile sale, aceasta funcționează până astăzi.  Completări semnificative au apărut, din motive sociale și economice. Un rol important l-au avut oamenii bogați ai timpului, cum au Alfred Krupp și Otto Eduard Leopold von Bismarck.

Din necesitate economică și financiară a fost și uriașa teamă a dezarticulării echilibrului social. Am mai scris despre aceste politici și despre explicația bismarkiană a protecției sociale prin bugetul public și prin cel al asigurărilor de sănătate și pensii. Poate că nu ar fi lipsit de interes ca toți cei care sunt antrenați, în aceste zile, în „croiala bugetului”, să se uite, puțin, foarte puțin, în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Să vadă că imperiile au căzut din cauza atitudinii disprețuitoare față de banii publici, din umilirea celor care plăteau impozite. Să vadă că revoluțiile invocate au avut la bază cauze fiscale explozive, că fără concesii și comportamente cerebrale se poate aluneca rapid și ireversibil spre anarhism.

Atunci „păpușeada parlamentară” și reacțiile arogantine ale celor care manevrează, „vremelnic”, butoanele politice, administrative și fiscale pot să genereze fapte explozive și ireconciliabile.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean