Connect with us

Editorial Opinii

OPINIE/ Dragoș Damian: Am să mor și nu am să prind Cluj-București pe Autostradă

Publicat


Titlul nu este o metaforă. Am realizat că am să mor înainte să șofez Cluj – București pe autostradă. În 2019, statistica arată că în România speranța de viață a unui bărbat este de 72,9 ani, iar speranta de viață sănătoasă de doar 67 ani. Așadar, după 67 ani, cel puțin statistic, dacă nu am grijă, îmi va fi greu să șofez cei 350 de km (cam atâția sunt pe hârtie) de autostradî. Și cel puțin statistic, în 20 de ani am să mor, ori știm că e imposibil să se poată construi în 20 de ani autostrada care “unește România”.
Este ora 15, marti, 4 mai 2021, am facut peste 6 ore din Cluj pana in Prislopu, asta si pentru ca la volan este colegul meu, cel mai disciplinat sofer din cati exista. Waze imi arata ca de aici coada este pana la autostrada A1.
Soferii profesionisti au sa-mi spuna ca a fost greseala mea sa plec cu masina azi, cand toata lumea se misca dupa mini-vacanta iar TIR-urile care au fost trase pe dreapta in ultimele zile sunt si ele in miscare compensatorie. Asa se explica traficul infernal, practic o coloana neintrerupta de masini de la Cluj si pana aici.

Zi spendidă pentru construncții, dar nu se lucrează

Dar traficul aglomerat este de inteles, si nu despre asta scriu acest scurt jurnal de calatorie. E o zi splendida, excelenta pentru constructii. Pe tronsonul Aiud – Alba Iulia practic nu se lucreaza, una-doua utilaje din 10 in 10 km. La nodul rutier din Sebes nu se lucreaza. Pe Sebes – Sibiu autostrada este distrusa, se circula pe foarte multe lungimi pe o singura banda. Nu se lucreaza decat in 2-3 locuri.
Pe tronsonul Sibiu – Boita se vad mugurii de teren pregatit, dar nu pare sa se lucreze undeva.
Am avut noroc, nici un accident pe Valea Oltului dar, surpriza, se lucreaza la rosturi si de aceea in 2 locuri se merge pe un singur sens, la paleta.
Iar pe portiunea Boita – Rm Valcea si apoi Rm Valcea – Pitesti, nu a inceput nimic; intelegem cu totii ca in tinuturile Mesterului Manole este putin probabil ca in 20 de ani sa facem o autostrada. Cine nu crede sa se uite la ruinele viaductelor caii ferate dintre Curtea de Arges si Rm Valcea, inceputa de Ceausescu in 1979.

Politicienii, cu avionul

Costul unei calatorii pe autostrada de 350 de km este de mai putin de 150 lei persoana, cost care se reduce proportional cu numarul de persoane din masina. Si faci cu masina sub 3 ore, adica tot atat cat faci cu avionul (socotind drumul de aeroport, asteptare, imbarcare, debarcare, etc.), care este cu mult mai scump.
Stiti cine merge astazi cu avionul si face sub 3 ore Cluj – Bucuresti? Da, politicienii si guvernanti, cei rupti de realitatea de orice fel a Romaniei, cei care dau vina pe predecesorii lor pentru starea jalnica a infrastructurii.

Cluj-București în 8 ore

Asadar, dupa aproape 7 ore sunt pe A1 si Waze imi arata coada de intrare in Bucuresti pana la Ciorogarla. Un Cluj – Bucuresti de 8 ore – o zi de munca – care trebuia facut in 3 ore inca de acum 6-7 ani, daca ne uitam pe master-planurile istorice.
O sa ma intrebati de ce nu-mi vad de treaba si de medicamentele mele si nu las opiniile astea fara utilitate, pentru ca oricum stim cu totii despre situatie si ne-am obisnuit cu ea.
V-am explicat in titlu, pentru ca am sa mor si nu am sa prind Cluj – Bucuresti pe autostrada.


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


Editorial Opinii

OPINIE/ Petru ROMOȘAN – În căutarea Franţei pierdute

Publicat

Civilii politici (presupuşii aleşi ai poporului) şi presa mainstream închiriată, care critică ampla mişcare a militarilor în Franţa şi ţipă isteric „insurecţie !”, „puci !”, „nesupunere !”, uită interesat cum au ajuns ei înşişi la putere. Cât de legitimi mai sunt aceşti aşa-zişi civili „înregimentaţi”, indiferenţi la nevoile celor care i-ar fi ales, amatori, incompetenţi dar servitori disciplinaţi ai marelui capital ? Cât de compromisă e media mainstream (Le Monde, Libération, Les Échos, Le Figaro, televiziuni, posturi de radio) cu aportul căreia au fost fabricaţi în doar un an (2016) şi menţinuţi apoi artificial la putere ? Ce conţinut mai are aşa-zisa democraţie ? Sunt întrebări la care răspund concret militarii rezervişti şi activi cu scrisorile lor care au băgat în sperieţi clasa politică.

În 2016-2017, pe scena politică franceză a avut loc o extraordinară lovitură de teatru. Care semăna leit cu o lovitură de stat („democratică”, „electorală”). O lovitură de stat electorală care a devenit o lovitură de stat permanentă, troţkistă. Fostul secretar adjunct la preşedinţia Republicii în timpul lui François Hollande între 2012 şi 2014, Emmanuel Macron (n. 1977), fost bancher de afaceri la Banca Rothschild & Cie (asociat-gerant), fost ministru controversat al Economiei, Industriei şi IT-ului (2014-2016), demisionează din guvernul Manuel Valls şi îşi fondează propria mişcare politică, En Marche. Un an mai târziu (7 mai 2017) va fi ales preşedinte al Republicii Franceze. Devenea cel mai tânăr (39 de ani) preşedinte din istoria Franţei şi cel mai tânăr conducător din toate ţările G20 (cele mai puternice 20 de ţări din lume) ale momentului.

