OPINIE. Alin Tișe: Boala oglinzii sparte

Atunci când căutăm să ne vedem mereu în centrul lumii, dar reflecția e distorsionată, trăim boala oglinzii sparte. În goana după strălucirea vremelnică uităm esențialul, ținem de putere ca să nu simțim golul și refuzăm să vedem apusul ca pe un miracol. Iar vindecarea începe atunci când ne permitem să fim sinceri cu noi, fără mască.

Boala de a trăi în umbra propriei imagini este, de fapt, o fugă. O fugă de sine, de ceea ce ești cu adevărat.

De cele a mai multe ori, însă, nu știm cine suntem, ce simțim cu adevărat ,din cauza incapacității de a ne privi cu sinceritate în oglindă. Ne construim cu atenție o vitrină, îi lustruim suprafața și ne hrănim obsesia de a fi văzuți și admirați. Mobilizăm, dictăm, nu acceptăm alte viziuni crezând că oamenii ne urmează. În fapt, aceștia ne aud, dar nu ne urmează, deoarece văd oglinda noastră spartă pe care doar noi ne încăpățânăm să n-o vedem.

Ne temem de uitare

În goana după supremație și după spectaculos, pierdem contactul cu ceea ce contează -esența. Uităm că frumusețea vieții nu stă în aplauze, ci în liniștea momentelor simple. Uităm de noi și de ceea ce vrea sufletul nostru. Ne amăgim că puterea efemeră ne va împlini și se va face fericiți pentru totdeauna.

Ne agățăm cu disperare de un trecut care ne-a definit, refuzând să acceptăm că timpul curge firesc și că există o demnitate în a lăsa lucrurile să treacă. Ne temem de uitare, dar tocmai frica aceasta ne face să uităm ceea ce suntem cu adevărat. Ne uităm la alții și ne judecăm, dar nu observăm că trăim în același film, dar în episode diferite.

Când începe vindecarea

Mă gândesc că vindecarea începe atunci când înțelegem că nu controlul ne definește, ci curajul de a ne lăsa purtați de viață. Când renunțăm la mască și privim în oglindă fără să ne mai dorim să strălucim, ci doar să fim în consonanță cu sufletul nostru. Acolo, în acceptarea vulnerabilitatii, stă adevărata noastră putere!
În toată acestea poveste nu oglindă spartă este adevărată cauza a bolii…