L-am cunoscut pe duhovnicul Prinţului Charles

File de poveste

Despre prinți și prințese suntem deprinși încă din copilărie, prin frumoasele povești ale părinților și mai ales ale bunicilor. Ele ne-au marcat copilăria și ne-au rămas, într-o ”nișă” a memoriei care, cel puțin pentru mine și soția mea, s-a reactivat după ce am devenit și noi bunici. Chiar dacă mai târziu, Harry Potter și bagheta sa magică ne-au făcut concurență, nu ne-am îndepărtat (nici noi și nici nepotul nostru) de la frumusețea idilică a poveștilor princiare.

În ultimile zile, prin media românească s-au transmis, din nou, știri și informații despre prințul Charles și slăbiciunea lui pentru frumusețea meleagurilor transilvane. S-a reactivat informația despre descendența sa românească, prin domnitorul Vlad Țepeș, dar nu s-a mai spus că prin regina Maria a României și prin tatăl său, Filip duce de Edinburgh (din casa regală a Greciei), prințul de Wales are o deschidere sentimentală și spre ortodoxie!!!

Desigur, ca moștenitor al tronului Regatului Unit nu poate fi decât anglican, fiind botezat la 15 decembrie 1948 de către episcopul de Canterbury, Geoffrey Fisher, cu apă din râul Iordan. Mi-am adus aminte de toate acestea printr-o conexiune involuntară a gândurilor, activate, desigur, de noile informații și mesaje ale prințului.

În învălmăşeala acestor gânduri mi-am amintit de pelerinajul meu la Muntele Athos și de întâlnirea cu părintele Dionisie, duhovnicul prințului Charles. Așa am hotărât să părăsesc, pentru o clipă, ”filele poveștilor istorice și economice” și să scriu despre Muntele Athos și întâlnirea cu părintele Dionisie de la schitul Sfântul Gheorghe de la Colciu.

Sus, sus la munte sus…

Mărturisesc, în buna tradiție a mărturisirilor duhovnicești, că au trecut de atunci aproape două decenii, iar memoria mea s-a aglomerat cu multe altele, deși mi-am reactivat experiența athonită, prin ceea ce am povestit cu regretatul meu prieten, părintele profesor Dorel Man (Facultatea de Teologie Ortodoxă din Universitatea ”Babeș-Bolyai”), dar și cu mulți alții. M-au ajutat și lecturile unor cărți, despre sanctuarul ortodoxiei din peninsula Chalcidice, nord-estul macedonean al Greciei. Cele văzute, cu cele citite s-au amalgamat în mintea mea, dar trăirea sufletească rămâne.

Pentru prima oară am aflat de muntele Athos, în copilărie, din romanele lui Alexandre Dumas. Era pseudonimul unuia din mușchetarii săi. Am reușit să-l localizez pe hartă, fără a ști că era un Munte Sfânt. Abia mai târziu am aflat de realitatea spiritual-ortodoxă  a Athosului, dar nu am deslușit-o în întreaga sa profunzime, și nu știu dacă poate cineva să izbândească vreodată. Chiar și trăitorii Sfântului Munte, așa cum a fost și părintele Dionisie, sunt destul de cumpătați în acestă privință. Pentru că Muntele își păstrează și-și apără măreția și ”smerenia” sa izvorâtă din secole de istorie, penitență și iubire pentru oameni și Dumnezeu.

În acest sanctuar am ajuns în iulie 2001. A fost inițiativa bunului meu prieten Dorel Man, care mi-a spus la telefon: ”Trebuie să urcăm la Munte, sus, sus la munte sus!”. Nu am prea înțeles, dar după explicațiile firești, am acceptat și am plecat, împreună cu el, cu Gheorghe Benea și cu fiul acestuia, student în acea vreme la Teologie,  acum părintele Grigore, preot-călugăr la Mănăstirea „Sfinţii 40 de Mucenici” și Memorialul din Gherla, loc de cinstire a victimelor comunismului din temuta închisoare de pe Someș.

Fascinația Muntelui și interogațiile mele

Oricine pune piciorul pe pământul Sfântului Munte rămâne cu fascinația, interogațiile și frământările firești. Nu vreau să intru în istoria, prezentarea și imagistica Muntelui. Internetul este generos și cu acest subiect. O consistentă literatură, virtuală și tipărită poate fi oricând consultată.

Prima imagine care i se deschide vizitatorului/pelerinului este cea a îngemănării muntelui (în sens geografic și spiritual) cu construcțiile monahale: mănăstiri, schituri, chilii, colibe. Unele au fost ridicate pe piscuri, stânci, pante și platouri mai mult sau mai puțin primitoare.

De departe, de pe mare, parcă sunt din turtă dulce sau din mici piese ale unui puzzle în culori vii și atrăgătoare, dominate de alb și roșu, pe fundalul verdelui crud al vegetației mediteraneene și al stâncilor colțuroase. Cel puțin aceasta a fost prima mea impresie. Pe măsură ce te apropii de destinație și debarcare în micul port Daphne rămâi cu imaginea unei ”rânduieli invizibile” și distincte a Bizanțului de altădată.

Această imagine m-a copleșit în toate zilele petrecute la Muntele Athos. Totul amintea de marele Imperiu de la Răsărit: arhitectura, călugării, ceremonialul religios, vorba cumpătată, credința nestrămutată în valorile creștine ale ortodoxiei și, mai ales, puterea de viețuire a celor care s-au contopit cu Muntele Sfânt în marea credință pentru Hristos.

Celebra sintagmă a lui Nicolae Iorga ”Bizanț după Bizanț” este cel mai bine reprezentată aici. Numai, tot așa cum spunea marele istoric, frumusețea Bizanțului este conferită de unicitatea diversității, prin influențele și amprentele grecești, rusești, bulgărești, sârbești și românești.

De la demnitatea sud-dunăreană la măreția imperială rusă, spațiul athonit generează sentimente și întrebări multiple. Ca mirean nu poți să nu te întrebi ce i-a determinat pe trăitorii Muntelui pentru o astfel de viață și ce resorturi lăuntrice o susține. Răspunsurile le-am aflat, atunci, doar parțial. Pe măsură ce timpul a trecut, mi-am dat seama de covârșitoarea putere și speranță a celor care au optat pentru viața monahală, întru deschiderea și cinstirea către Dumnezeu.

I-am admirat și îi admir și acum pe cei care au avut și au această uriașă putere lăuntrică. Le-am mărturisit că pentru mine, deprins cu tumultul vieții cotidiene și a vieții familiale, ar fi mai grea o astfel de opțiune. Răspunsul cel mai chibzuit l-am găsit, însă la părintele Dionisie: ”Nu se poate să fie toți călugări și nu se poate să fie toți căsătoriți”.

Întâlnirea cu Gheronda Dionisie

După peregrinările de o săptămână prin Munte, cu dorința de-a vedea cât mai multe așezăminte monahale, în ultima zi, atunci când reveneam spre casă, părintele Man îmi spune: ”Ne oprim pe la Gheronda Dionisie”. Despre starețul Dionisie de la Colciu mai auzisem, mai ales că mi se spunea că este duhovnicul prințului Charles.

Obosit și cu încâlceala gândurilor din acele zile, aglomerate și nerânduite, am fost tentat să refuz. Dar, aproape fără să-mi dau seama, am ajuns sub chiparosul din curtea schitului. Primiți cu căldură de mica obște monahală formată din călugări români, am așteptat să vină și părintele Dionisie. Era unul dintre cei mai vârstnici și vechi călugări din Athos (avea atunci 92 de ani) și venise în Sfântul Munte la 17 ani, în 1926. De atunci nu a mai părăsit Muntele, ci doar pentru a merge la alte așezăminte din Grecia sau de la Ierusalim.

De la început m-a surprins acuratețea vorbirii sale în limba română, fără poticneli și ”influențe străine”, cum se exprimă unii români, care erau de puțină vreme prin străinătățuri. Apoi, era extrem de bine informat cu ceea ce se întâmpla în țară. Avea un radio și asculta posturile românești, atunci când nu era legat de programul monahal.

Deși bătrân și cu durerile vârstei (nu mai vedea și se deplasa cu ajutorul bastonului și cu sprijinul unui frate mai tânăr), participa cu bucurie și osteneală la traiul de zi cu zi al obștii, dar mai ales la împlinirile duhovnicești prin rugăciunile zilnice și slujbele din mica biserică de la Colciu. Când a venit spre noi am văzut și unde viețuia, într-o mică chilie semi-îngropată,  care îi asigura liniștea și împlinirea sufletească. Părăsea mica sa ”gură de rai” doar pentru pelerini. Ni s-a spus că făcea aceasta cu vocația și sârguința mângâierii și împlinirii duhovnicești.

Discuția cu noi a fost cumpătată și plină de înțelepciune. Nu degeaba călugărilor bătrâni li se spune Gheronda (din grecescul ”kalo gheros” – bătrân bun), adică cei buni, bătrâni și înțelepți.

În scurta  noastră întâlnire am aflat foarte multe. Poate, chiar esența credinței străbune. Credința ortodoxă se îngemăna cu mândria de a fi român. ”Sunt mândru că sunt român și creștin ortodox. Acestea două sunt legate. Deodată românul s-a trezit creștin-ortodox, cu propovăduirea Sfântului Apostol Andrei”.

Pentru părinte, Ortodoxia era esența vieții creștine, iar ”Dumnezeu este dragoste. Cine are dragoste este în Dumnezeu. Dumnezeu este pace. Trebuie dragoste de aproapele, dar nu numai de cei prieteni, ci și de vrășmași”.

Privea Ortodoxia ca singura credință adevărată, care urmează cu fermitate cuvântul Domnului. Era și este un contrafort al creștinătății în această parte a lumii. Îi admira pe domnii români iubitori și sprijinitori ai ortodoxiei. Pe  Ștefan cel Mare îl considera un mare apărător al acestei și al neamului românesc. Se mândrea că este din Moldova lui Ștefan cel Mare, fiind născut în comuna Vorniceni, județul Botoșani. Nu ne-a pomenit, sau poate nu-mi mai aduc eu aminte, de sprijinul domnilor români pentru mănăstirile ”închinate” de la Muntele Athos. De fapt, este un subiect delicat în Munte, datorită actului de secularizare al lui Alexandru Ioan Cuza din 1863.

Egoismul și trufia sunt cei mai mari dușmani pentru oameni și societate. Pentru a le învinge, oamenii trebuie să-și găsească în interiorul lor forța răspunsului și întărirea cugetului. Maica Domnului, protectoarea Muntelui Athos -fiind numit și Grădina Maicii Domnului-, era pentru părintele Dionisie găsirea și regăsirea în fața greutăților vieții, bătrâneții și bolii: ”Sunt un bătrân orb. M-am rugat la Maica Domnului să-mi dea un dar: să nu mai cârtesc (cu orbirea) și s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat să înțeleg că, așa cum sunt, îmi este de folos. Și acum sunt în pace. Mi-a fost și-mi este de folos să fiu așa”.

Desigur, se referea la puterea de-a fi aproape de cei care-i treceau pragul și-i sorbeau învățăturile. Ni s-a spus că frații de la Colciu, pentru a-l proteja, uneori, închideau porțile schitului. Pelerinii ajunau totuși la el, iar părintele le era ”de folos”. De cele mai multe ori, le spunea el, ”să te rogi pentru moșneagul ăsta nenorocit”. Era modestia/smerenia întruchipată și era răspunsul suprem la cei care îl considerau Sfânt!

Mă bucur că am avut marea cinste să-l întâlnesc. Prin profesia mea am întâlnit și am cunoscut foarte mulți oameni, aflați în poziții sociale, economice, politice, militare, diplomatice, academice, ecleziastice și culturale interesante, mai mult sau mai puțin înalte. Dar, poate omul cel mai prețuit rămâne părintele duhovnic Dionisie de la Colciu. A trecut la cele veșnice la 11 mai 2004. Se spune că la slujba de înmormântare a participat și prințul Charles.

Astăzi, 15 august 2020, de ziua Adormirii Maici Domnului!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean

foto: doxologia.ro