În 11 şi 18 iunie 2017 (două tururi), o lună mai târziu deci, La République En Marche (LREM) obţine 308 locuri în Parlament (cu deputaţi aleşi după CV-ul depus pe Internet), majoritatea absolută, dar alegerile sunt marcate totuşi de un absenteism-record (57,4 %). Astfel, la doar 39 de ani, în urma unui an de campanie electorală complet atipică, Emmanuel Macron devine noul „rege” al Franţei. Preşedintele francez îl poate demite direct pe primul-ministru, este, deci, şi adevăratul prim-ministru al guvernului. Observatori recenţi au comparat alegerea lui Macron cu cea a lui Joe Biden în SUA, cu ajutorul maşinilor de vot (Dominion ? Scytl ?).

Cele două partide istorice ale Franţei, LR (Les Républicains – partid gaullist) şi PS (Parti Socialiste), obţin nişte scoruri derizorii şi, practic, după zeci de ani, dispar de pe scenă ca principale partide. Lui François Fillon, favorit absolut în acele alegeri, i se fabrică dosar după dosar cu ajutorul presei (Le Canard Enchaîné şi toată presa aservită), al statului profund (l’État profond) şi al puterii judiciare politizate (mai ales de stânga). Programul lui Macron a fost unul nici de stânga, nici de dreapta sau şi de stânga, şi de dreapta, programul unui partid oportunist, ultraliberal şi stângist totodată, construit de oligarhie şi de presa mainstream, deţinută aproape în întregime de oligarhie.

Nicolas Sarkozy reintegrase Franţa în NATO, de unde plecase la iniţiativa lui Charles de Gaulle, rămânând un membru inactiv. François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron pun economia franceză la dispoziţia capitalului global, în special cel american şi britanic. Acesta pare să fie rolul atribuit lui Macron de mentorul său Jacques Attali, consilier al ultimilor cinci preşedinţi ai Franţei şi cel mai important teoretician cunoscut al guvernului mondial. Macron vrea să liberalizeze tot, de la pensii şi contracte de muncă la transportul feroviar şi aeroportuar, spitale şi şcoli.

În iulie 2017, la doar două luni după venirea la putere, înainte şi după 14 Iulie (Ziua naţională), generalul de armată Pierre de Villiers este împins la demisie de noul preşedinte. Motivul demisiei : tăieri masive în bugetul Apărării. Generalul Pierre de Villiers, foarte apreciat de întreaga armată, demisionează, dar promite că va rămâne aproape de colegii săi. Între 2017 şi 2020, publică trei cărţi : Servir (Fayard, 2017), 130 783 de exemplare vândute ; Qu’est-ce qu’un chef ? (Fayard, 2018) ; L’Équilibre est un courage (Fayard, 2020). După asasinarea profesorului de istorie Samuel Paty de către un islamist, Pierre de Villiers declară că susţine „închiderea moscheilor islamiste şi expulzarea imamilor radicali, ca şi preluarea controlului frontierelor naţionale”. În noiembrie 2020 au apărut zvonuri în legătură cu posibila sa candidatură la prezidenţialele din 2022.

Generalul şi-a prezentat cărţile în toată Franţa şi pe toate televiziunile, şi-a expus viaţa şi idealurile. A devenit astfel un personaj foarte cunoscut şi a fost întrebat de zeci de ori, public, dacă va candida la preşedinţie. Generalul s-a eschivat, a refuzat să dea un răspuns direct. Pierre de Villiers este de câtva timp „al treilea om” (la fel cum armata este a treia forţă) politic din Franţa, pe lângă Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, preşedinte RN (Rassemblement National). Macron şi LREM ar dori-o, în 2022, în turul doi pe Marine Le Pen. Atâta doar că RN şi Marine Le Pen nu mai reprezintă o alternativă naţională, suveranistă. Atât Marine Le Pen, cât şi partidul său, RN (fost partid de extremă dreaptă, naţionalist), au fost „normalizaţi”, europeizaţi, globalizaţi. Ca şi Marcel Ciolacu sau Vasile Dâncu şi PSD azi în România.

Eventuala candidatură a generalului de Villiers avea două obstacole serioase : faptul că era militar de carieră, de rang înalt, şi faptul că nu avea un partid în spatele său. Prin mişcarea declanşată de „scrisorile deschise” ale militarilor în rezervă (prima scrisoare) şi activi (a doua scrisoare), are deja un partid, e drept, unul neobişnuit dar, cu siguranţă, foarte disciplinat. Franţa profundă s-a mişcat mai întâi prin manifestaţiile Vestelor galbene începând din iarna lui 2018, manifestaţii care au durat mai mult de un an, cu certe câştiguri, mai ales în prima parte. În prima scrisoare, cea a rezerviştilor, Vestele galbene sunt, de altfel, citate. Militarii, în rezervă sau activi, au fost atacaţi de stânga, atâta cât mai există, dar şi de doi miniştri ai lui Macron (ministreasa Apărării şi controversatul ministru de Interne, Gérald Darmanin).

Cu apariţia militarilor în prim-planul scenei politice franceze, peisajul se modifică rapid şi brutal. Scena politică franceză merită să fie urmărită îndeaproape. Francezii sunt mari iubitori de revoluţii. Să ne amintim numai de trei dintre ele : cea de la 1789, cea de la 1848 (care a influenţat decisiv şi modernizarea României) şi Comuna din Paris din 1871. Iar Franţa l-a avut şi pe generalul Charles de Gaulle, care a salvat-o de la dezastru în cel de-al doilea război mondial şi de la dezintegrare politică în 1958, când a preluat puterea. Modelul adesea citat de mişcarea actuală a militarilor francezi, în rezervă şi activi, e, bineînţeles, Charles de Gaulle. Pierre de Villiers (sau altul…) poate reface oricând cu succes lovitura generalului din 1958. De altfel, generalul Antoine Martinez, unul dintre primii semnatari ai scrisorii generalilor, şi-a anunţat deja candidatura la prezidenţiale.

Va fi împins şi Emmanuel Macron la demisie ? Sau va fi demis ? A doua scrisoare, cea a militarilor activi, a fost semnată până marţi 11 mai 2021 de 229 431 de persoane şi a fost citită doar pe site-ul săptămânalului Valeurs actuelles de peste 4 milioane de persoane. E de presupus că finalul scrisorii militarilor activi le dă mari dureri de cap politicienilor : „Il ne s’agit pas de prolonger vos mandats ou d’en conquérir d’autres. Il s’agit de la survie de notre pays, de votre pays” („Nu e vorba de a vă prelungi mandatele sau de a câştiga altele. E vorba de supravieţuirea ţării noastre, a ţării voastre”).

Petru Romoşan

Citește mai departe

CULTURA

OPINIE/Ioan Lumperdean: Stafia comunismului a bântuit prin România din… 11 mai 1921

Publicat

În urmă cu 100 de ani, la București s-a înființat Partidul Comunist din România. Acceptat sau contestat, evenimentul din mai 1921 a influențat, cu precădere după 1944, istoria României. După unii în rău, după alții în bine. Astăzi mulți dintre români nu știu și nici nu-i prea interesează.

Regimul politic, economic și social instaurat și controlat de Partidul Comunist Român este prezentat nu prin fapte acceptabile sau condamnabile, ci mai multe prin sloganuri, clișee și etichete lipite din dreapta sau stânga spectrului politic românesc. Nu de puține ori cuvântul comunist este sinonim cu cel de dușman și/sau… penal.  În fapt, este reversul medaliei. Așa au procedat și comuniștii după ce i-au deposedat de puterea politică și economică pe adversarii lor. Îi numeau cu insistență exploatatori, dușmani ai poporului, bandiți!!!

O scurtă introspecție în istoria zilelor din mai 1921 ne poate oferi unele repere interesante pe această temă.

De ce a apărut stafia comunismului?

Sintagma stafia comunismului  a fost găselnița lui Karl Marx și Friedrich Engels, în 1847-1848, când au scris și publicat Manifestul Partidului Comunist. S-a scris și s-a dezbătut mult pe textul Manifestului. Multă vreme  a fost considerat cartea de căpătâi a comuniștilor. La vremea respectivă și mai ales mai târziu a făcut unele valuri printre burghezi și proletari sau printre proletari și comuniști, dar și printre socialiști, fie ei feudali, utopici, mic-burghezi sau reacționari, cum au fost numiți și caracterizați în lucrarea amintită.

Cu și fără insistență, ideile Manifestului au prins rădăcini în solidaritățile muncitorești, socialiste și comuniste din anii următori: partide politice, asociații și uniuni internaționale. Toate sub deviza: „Proletari din toate țările uniți-vă!”. Era răspunsul și confruntarea dintre bogați și săraci, în esență dintre muncă și capital.

Dacă privim întregul tablou prin ochiul zilelor de astăzi nu o să înțelegem prea multe. Capitalismul de atunci nu era prea generos și „omenos”. De altfel, nu prea a fost niciodată, dar a realizat progres și dezvoltare, eficiență și competiție. Și dacă nu ar fi fost presiunile sociale de atunci și de mai târziu, nu s-ar fi ajuns la ceea ce este astăzi.

Istoria ne dezvăluie profundele transformări pe care le-a generat capitalismul în întreaga lume. Însă, fără opțiunile sociale generate de mișcările egalitariste, socialiste și comuniste nu s-ar fi ajuns la actuala fizionomie politică și democratică de astăzi. La vremea începuturilor stafiei comuniste, deținătorii bogăției și puterii economice și politice au înțeles și nu prea, sau nu au vrut, să înțeleagă ce se întâmplă și li se poate întâmpla. Și așa au apărut partidele socialiste, muncitorești și comuniste, iar mai apoi regimurile lor politice. În arealul acestora se încadrează și faptele din mai 1921 și cele de mai târziu.

Cum s-a ajuns la un partid comunist în România?

La începutul secolului XX, după cel mai devastator război de până atunci din istoriei, care a și fost numit Marele Război (1914-1918), în Rusia se declanșa revoluția bolșevică. Sărăcia, foametea și deznădejdea au stat la fundamentele acesteia, iar  aroganța diriguitorilor vremii, din Rusia și din lume, le-au amplificat. V.I.Lenin a venit cu formule tentante și atrăgătoare care au funcționat și hipnotizat milioane de oameni. O Internațională Comunistă, numită și  Comintern, a luat ființă la Moscova, în martie 1919. Scopul principal: răsturnarea prin forță a capitalismului prin declanșarea revoluție mondiale și instaurarea republicilor sovietice.

Pentru aceasta, spunea Lenin, trebuie înființate partide comuniste care să acționeze la lichidarea partidelor burghezo-moșierești, orânduirilor și claselor acestora. Confruntarea dintre bogați și săraci, dintre muncă și capital a îmbrăcat forme și formule radicale. Exista experiența și exemplul Comunei din Paris, când s-a instaurat pentru 72 de zile, primul guvern proletar din istorie.

În aceste împrejurări, între 1918-1921, în mai multe țări s-au înființat partide comuniste. Cele mai multe au apărut prin transformarea partidelor social-democratice și socialiste sau prin convertirea politică a organizațiior sindicale.

Instituționalizarea politică comunistă s-a înfăptuit în 1918 în Germania, Austria, Finlanda, Polonia, Ungaria, Lituania, Argentina, Mexic. În 1919 în Bulgaria, Iugoslavia, Norvegia, Olanda. În 1920, în Franța, Grecia, Turcia, Danemarca, Spania, Iran, Indonezia. În 1921, în Marea Britanie, Portugalia, Belgia, Italia, Cehoslovacia, Suedia, China, Mongolia. Partidele au aderat la ideile leniniste și la Internaționala Comunistă.

Adeziunea s-a făcut cu și fără condiționări sau rezerve, devenind astfel secții ale acesteia. În funcție de opțiunea exprimată, se primea sprijin logistic și material de la Moscova. Nu a fost o noutate în istorie. Alianțele s-au recompensat și se recompensează ori de câte ori este necesar!!!

Ce s-a întâmplat la București în mai 1921

În spațiul românesc, ideile egalitarismului social, prin negarea economiei și societății capitaliste, au apărut încă de la începutul secolului al XIX-lea. La 1893 s-a format Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, care era în legături strânse cu mișcările socialiste europene.

În 1899 a  intervenit colapsul partidului, prin trădarea generoşilor. A fost o grupare care s-a desprins din partid și a migrat spre PNL. Și-au spus generoși pentru aderarea din generozitate la social-democrație. Dincolo de fapte și declarații, rămâne acțiunea în sine, ca un fel de avanpremieră a dizidențelor partinice de mai târziu.

