OPINIE. Ioan Lumperdean: 26 iulie 1941: 80 de ani de la trecerea Nistrului

S-a scris și s-a dezbătut mult despre participarea României la Al Doilea Război  Mondial, despre cele două etape pro și contra alianței fasciste. Au fost și nu au fost lămurite multe din faptele și evenimentele din acele  vremuri sau din cele care au urmat.

Mulți au considerat și consideră că intrarea României în război și campania din Est sunt legitime și justificate până la Nistru și Marea cea Mare. E dificil de stabilit din punct de vedere militar și politic, al alianțelor interstatale și a dreptului internațional.

La 80 de ani de la trecerea Prutului și apoi a Nistrului rămân numeroase întrebări și dileme. Și cu toate acestea, preocupările pentru abordarea subiectului au fost extrem de puține și pasagere. Vorbim mult, uneori prea mult despre românii „De la Nistru pân la Tisa”, iar atunci când ar trebui să marcăm unele fapte din istoria acestui teritoriu rămânem în expectativă sau prizonierii unor șabloane prea șablonizate.

Fără a avea pretenția adevărului adevărat, o să încerc exprimarea unor gânduri prilejuite de evenimentele de acum opt decenii, mai ales că și tatăl meu, încadrat în Regimentul 1 Transmisiuni, a urmat ordinul generalului Antonescu „Ostași vă ordon treceți Prutul” și a mers mai departe până la Odessa.

De ce au trecut românii Prutul?

Dacă ne întoarcem la istoria acelor timpuri și dacă facem puțină analogie cu zilele noastre, răspunsul este simplu. Așa a fost mersul istoriei.

România a alunecat spre regimul totalitar și alianța cu Axa, în condițiile falimentării democrației interbelice, a alianțelor regionale și opțiunilor profranceze și britanice. Dilema dilemelor era cu cine și pentru cine să se opteze. Între Hitler și Stalin, generalul Ion Antonescu l-a preferat pe primul.

Argumentele sale sunt și astăzi, parțial, valabile. Nu putea opri marea cu brațele, cum a spus și mareșalul Ney la Waterloo. Deși era un proantantist convins, deși avea admirația și pregătirea în spiritul Versailles, Antonescu a subscris la Pactul Tripartit și a angajat România, din punct vedere economic, politic și militar în sistemul acestei alianțe. A și fost criticat atunci de liderii partidelor politice, dar cu „jumătate de gură”, pentru că nu s-au implicat în guvernarea de după abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940).

Dar, aceiași oameni politici i-au aprobat faptele din Est, după trecerea Prutului. O spune limpede Iuliu Maniu, liderului Partidului Național Țărănesc, într-o scrisoare către conducătorul statutului (cum era numit Antonescu după septembrie 1940): „Recunoștința țării domnule general…pentru dumneavoastră va fi eternă”, în lupta împotriva bolșevismului și pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. De la 22 iunie până la 26 iulie 1941 a fost eliberat întregul teritoriu dintre Prut,  Nistru și Marea Neagră.

Între entuziasm și contestare

Entuziasmul era pe buzele tuturor. Toți au acceptat și aprobat politica conducătorului statului.  În proclamația regelui Mihai se spunea: „Ostași! Împreună cu Mama mea și țara întreagă, ne închinăm cu smerenie înaintea ofițerilor, subofițerilor și trupei, români și germani, care și-au jertfit viața pentru dezrobirea pământului strămoșesc”.

Pentru faptele sale Ion Antonescu a fost înălțat la demnitatea de mareșal, prin Înaltul Decret Regal din 22 august 1941. Era și o recompensă în contrapartidă, după ce la 10 mai 1941 (de ziua regalității), generalul Antonescu îi oferise gradul de mareșal regelui Mihai. De altfel, acțiunea a și fost dezavuată de unii. Atunci sau mai târziu, cu argumentul că un general nu poate înainta la gradul de mareșal un ofițer al armatei române, dacă el nu deține acest grad. Răspunsul, pentru că totdeauna există un răspuns, generalul Ion Antonescu semnase decretul în calitate de conducător al statului.

Indiferent de situație și atitudine, în 1941 toată lumea era de acord cu acțiunile mareșalului. Mai puțin comuniștii (adepții Moscovei), care și-au exprimat dezacordul prin manifeste și declarații mai mult sa mai puțin vehemente. Nici nu prea puteau. Cei mai mulți erau în închisori și în ilegalitate.

În această atmosferă armatele române au continuat luptele dincolo de Nistru, ajung la Bug, la cotul Donului și Stalingrad. În sud până la Odessa. În 27 iulie 1941, Adolf Hitler l-a felicitat pe Ion Antonescu pentru faptele de arme ale ostașilor români și îi cerea să meargă mai departe. Știa și el că după „frontiera Nistrului” pot să apară inevitabile dezacorduri și semne de întrebare. Și au și apărut.

Același Iuliu Maniu îi atrăgea atenția generalului că trecerea Nistrului înseamnă agresiune. Dar cine se putea opri? Prea era entuziasmul mare, prea era dorința de afirmare regională a României, după umilinţele din 1940 și prea era România legată de Pactul Tripartit. Se promiteau compensații teritoriale în Est pentru Nord-Vestul Transilvaniei, deși  Antonescu nu a renunțat niciodată la ideea anularii Dictatului de la Viena.

Nici ostașii nu-și puneau problema, așa cum nici astăzi, prin apartența la NATO, nu prea ne punem întrebări în legătură cu participarea în diferite teatre de operațiuni. Am citit multă memorialistică, am vizionat filme și documentare despre zilele fierbinți din iulie 1941. Nu am găsit mărturii din care să reiasă că a existat o opoziție militară puternică la hotărârea de-a continua luptele mai departe.

Îndoielile au apărut mai târziu, după înfrângerile de la Stalingard. Până atunci, izvoarele ne destăinuie vizitele regale dincolo de Nistru, atitudinile antibolșevice și acțiunile militare din stepele rusești și Caucaz. Treptat, istoria s-a resetat și s-a ajuns la 23 August 1944 și la războiul împotriva Germaniei naziste.

Mareșalului i s-au imputat multe. Printre acestea și trecerea Nistrului!!! S-a spus și încă se spune despre neinspirata trecere a Nistrului. Despre pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord datorită actului de la 26-27 iulie 1941. Comunizarea României este pusă tot în seama trecerii Nistrului. Au făcut-o și o fac oameni care nu știu sau nu vor să înțeleagă istoria. Unii atașați perioadei interbelice și a partidelor istorice. Poate că au dreptate.

Dar îmi pun întrebarea: comunizarea Poloniei și intrarea în sfera de interese sovietice au la baza tot trecerea Nistrului la 26-27 iulie 1941? Să nu uităm că Al Doilea Război Mondial a început cu atacarea Poloniei!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean