LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Noica la Cluj

După eliberarea din închisoarea unde fusese condamnat în 1958, pe motive politice, pe filosoful Constantin Noica îl atrăgea magnetic Clujul. Pentru el, orașul transilvan însemnase, de mai multe ori pe parcursul vieții, locul în care i-ar fi plăcut să se stabilească, adevărată „patrie de elecțiune”, după cum nota el într-o epistolă.

Anunțându-și o iminentă sosire în vizită în orașul unde familia prietenului său psihologul și universitarul Nicolae Mărgineanu locuia, Noica îi scria acestuia, în 3 decembrie 1967, că „Dacă … lipsiți din Cluj la acea dată, voi încerca să mă consolez cu cetatea, în care, nu știu bine de ce, am simțit întotdeauna că aș fi putut fi acasă”.

Doi ani mai târziu, în 2 noiembrie 1969 el îl lămurea pe același om al locului că „… regret și mai mult că nu pot [rămâne] – din cauza dosarului meu și a temerilor unora – la Cluj pentru un an sau doi, cum visam la un moment dat, spre a sufla în pânzele câtorva tineri”.

”A sufla în pânzele câtorva tineri”

Că pe Noica îl interesa Clujul mai cu seamă „spre a sufla în pânzele câtorva tineri”, adică spre a-i impulsiona către îndrăzneala în meditația filosofică, cu scopul de a-și făuri mult visata – și tot atât de mult amânata – școală de gândire, arată în ce măsură aspirația către un domiciliu propriu clujean se împletea cu dorința mai veche, dar niciodată abandonată, de a se înconjura cu discipoli.

Retras, în cele din urmă, prin părțile Sibiului, mai întâi prin satele din Mărginime, ulterior în stațiunea alpină de la Păltiniș, în a doua parte a anilor 1970 și pe la începutul anilor 1980, cu gândul ca din cele 22 de milioane de români să selecteze 22 de tineri între 25 și 30 de ani apți să urmeze un antrenament de doi ani în cultura de performanță, Noica a pornit să colinde țara în căutarea celor suficient de înzestrați și de cutezători pentru a se încadra într-un asemenea program ambițios.

Căutări în Clujul lui Blaga

Astfel, în cursul periplurilor sale de la Iași la Timișoara și de la Oradea la Cluj, gânditorul a selectat printre posibilii participanți la experimentul cultural gândit de el și câțiva foști studenți clujeni care, în perioada studiilor lor academice fuseseră membri ai grupării literare a revistei Echinox.

El scria într-un articol: „Câțiva bătrâni ai cetății, care mai avem câte ceva de făcut și pentru rotunjirea propriei noastre opere, ne-am gândit că … s-ar putea valorifica și creierele, iar de aceea ne-am pornit, fiecare pe căile lui, să aflăm cam pe unde (în Clujul lui Blaga? În Botoșanii lui Eminescu? În Năsăudul lui Coșbuc?) se află tineri înzestrați, între 25 și 30 de ani, fiecare pe căile lui, care se sperie – după studii strălucite – că sunt repartizați undeva la o modestă catedră de școală într-un sat pierdut, că deci n-au fost reținuți la facultate, unde nu sunt destule locuri, nici la institute, care nu există în număr suficient, și nici trimiși în străinătate prea repede; ne-am pornit să căutăm pe acești tineri aflați în pragul dezastrului lor spiritual (căci între 25 și 30 se hotărește destinul unui cărturar și chiar al unui om), să-i scoatem din marasm…”.

Respect pentru Cluj

Într-adevăr, din Cluj el s-a oprit asupra lui Gabriel Petric, Virgil Mihaiu, Emil Hurezeanu și Francisc Breda. Era și asta o dovadă că filosoful nu s-a resemnat să lase Clujul deoparte de eforturile lui de înălțare a României anilor 1970-1980 într-un nou orizont al filosofiei.

În fond, era o formă de respect față de orașul unde făcuseră filosofie Lucian Blaga și D.D. Roșca. Dar mai era și atenția trează față de tinerii generației anilor 80, cei care, până la urmă, au învins comunismul și dictatura personală a tiranului de la Scornicești, ieșind în zilele lui decembrie 1989 cu mâinile goale pe străzile marilor orașe ale țării.