Însă, în februarie 1910, cei care se declarau vlăstarii vechii rădăcini socialiste au înființat Partidul Social-Democrat din România. În 1921, acest partid, trecut prin experiențele războiului și a crizelor social-economice, a militat pentru paradigma instituțională comunistă. A fost o politică a pașilor mărunți,  energici și zgomotoși prin demonstrația din 13 decembrie 1918 (cu victime și arestări), publicarea Proiectului de program (9/22 decembrie 1918, greva generală din 20 octombrie 1920, articole în presă, greve și proteste.

La 9 mai 1921 se publică în ziarul Socialismul „Proiectul de Statut al Partidului Socialist-Comunist”. Sub această denumire se încerca transferul identitar al partidului de la socialist la comunist.

11 mai 1921

Între 8-12 mai 1921 au avut lucrările Congresului Partidului Socialist. Au fost prezenți delegații din 29 de secțiuni, care dispuneau de 540 de mandate, reprezentând 45.086 membri. Era o realitate numerică modestă generată de situația economică și structura socială a României la acea vreme, dar și de slaba aderență la ideile socialiste.

Timp de trei zile (8-9-10 mai) s-au prezentat documente, s-au exprimat opinii și s-au făcut propuneri pentru reorganizarea politică și instituțională a partidului. Problema care a născut cele mai aprinse discuții a fost cea a afilierii necondiționate sau condiționate (cu rezerve) la Internaționala a III-a Comunistă. În seara zile de 11 mai 1921 s-a hotărât transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist, ca secțiune a Internaționalei Comuniste. Tezele și hotărârile acesteia erau obligatorii pentru toți membrii partidului. A doua zi, când trebuiau adoptate documentele finale, cei care au votat afilierea fără rezerve au fost arestați!!! Actul de constituire nu a putut fi validat.

Ce s-a întâmplat după 12 mai?

Arestarea și întreruperea lucrărilor Congresului își găsea justificarea în atitudine Rusiei Sovietice, care nu recunoștea integritatea teritorială a României, realizată prin Marea Unire din 1918. V.I. Lenin condiționa afilierea cu lupta până la despărțirea de statul român a provinciilor unite în 1918. Ideea a fost reluată în decembrie 1923 de către Federația Comunistă Balcanică.

Încarcerarea unor lideri comuniști și apoi scoaterea în afara legii a Partidului Comunist prin Legea  Mârzescu (decembrie 1924) își găsesc suportul în aceste atitudini. Finalizarea actului de înființare a PCR a avut în zilele de 3-4 octombrie 1922, la Congresul al II-lea de la Ploiești. Atunci a fost adoptat Statutul partidului și au fost alese Comitetul Central, Secretariatul și secretarul general.

Poate că ar fi bine să reportăm centenarul PCR-ul în anul viitor. Însă cel mai bine ar fi să privim cu luciditate istoria acelor timpuri și să reflectăm la tensiunile care sunt astăzi în lume. Și nu puține. Ele pot deveni, oricând, explozive. Nimeni nu poate previziona ce se poate întâmpla mâine. Stafia comunismului poate să bântuie din nou prin omenire!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

Citește mai departe

Editorial Opinii

Semnul care n-a venit…

Publicat

Bărbatul și femeia intrară în cabinetul medicului de familie și, la un semn din cap al doctorului, se așezară pe scaunele din fața sa. Ea era agitată, își freca, într-una mâinile, și începu să vorbească repede, repede, repede, mitraliind cuvintele.

El, mai calm, privea când la soție, când la medic.

-Domnu doctor, domnu doctor, să vă spun de la bun început, eu nu cred în vaccin. Nu cred, domnu doctor, nu cred și pace. De ce să îl fac atunci, dacă nu cred? Știți ce au băgat în vaccin străinii ăia? Numa americani, nemți, engleji, ruși, chinezi…

Nu cred nici în covidu ăsta. Dumneata l-ai văzut? Spune acuma, l-ai văzut cum arată? Și atunci cum să cred? Și aia, Șoșoacă, nu poartă botniță și nu s-a îmbolnăvit, merge peste tot, și alții ca ea.

Noi ne-am pus mască acu din respect pentru dumneavoastră, domnu doctor, că ne știm de atâta vreme, dar în rest, când și când, că e musai, altfel…Și la biserică, părintele nu ne-a spus clar să ne vaccinăm, că noi avem încredere în ce zice, ne-a dat niște foi, să citim.

Îl cunoaștem demult, de la botezul fetei, e de-al casei, a zis că să ne rugăm, iar Prea Sfințitul zice să facă fiecare ce vrea. Io, acuma, ce să spun, e mare puterea lui Dumnezo, poate om scăpa.

Turuia într-una fără oprire, aproape fără să respire.

-Și de ce să îmi fac vaccinu, domnu doctor, dacă nu am nimica? Să îmi bag singură boală în corp? Și am auzit de reacțiile alea, că nu știu ce or pățit unii, cu sânge la creier…Io ca io, că îs mai în vârstă, dar fiică-mea a auzit că nu a mai putea face copii, iar ginerele se teme și el că ar putea face cancer peste câțiva ani. Așa că…

Medicul tresări și o întrerupse brusc.

-Unde a auzit?

Turuiala încetă, iar femeia rămase cu gura căscată.

-Păi, în stânga și-n dreapta, pe la coadă, de la vecine, la televizor, știți cum e, lumea vorbește… Mai citesc copiii internetul, din astea, se aud vorbe.

Medicul își scoase ochelarii și îi așeză, grijuliu, pe masă. Își păstra tonul calm.

-Când ați venit la mine, tot așa cu soțul, acum 10 ani, și acum țin minte, și v-am trimis la analize că mi-am dat seama că are o problemă la inimă și nu m-ați crezut.

Și l-au operat și au zis că dacă mai întârzia o lună, se ducea? Nu m-ați crezut, dar apoi nu știați cum să îmi mulțumiți? Vă amintiți? Dar acum trei ani, când chiar dumneavoastră, doamnă, vă plângeați de dureri și v-am recomandat tratament cu medicamente și o intervenție chirurgicală în loc de ceaiurile de la vecina cutare și descântece și v-ați pus pe picioare? Ați avut încredere în mine, nu?

Femeia se codi, privi cu coada ochiului către soț, ”zi și tu ceva, nu sta ca un popândău”, iar acesta își drese glasul.

