OPINIE. Alin Tișe: Clujul fotbalistic, între moarte și răniți

Am scris acest text cu gândul la majoritatea clujenilor care iubesc Clujul și care nu simt nevoia să-l împartă după simpatiile fotbalistice. Dincolo de orgolii și de rivalitate istorică, există oameni care privesc fotbalul ca pe o sărbătoare a Clujului și nu ca pe o linie de front.

Sunt pregătit pentru înjurături, jigniri sau ironii de superioritate – e reflexul clasic al acelor deținători de adevăr absolut, care cred că orice opinie altfel „trădează” o tabără. Dar nu scriu pentru extreme, ci pentru cei care înțeleg că sportul poate fi și un limbaj al identității comune, nu doar al diviziunilor.

Doi răniți, nicio victimă

Revenind la meciul de aseară… Vorba italienilor: „doi răniți pot însemna, de fapt, două șanse”. Eu aș înțelege-o mai degrabă așa: „decât un mort, mai bine doi răniți”. Asta pare scrisă pentru derbiul dintre U Cluj și CFR.

Și, dacă ar fi să judecăm rece, cam asta s-a și întâmplat: două echipe care au luptat pentru trei puncte, dar au reușit să obțină doar două împreună, lăsând restul în aer, undeva între frustrări și speranțe.

Fotbalul clujean, mai mult decât etichete

De două decenii am auzit aceeași poezie: dacă scrii ceva despre CFR, ești „feroviar”. Dacă ridici glasul pentru „U”, ești „șepcar”. Și totuși, dincolo de etichetele facile, realitatea fotbalului clujean e mai complexă. Ambele echipe sunt oglinzi ale unui oraș care respiră pasiune și tensiune în egală măsură.

„Slavă ție, studenție” nu mai răsună ca odinioară, dar energia tribunelor încă arată că spiritul nu a murit. CFR, cu pragmatismul său calculat, și „U”, cu inimă și tradiție, ne-au arătat un spectacol al orgoliilor, dar și o limită evidentă: în Europa, asemenea lupte se termină de regulă cu „un mort” și niciun rănit.

O șansă comună pentru Cluj

Adevărata întrebare nu este cine domină Clujul, ci dacă împreună putem ridica ștacheta fotbalului românesc. Pentru că orașul nostru are resurse, public și istorie să devină o forță – nu doar un teren de bătălii locale.

Derbiul de ieri nu a avut câștigători. Dar poate tocmai aici e miezul: Clujul are nevoie să înțeleagă că „doi răniți” pot însemna, de fapt, două șanse. Șansa de a construi, de a crește și de a arăta Europei că aici, în inima Transilvaniei, fotbalul nu e doar rivalitate – e destin.

Asta presupune să trecem de la o stare de spirit la o viziune comună, un Cluj care își trăiește rivalitățile cu pasiune, dar care își câștigă respectul prin performanță și unitate. Pentru că, dincolo de tribune, singurul câștigător adevărat trebuie să rămână Clujul.

Publicul și… gazonul

PS: Dincolo de starea de spirit fotbalistică a Clujului, am rămas cu o realitate incontestabilă: numărul de clujeni care au fost la „derbiul Clujului“ de aseară. 15.000 de oameni, care au umplut doar jumătate din stadion!

Și totuși, ce m-a impresionat cu adevărat a fost gazonul – impecabil, verde ca în reclamele la fertilizant, deși ploua mărunt și enervant. Merită felicitări colegii mei de la Consiliul Județean și firmele private care prestează servicii pe stadion pentru această „normalitate”!

Asta chiar dacă sunt destui care cred că până și creșterea armonioasă a ierbii intră la capitolul atribuțiilor din fișa postului ale președintelui (care, evident, nu se regăsește!).