Nichita Stănescu a debutat în ”Tribuna” din Cluj. Povestea vieţii. Şi a morţii, acum 37 de ani. Nominalizat la Nobel

Pe 13 decembrie se împlinesc 37 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. “Îngerul blond”, cum i se spunea, a debutat în martie 1957 în revista “Tribuna” din Cluj. O stradă din Cluj-Napoca îi poartă numele. A debutat în revista clujeană cu trei poezii, dintre care două sunt redate mai jos, “Au fot oameni mulţi” şi “Pământ”. Este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de limba română, despre care spunea că este “dumnezeiesc de frumoasă”. Tot el spunea că “suntem ceea ce iubim”.

„Fetiţa” Nini şi iubirile sale. Voia să urmeze Politehnica

Nichita Stănescu (31 martie 1933-13 decembrie 1983), poet, scriitor, eseist, membru post-mortem al Academiei Române, laureat al Premiului Herder.

Când era mic, părinţii îi spuneau Nini. Ei îşi doriseră o fetiţă şi de aceea îl îmbrăcau cu rochiţe şi costumaşe fanteziste, croite de tatăl său.

Se visase student la Politehnică, dar în 1952 pică la admitere. Se întoarce acasă triumfător şi spune că a reuşit la română. „Decât un inginer prost, mai bine un profesor bun!”, al spus acesta părinţilor. În acelaşi an devine student la Filologie în Bucureşti.

Tot în 1952 se căsătoreşte cu colega sa de grupă, Magdalena Petrescu. Căsătoria ţine un an. În 1955 este indragostit de noua colega, Doina Ciurea, cu care se logodeşte în acelaşi an. Şi se căsătoreşte cu ea după 10 ani, în iunie 1962.

Dar în 1964 o cunoaşte pe Gabriela Melinescu, poetă în plină afirmare, şi în 1965 se desparte de soţia sa Doina Ciurea. În 1970 se desparte şi de Gabriela Melinescu.

În 1978 o cunoaşte pe Todoriţa Tariţa (Dora), pe atunci încă studentă, care îi va deveni, peste 4 ani, ultima soţie. A fost iubirea vieţii sale.

Câştigător de Herder, nominalizat la Nobel

În 1975 a primit premiul Herder (Gottfried von Herder) din partea Universităţii din Viena. Doi ani mai târziu, el este nominalizat de Academia Suedeza la Premiul Nobel pentru Literatură, alaturi de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, Odysseas Elytis.

În 1983, la împlinirea a 50 de ani, Nichita a fost sărbătorit de toată ţara.

Inima, ficatul şi sfârşitul

Starea de sănătatea i-a creat adesea probleme. În 1974 suferă un preinfarct şi are o revelaţie asupra morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj.

Ulterior, mai ales din 1981, suferă mai multe crize de ficat şi multiple internări.

Pe 9 decembrie 1983 se afla la Drobeta Turnu-Severin pentru a participa ca martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie Ofelia Rotaru şi Alexandru Condeescu. Pe 11 decembrie, el se trezeşte pe la prânz şi împreună cu tinerii căsătoriţi şi cu Dora face proiecte de viitor. Dar luni dimineaţă, pe 12 decembrie, el se plânge că nu se simte bine şi nu vrea să mănânce nimic. Stă mult în pat, radical schimbat faţă de ziua precedentă. N cursul nopţii, durerile din zona ficatului se accentuează şi simte că nu mai poate respira. Este dus la urgenţă, merge pe picioarele sale şi e conştient, iar în urma unei noi crize la spital, moare la ora 2 şi 10 minute a dimineţii de 13 decembrie.

*în imagini, revista Tribuna din martie 1957, lună în care a debutat şi Nichita Stănescu, în aceeaşi revistă. Şi el cu marea sa iubire, Dora.

Câteva poezii:

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Presentiment

Nu ninge când e foarte frig.
Nu plouă când e foarte cald.
Nu vin cuvintele când te naşti.
Nu vine anul nou când mori.
Nu pentru vedere este lumina.
Nu pentru mit sunt zeii!
Nu pentru timp sunt stelele
Nu pentru NU este NU!
Nu vii niciodată când mi-e foarte dor de tine,
Nu mori niciodată
când te urăsc de moarte.

Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?

În toate părțile deodată, zise

cel fără părți.

Într-o singură parte, zise

Partea.

Ce este?

Cum, ce este?

Este, pur și simplu.

Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decât ultimul E.

Atât.

Debutul său:

Au fost oameni mulţi…

Au fost oameni mulţi cu dulăi şi cu care;
o ştiu după urmele mute din drum.
Ţărâna-i crăpată de arşiţi stelare
Şi munţii ridică şuviţe de fum.

Prea tare tăcerea nespusă, adânca
iar tu, pumnule cald, stai încins pe prăsea…
şi trebuie să se întâmple ceva…

Pamânt

Care, cum a rostit cuvântul,
a dispărut cu noapte şi vântul
iar ochilor le-a mai rămas să vadă
doar urmele lor umede în zăpadă.

Unde s-au dus?
De ce s-or fi dus?
De ce au rostit cuvântul nesupus?
Departe de noi
între huile şi antracite,
gem stelele carului mare stâlcite.

O, nu rostiţi cuvântul acela ştiut!…
E iarnă în patima lutului mut
şi peste amurg a nins cu fulgi roşii,
groaznici fulgi roşii!

(MaAv)