-Da, domnu doctor, cum ziceți și dumneavoastră, ne-ați ajutat…Acuma parcă îi altceva…Și am înțeles că primiți bani pentru vaccinarea noastră, 80 de lei pentru amândoi, e clar că aveți un interes…

– Dar măcar ați citit despre vaccinuri, că doar v-am dat foile luna trecută, alea multe, cu detalii, cu informații, cu tot, despre fiecare.

Și despre COVID, ce se poate întâmpla dacă vă infectați. Și nu vedeți câți sunt internați în spitale, și nu doar oameni în vârstă, și câți mor, în toată lumea? Credeți că boala alege?

Sunt informații despre coronavirus și despre vaccin de la medici, de la specialiști, oficiale, nu de pe Facebook sau de la piață. Credeți că o lume întreagă a înnebunit și oamenii vor să își facă rău intenționat? Nu mai fiți atât de ignoranți, rămâneți deschiși la progresele științei și medicinii. Ieri aveați încredere în mine pentru că v-am făcut bine, iar azi nu mai aveți, dar aveți în Șoșoacă aia?

Legat de banii pentru vaccin, nu trebuie să vă vaccinez eu, puteți merge gratis, fără programere, oriunde, la liber. Și încă ceva, uitați-vă ce se întâmplă în Israel. Evreii au trecut prin Holocaust, au pierdut 6 milioane dintre ei, suflă și în iaurt atât de paranoici sunt.

Credeți că Mossad-ul, că specialiștii lor, că medicii lor, dacă ar fi avut cel mai mic dubiu, ar fi aprobat vaccinarea în masă?

Au vaccinat armata, care la ei e vitală, s-au vaccinat evreii ultraortodocși, au vaccinat, până acum, peste jumătate din populație, au ridicat o parte din restricții, încet-încet revin la o viață normală. Despre asta nu v-au spus vecinele de la bloc?

În cabinet, o tăcere grea umplu sala. Cei doi nu se mai foiau, se uitau, mirați, la medic, de parcă atunci îl vedeau pentru prima dată.

-Dar nu înțeleg, totuși, de ce ați venit la mine. Știți că eu am făcut COVID, știți prin ce am trecut și că am scăpat ca prin urechile acului, știți că m-am vaccinat, am dezvoltat anticorpi.

Nimeni nu zice că după vaccin unii oameni nu se pot infecta, se pot, dar vor face o formă mai ușoară și scapă cu viață. Majoritatea nu se vor infecta deloc, dezvoltă anticorpi care luptă cu coronavirusul chiar dacă nu l-ați văzut cum arată.  Ăsta e rostul.

V-am adus argumente, v-am explicat clar care este punctul meu de vedere ca medic, ca specialist, ca om care a depus Jurământul lui Hipocrate, care urmărește binele semenilor săi și este preocupat de sănătatea lor. Și a dumneavoastră.

Credeți, cumva, că vă vreau răul? V-am spus, nimeni nu vă obligă să vă vaccinați, tot ce trebuie să faceți este să vă gândiți și la posibilitatea asta, să cântăriți, să gândiți cu capetele dumneavoastră, nu ale altora, nu să o respingeți în modul categoric în care o faceți.

Dumneavoastră și alții ca dumneavoastră. Până nu va fi prea târziu. Să mai întrebați alți medici, să vorbiți cu oameni vindecați prin ce au trecut în spitale, să discutați cu urmașii celor care au murit de Covid, dacă pe mine nu mă credeți…

Vacinarea este, e drept, o decizie personală și voluntară, o luați sau nu pentru a vă proteja pe dumneavoastră de infectare. Dar gândiți-vă și la riscurile asupra celor din jur, mai aveți părinți trecuți de 80 de ani, din categoria vulnerabilă, pe care nu vreți să îi vaccinați, nu le spuneți să poartă mască.

Ce se întâmplă dacă îi îmbolnăviți și ajung în stare gravă în spital? Că vă infectați dumnevoastră e una, vă asumați, dar s-ar putea să îi îmbolnăviți și pe alții…

Spuneți-mi, vă rog, cine ar trebui să vină să vă mai convingă? Așteptați, poate, un semn de Sus? Să vină Isus Hristos, la a doua venire a Sa pe Pământ, să se vaccineze?

Cei doi îl priviră pe medic cu speranță.

-Cre…Credeți că s-ar putea?

***

Peste nici două săptămâni bărbatul și femeia erau internați la ATI, intubați, prognosticul medicilor fiind rezervat.

Nu i-au convins să se vaccineze nimeni, nici medicii, nici primarul, nici șefii armatei, poliției, parlamentarii, nici miniștrii, nici premierul, nici chiar Președintele țării.

Au așteptat până în ultima clipă un semn de Sus.

Într-o țară în care românii au cea mai mare încredere în Biserică, într-un procent ce depășește 71%, nu a venit un semn personal măcar de mai de jos, de la episcopi, mitropoliți sau de la Patriarh.

Un demers de a susține eforturile autorităților de revenire la o normalitate așteptată de peste un an, o asumare a unei decizii, pentru că ar trebui să fie toți, nu-i așa, de aceeași parte a baricadei.

Cum ar fi fost niște centre de vaccinare în preajma unor biserici, sub ochii îngăduitori ai Mântuitorului și ai Fecioarei Maria sau declarații ale unor înalte fețe bisericești că s-au vaccinat? Fără poze, evident, că nu e cazul, dar astfel de exemple concrete ar schimba situația și ar avea efecte, iar oamenii ar avea o mai mare încredere în această soluție a vaccinului, care pare, până acum, că ar fi singura.

Când lumea întreagă este în suferință, ce ar spune Salvatorul Sufletelor, ce ar spune Dumnezeu?

În Evanghelia după Ioan (3:16) scrie: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Ce ar vrea Dumnezeu, ce ar vrea Isus, să nu caute lumea întreagă, împreună, o soluție? S-ar opune ca oamenii să aibă o șansă la viață?

***

Medicul privi îngândurat și trist foaia de hârtie din fața sa. Se pregătea să îi șteargă pe cei doi, definitiv, din lista de pacienți…

 

Citește mai departe

CULTURA

OPINIE/Ioan Lumperdean: De ce e importantă ziua de 10 mai pentru România?

Publicat

În urmă cu 155 de ani, la 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era investit domn al României. Peste 10 ani, în 1877, România devenea independentă, iar în 1881 regat. Un parcurs istoric care a înrâurit până astăzi destinele și poziția europeană a țării. A fost întâmplare, a fost chibzuință sau conjunctură. Părerile sunt încă împărțite, și așa vor rămâne. Certe sunt faptele și traseele lor întortocheate. De la alegerea lui Cuza ca domn (1859) până la opțiunea principatului străin și parcursul României moderne. Și mai este „inspirația” românilor, în unele momente, pentru fapte din care trebuie să învățăm sau, cum spunea un istoric francez, să cunoști „condițiile meteorologice ale istoriei”

 Opțiunea Principelui străin

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii încercau să-și (re)gândească identitatea națională și europeană. Aflați în interiorul și/sau la marginea marilor imperii (otoman, țarist și austriac), la porțile Orientului, cum li se spunea și credeau adesea, au încercat să treacă de aceste porți sau, cel puțin, să se descurce în coliziunea dintre lumea orientală și cea occidentală. Cum și ce au făcut se știe. Înainte, în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, de la care se împlinesc anul acesta  200 de ani, și după aceea, la Revoluția de la 1848, au fost exprimate idei și opțiuni care au generat fapte și evenimente prin care locuitorii de la Carpați și Dunărea de Jos au fost treziți din somnolența în care au fost ținuți și au trăit veacuri de-a rândul.

Au fost exploatate oportunitățile oferite de geoeconomia și geopolitica secolului al XVIII-lea  și jumătatea secolului următor: eșecul otoman la Viena (1683) și Mohacs (1687), expansiunea răsăriteană austriacă, riposta rusească, interesele marilor puteri europene pentru piețele românești, războiul Crimeei (1853-1856) și pacea de la Paris din 1856. În acest relativ îndelungat hățiș s-a conturat ideea unirii și independenței principatelor Moldova și Țara Românească sub sceptrul unui prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei. Erau „cele mai mari și mai mari dorințe ale țării” exprimate de Mihail Kogălniceanu, la 7 octombrie 1857, în Adunarea ad-hoc de la Iași.

De ce un prinț străin?

Încă din evul mediu, românii au avut domnitori, voievozi și principi, fie că erau autohtoni sau alogeni. Ideea monarhică a fost o realitate a timpurilor medievale și premoderne, chiar dacă a funcționat în entități statale independente sau autonome și sub presiunea integratoare a vecinilor mai puternici. În jocul de șah european, la 1856 și după aceea românii au avut și inspirata mișcare prin mutarea centului de greutate al proiectului românesc spre  prințul străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei.

Opțiunea prințului străin a fost gândită pentru reușita proiectului unificator românesc. Au apărut, ca de multe ori în istorie, susținători și potrivnici, interni și externi. Și așa s-a ajuns la adunările ad-hoc din Moldova și Țara Românească, la falsificarea și anularea alegerilor pentru domnul/principele celor două Principate și la compromisul de la Osborne (august 1857), dintre regina Victoria și împăratul Napoleon al III-lea.

O unire formală, cu doi domni, două capitale, două adunări legiuitoare, două guverne și o comisie centrală la Focșani. Ideea prințului străin a fost pusă, cel puțin temporar, între paranteze în favoarea unui domn pământean. Pentru că nu s-a precizat, nu s-a negat și nici nu a fost exprimată ideea că acest domn putea fi același, în cele două principate, românii au făcut cea mai înțeleaptă mișcare politică în istoria lor: dubla alegere a colonelului Alexandru Cuza la Iași (5 ianuarie 1859) și București (24 ianuarie 1859).

A fost politica faptului împlinit pe care Europa a acceptat-o. Se pare că Franța nu a fost străină de demersul românesc, deși nu s-a confirmat aceasta din surse demne de încredere. Mai mult, paralelismul cu alte evenimente au generat astfel de opinii. A fost sau nu a fost așa, unirea s-a înfăptuit și s-a menținut cu toate vitregiile vremurilor. De ce? Pentru că de la domnul pământean s-a revenit la ideea prințului străin!!!

Prinț străin, dar cine?

Anii au trecut, reformele au început să fie înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza. Mulțumiții și nemulțumiții dublei alegeri au acceptat și/sau au dezavuat politicile și comportamentele domnitorului și apropiaților săi. Oamenii politici români au reafirmat ideea prințului străin. S-au pus în mișcare mecanismele pentru reușita proiectului. Mai întâi, detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi găsirea celui mai convenabil și acceptabil prinț străin, și de cei din „lăuntru” și de cei din „afară”. Însă și  aici au început să apară tensiuni și ciocniri care au marcat istoria românească și europeană mai mult de un secol și chiar după aceea, poate până în zilele noastre!!!

La 1859, unanimitatea a primat, la Iași și la București. La 1866, debarcarea lui Cuza și îndeosebi aducerea prințului străin erau văzute din și prin mai multe unghiuri de vedere și acțiune. Prin Europa pretendenții nu lipseau. Unii știau și nu prea știau de Principatele Unite (România). Unii făceau ce li se oferea și, mai ales, ce li se spunea. Cei vizați erau din dinastiile, vechi și noi, ale Europei.

Argumentele privind legalitatea dinastică, cu cele legate de legitimarea revoluționară se exprimau de la revoluția franceză, epoca napoleoniană, Restaurație, Congresul de la Viena și  perioada pre și postpașoptistă. Principii care au fost „identificați” pentru tronul României se întrupau sau proveneau din  mai multe ramuri, princiare, regale și imperiale.

Mai întâi, gândul unor fruntași politici români s-a îndreptat spre nepotul împăratului Napoleon al III-lea. Era firesc, Franța fiind în acea vreme una din marile puteri europene. Prințul Napoleon (fiul lui Jerome Bonaparte, fratele lui Napoleon I) a refuzat oferta, având alte opțiuni regale europene. Poate a și considerat propunerea prea modestă pentru un reprezentant al dinastiei Bonaparte.

