OPINIE. Florin Danciu: De la Vlăduța Lupău la Constantin Noica…

Aflăm de pe unul dintre site-urile de știri locale că la concertul cântăreței Vlăduța Lupău ”sala a fost în lacrimi”. Să sperăm cu nu a fost nevoie de intervenția pompierilor de la BT Arena! Pe afișul manifestării interpreta ne anunța un ”spectacol de muzică autentică și religioasă”.

Există un anumit tip de presă care adună așa zise postări emoțional/înduioșătoare de pe rețelele sociale și apoi le rostogolește către cititori, cu îndemânarea veselarului care întoarce polonicul cu tocăniță, din marmita companiei, în farfuriile soldaților!

Muzichia religioasă a Vlăduței Lupău este tot un fel de tocăniță, dar nu pentru burțile soldaților, ci destinată publicului spectator. S-a umplut țara de cântări religioase asortate cu adaptări din repertoriile de nunți ale interpreților.

Pentru a aduce un pic de lumină asupra fenomenului reproducem mai jos opinia artistului Grigore Leșe care, printre altele, este doctor în folclor și profesor la Universitatea din București: „Văd că în ultima vreme, țara e plină de pricesneari.

Toată lumea cântă, dar nu știm când e priceasnă, când este cântec de pelerinaj, când este imn? Cred că mai potrivită ar fi denumirea de muzică religioasă. Tematica este variată.

Nu s-a realizat un studiu comparativ, competent, despre muzicile ortodoxe, greco-catolice, protestante. Practica liturgică de cântare a pricesnelor, în intervalul sfintei împărtășanii, a generat, în anumite contexte, o confuzie între chinonicele tradiționale ale liturghiei bisericii ortodoxe și cântecele cu tematică moral-religioasă apărute recent în peisajul românesc.

Cântăreții practică un folclorism religios împins spre superlativ și patetism. Nu toți interpreții pot fi exponenții folclorului religios reprezentativ. Practică simfonismul popular.

Amestecă stilurile, muzica țărănească-religioasă cu muzica laicizată. Au adaptat cântările, glasurile bisericești și au transformat repertoriul din ritualul liturgic în business.  S-a ajuns la o deformare a melodiilor.

La o încorsetare a ritmurilor. Au șlefuit timbrurile. Se execută efecte savante și câteodată acestea devin obositoare. Adică, la ce mă refer? Am auzit câteodată câte o pedală. Dom’le, și o pedală, știți ce înseamnă pedala aceea pusă, dar cu glasul? Ăla e glasul lui Dumnezeu.

Pedala aceea este glasul lui Dumnezeu. De-aia nu pot să mă joc de-a pedala electronică. Nu! Aia e rugăciune. Trebuie cultivată simplitatea. Dacă vii să cânți o priceasnă, atunci vii să cânți o priceasnă sau un cântec religios, simplu!”

Meșteșugul interpretei

Revenind la afișul manifestării cu „muzică autentică și religioasă” ne întrebăm ce o fi aia muzică autentică? Și un copil afon care știe câteva acorduri poate produce muzică autentică. E adevărat, proastă! Atunci de ce te-ai apuca să cânți „Rugă pentru părinți” tu, Vlăduța Lupău? Autentic ar fi însemnat să-l chemi pe Ștefan Hrușcă pe scenă.

El ar fi fost autentic, dar astfel doamna interpretă a încercat să fure ceva din emoția cântecului și s-o transmită „sălii în lacrimi”. Și aici trebuia ca meșteșugul interpretei, indiscutabil de altfel, să se transforme în artă, ceea ce nu s-a întâmplat, de unde și reacțiile negative ale celor care au ascultat interpretarea pe rețelele sociale!

Vlăduța Lupău este un excelent meșteșugar în profesia sa, ea ilustrând foarte bine fenomenul lăutărismului de care era obsedat Constantin Noica. Ilustrul filozof îi critica, prin anii 80 ai secolului trecut, pe intelectualii României că sunt superficiali și mediocri.

Cine s-ar fi gândit că, după 40 de ani, lăutărismul va triumfa în societatea democratică nu numai în lumea artistică, ci și la urne?

Altfel, Vlăduța Lupău este divă și vedetă, dar nu artistă, așa după cum infinit de puțini politicieni sunt și bărbați de stat.