O altă opțiune pentru tronul vacant de la București, exprimată și susținută chiar de Alexandru Ioan Cuza, a fost  Serghei Maximilianovici  duce de Leuchtenberg, cu dublă ascendență rusă și germană. Era foarte apropiat de Curtea din Sankt Petersburg și pregătit, în viziunea țaristă,  pentru a fi regele unui regat balcanic format din România, Bulgaria și Grecia. Era o entitate politică eterogenă, cu implicații geopolitice care, după unele cancelarii,  putea destabiliza echilibrul european. Cuza a fost acuzat de atitudini proslaviste și rusești, Imperiul țarist a făcut un pas înapoi, iar Serghei Maximilianovici  duce de Leuchtenberg a fost „retras”.

Nu după multă vreme și-a găsit sfârșitul, în Balcani, în timpul războiului din 1877-1878, datorită unui „glonț singuratic, fără luptă, fără inamic la orizont”. Comandantul frontului era prințul Carol I al României!!!

Interesant că proiectul regatului balcanic a fost resuscitat, mai târziu, prin persoana domnitorului/prințului  Carol I. Proiectul a eșuat din motive și tensiuni europene, dar și din cumpătarea oamenilor politici de la București.

În sfârșit, cea mai cunoscută opțiune pentru tronul României a fost Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Fiind din cele două ramuri regale franceze, Bourbon și de Orléans, refuzul lui Napoleon al III-lea a fost categoric. Însă România s-a ales cu una dintre cele mai moderne constituții din Europa, după modelul belgian. Poate prea modernă pentru stările și realitățile de atunci. Așa că s-a ajuns la varianta  Carol,  principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Avea legături cu familia regală prusacă și cu cea imperială franceză. Ca un alt paradox al istoriei, sora sa s-a căsătorit cu prințul Filip de Flandra și a devenit cumnatul lui Carol.

De ce un prinț german?

După ce I.C. Brătianu a obținut din partea Puterilor Garante acordul, de principiu, pentru un prinț german în urma abdicării lui Cuza, omul politic român s-a deplasat la Düsseldorf, pentru o discuție cu principele Carol. Acesta, după unele ezitări și consultări cu tatăl său, a acceptat. I.C. Brătianu i-a promis tot sprijinul său. S-a ținut de cuvânt, până la sfârșitul vieții, chiar dacă înainte de a muri, marele liberal a cerut apropiaților săi: „Să fiți cu ochii pe rege, că prea l-am făcut mare”!!!

Prin Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, spațiul german „alimenta” cu un nou vlăstar princiar tronurile statelor estice. Era un obicei vechi, statornicit, mai întâi în Rusia, când din puzderia de principate și ducate germane (peste 360) se alegeau mirese și miri pentru vlăstarele țariste. Unii sau unele dintre acestea s-au redefinit identitar și au scris file glorioase din istoria  Rusiei. Exemplul cel mai elocvent: Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796).

În unele perioade din secolele  XIX- XX, unele state din Europa sud-estică (Grecia, Bulgaria) și-au întemeiat dinastiile moderne prin aducerea la tron a prinților germani. Nu au lipsit alianțele matrimoniale (Muntengru). Erau formule prin care statele vestice doreau prelungirea intereselor și structurilor europene, în timp ce răsăritenii urmăreau legitimarea  dinastică occidentală. Am spune, printr-o ușoară comparație cu zilele noastre, integrarea europeană se realiza,  atunci, pe cale dinastică. A fost o alegere înțeleaptă care și-a dovedit valabilitatea, în octombrie 1866, când Carol s-a prezentat la Poartă pentru primirea firmanului (decretului) domniei.

Printr-o abilă mișcare protocolară, prințul Carol al României nu s-a așezat pe scaunul ce-i fusese rezervat, ci pe sofaua unde stătea și sultanul. Era un semn de egalitate între doi suverani dinastici „de sânge”.

După cum vedem, astfel de gesturi de poziționare diplomatică s-au făcut și atunci, la fel cum s-a întâmplat recent la întâlinirea dintre președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Consiliului European Charles Michel şi preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Se întâmpla tot în Turcia!!!

De ce erau interesate și au acceptat prințul străin puterile europene?

La vremea aducerii lui Carol în România, interesul pentru spațiul nostru era în creștere. Sume însemnate de bani, mărfuri și capital, forță de muncă calificată trebuiau să se verse spre și pentru alte piețe, iar cele din Principatele Române erau ideale pentru așa ceva. De pe aceste piețe se puteau aduce materii prime, produse agricole, forță de muncă ieftină, iar releele comerciale europene erau (re)activate.

Din statisticile păstrate, chiar dacă le privim cu îngăduința subiectivismului acelor timpuri, se poate vedea că marile puteri: Austria, Germania, Franța, Marea Britanie, Turcia și Rusia aveau interese și activități economice consistente în spațiul românesc. Un principe străin, favorabil acestor interese și activități economice aduce un plus de siguranță capitalurilor, mărfurilor și investițiilor europene în această parte a Europei. Aceasta s-a și confirmat destul de repede prin afacerea Strousberg și prin alte proiecte investiționale susținute și protejate de Carol I. Chiar dacă au apărut unele derapaje în aceste politici economice, chiar dacă au fost acuzații de corupție (dovedite și nedovedite) România și-a urmat cursul dezvoltării economice capitaliste.

Carol, ca prinț german, trebuia să aibă acordul regelui Prusiei și „binecuvântarea” puternicului cancelar Bismark. În acestă vreme, Locotenența Domnească de la București a publicat o proclamație către popor și a organizat un plebiscit (după modelul timpului) pentru alegerea noului domnitor.

Pericolul destrămării unirii nu putea fi eludat, iar consultarea populară era marele argument al menținerii status quo-lui românesc. Deși nu o să știm niciodată cât de precis a fost rezultatul oficial al plebiscitului, rămâne  favorabilitatea pentru noul domnitor. Așa a pornit Carol spre România. Ajuns la București, a fost proclamat domnitor la 10 mai 1866. Începe lunga sa domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României. Ștefan cel Mare a domnit cu un an mai puțin, între 1457-1504.

Incognito spre România și tronul ei

Carol a venit spre România incognito. Prusia era în război cu Austria. Un membru al casei regale prusace putea fi oricând arestat. Cu un pașaport fals, obținut în Elveția pe numele Karl Hettingen, s-au rezolvat problemele, deși din punct de vedere al dreptului internațional și consular, de atunci și de acum, folosirea unor documente false era și este considerată infracțiune frauduloasă.

Este limpede că toată acțiunea a fost sub supravegherea și cu îngăduința unor forțe invizibile, dar puternice. Poate ne gândim, prin analogie cu alte evenimente similare din istoria noastră mai apropiată, când unii opozanți ai regimului comunist sau persoane cu mare vizibilitate culturală sau sportivă mondială „au trecut ca prin brânză…dincolo”!!!

Între dezamăgire, datorie și speranță

După ce a ajuns pe teritoriul României, Carol s-a întâlnit cu I.C. Brătianu și s-au îndreptat spre București. Potrivit mărturiilor sale, imaginea noii țării peste care avea să domnească nu l-a prea încurajat. Sate răsfirate, târguri cu iz oriental și suprafețe imense de terenuri pustii și aride, oameni sărăcăcioși, cu înfățișare tristă, au trecut prin fața ochilor săi. Și-a dat imediat seama de decalajele existente între țara de origine și cea de adopție.

La momentul ajungerii în București, o ploaie torențială  a transformat străzile în afundări noroioase și neprimitoare. Locuitorii se încurcau în glodul bucureștean, iar „râmătorii” (porcii) și alte animale (eternii câini vagabonzi) își „făceau veacul” chiar în fața palatului domnesc. Acesta fusese construit de stolnicul Dinicu Golescu, între 1812-1815 și a servit ca reședință domnească din timpul lui  Alexandru Dimitrie Ghica. Și-a păstrat această utilitate și în vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Casa Golescu era reprezentativă pentru acele vremuri. Era cu un etaj și avea 25 de odăi cu unele dependințe. Era însă departe de rafinamentul urban european și chiar de alte palate românești care aparțineau unor mari boieri și negustori. Carol s-a convins din prima clipă că este „la porțile Orientului”. Și-a dat seama că lucrurile trebuiau schimbate. Și în timpul domnie sale a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru aceasta. Nu i-a fost ușor și l-a bântuit gândul renunțării la tronul României.

A mai avut această tendință și în timpul mișcării republicane de la Ploiești (august 1870).  Sentimentele datoriei și obligației prusace, împletit cu cel al speranței românești au fost mai puternice!!! Poate că  atunci a hotărât să „pună umărul” la schimbarea stărilor din România. Și a făcut atât cât a putut. Nu singur, ci împreună cu sfetnicii și colaboratorii săi.

Împământenire printr-un singur cuvânt: JUR!!!

La 10 mai 1866, Carol a depus jurământul de domn al României. Textul a fost citit de locotenentul domnesc Nicolae Haralambie, iar noul principe  a spus doar „Jur”. A fost prima contestare de către unii contemporani. Neștiind limba română, și în cea mai simplă logică nici nu putea să o învețe într-un timp așa de scurt, Carol a fost acuzat de gânduri ascunse progermane.

A învățat cu destulă greutate limba română, cu ajutorul transilvăneanului August Treboniu Laurian. Cum și acesta folosea o limbă română mai ardelenească, acuzațiile spre Neamțul din fruntea țării nu au lipsit. Se știe că în relațiile cu demnitarii, domnitorul și apoi regele folosea limba natală și franceza. Cu regina Elisabeta a vorbit și și-au scris până ce moarte i-a despărțit, preponderent în aceste două limbi.

Și cu toate acestea și multe altele Carol a rămas în fruntea României și a avut parte de un alt 10 mai, în 1881, când a fost încoronat ca rege. A primit în dar palatul domnesc, pe care l-a modernizat, iar la Sinaia a construit palatul Peleş, reședințe regale reprezentative pentru noua dinastie de sorginte vest-europeană.

De la 10 mai 1866 la 10 mai 1877 și la 1881

După mai mulți ani de dublă adaptare, a României cu Carol și a acestuia cu România, au venit opțiunea și acțiunea independenței de stat. Proclamarea independenței a fost de facto în data de 9 mai 1877, dar de jure în data de 10 mai. De ce așa? Simplu. Potrivit uzanțelor constituționale, sancționarea legii de către domnitor s-a făcut a doua zi. Și tot în acea zi de 10 mai 1877 s-a adoptat primul act legislativ al României independente: Legea privind instituirea decorației „Steaua Românie”.

Din 10 mai 1877, România devenea subiect de drept internațional. Noul context politic a condus la hotărârea Consiliului de Miniștri din 9/21 septembrie 1878 ca domnitorul să poarte titlul de „Alteță Regală”, iar în 14 martie 1881, Parlamentul României a adoptat legea prin care România devenea regat, iar Carol devenea rege. Încoronarea a avut loc la 10 mai același an. Nu a fost o coincidență cu primul și al doilea 10 mai, ci o amânare a festivităților datorită funerariilor țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, înrudit cu casa regală prusacă din care făcea parte și Carol I. Și așa, atentatul unui anarhist rus a schimbat agenda regală al suveranilor europeni, inclusiv  în  României. Nu și unele inițiative reformatoare promovate de Carol și guvernele sale, după exemplul țarului.

Din 10 mai 1881: Ziua Regalității

Un aspect peste care s-a cam trecut în reconstituirea istorică. I.C.Brătianu, artizanul istoriei monarhice românești, și-a dat demisia din funcția de prim-ministru (14 aprilie), din motive de suprasolicitare. L-a propus pe fratele său Dimitrie Brătianu, care a exercitat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (cum era titulatura oficială) până la 8 iunie 1881.  De ce a fost așa? Părerile sunt împărțite. Nu a vrut să-l expună pe rege unor critici inutile. Nu știm. Oricum ele au fost din partea republicanilor, mai mult sau mai puțin insistente. Sau, tocmai, a vrut să le „închidă” gura acestora, știindu-se unele din legăturile și simpatiile lui Dimitrie Brătianu cu Partidul Republican Francez, din perioada studiilor pariziene. Nu pot fi trecute cu vederea nici opțiunile sale masonice.

Până la urmă, schimbare, potriveală sau luciditate politică, 10 mai a rămas în conștiința publică ca Ziua Regalității. Nu a fost de la început socotită ziua națională a României. A fost însă sărbătoarea națională a României după 1881. Dacă ne comparăm cu alte state, putem observa că majoritatea țărilor și-au simbolizat identitatea printr-o zi națională abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

*în imagine, încoronarea regelui Carol I, ilustrată London News, 11 iunie 1881

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

Publicitate
Publicitate