Suntem mereu în proces de construire și răpim, puțin câte puțin, din spațiul disponibil. A devenit tot mai clar că este important să și dăm ceva înapoi, comunității, atunci când ocupăm un spațiu. Măcar să încercăm să avem un impact minim negativ. Există însă un efort care trebuie să fie făcut atât din partea specialiștilor, cât și a administrației, a comunității și a proprietarilor, un real parteneriat, pentru o mai bună calitate a vieții. Suntem dispuși să facem acest efort?

Cluj24: Ce dăm înapoi atunci când construim? 

Daniela Maier: Vrei să faci parte din comunitatea respectivă pentru că ai niște beneficii: ești aproape de școală, de serviciu, de locul de muncă. Ca în orice parteneriat, în orice contract, relația implică ambele părți. Tu beneficiezi de ceva și orașul sau comunitatea trebuie să beneficieze de ceva de pe urma ta, nemaipunând la socoteală că mare parte din cei care aleg să facă parte dintr-o comunitate sunt părinți, adică au pe umeri o responsabilitate mult mai mare, adică aceea de a crea un spațiu și un oraș pentru proprii lor copii. Adunate, lucrurile acestea ne fac să ne dăm seama că de fapt experiența noastră, în orice domeniu am lucra, este important să fie pusă în slujba comunității.

Este prea puțin important ce descoperim într-un laborator, de exemplu, dacă nu reușim să definim cum acel lucru poate fi folosit de către comunitate.

În sensul acesta, concret, există niște apartenențe formale. Când amputezi tradiția unui loc, amputezi istoria unei persoane, el e ca o frunză în vânt. Cum s-a și încercat în perioada comunismului, mutând oamenii dintr-o parte în alta, ei nu mai simțeau că aparțin locului, nu îi deranja că se distrugea un centru de oraș. Nu pentru că nu erau culți, nu pentru că nu erau interesați, dar pentru ei nu avea valoare.

Ajungem acum, după atâția ani în care noi ne doream să fim mult înainte, ajungem să facem aceleași lucruri, sau lucruri mult mai grave, ajungem să nu ne pese decât de ceea ce înseamnă locuința noastră în interior, și nu conștientizăm faptul că prezența casei noastre și a noastră într-un spațiu are și un efect asupra celorlalți. Și mi se pare că acest lucru ține de educație și va fi foarte greu să ne străduim doar noi, generația noastră, să învățăm aceste lucruri, va trebui să îi credem pe cuvânt pe cei mai tineri, că vin cu ceva în schimb.

Cu ce vii în schimb?

Daniela Maier: Fiecare vine cu ceea ce poate. Sunt niște condiții pe care trebuie să le respecți, opțiuni pe care le ai, și lucruri pe care le faci voluntar – și mi se pare că trebuie să faci din fiecare câte puțin. De foarte multe ori, la nivel administrativ se creează partea de legislație, lucruri care sunt făcute doar ca să penalizeze. Mi se pare că trebuie să schimbăm logica, să încercăm să avem mai multă încredere în specialiști. Și să încercăm să valorizăm lucrurile făcute bine. Un lucru făcut bine înseamnă că îți ia mai mult timp, mai multă energie, costă mai mult. Să fim sinceri cu noi înșine în momentul în care construim o casă, în momentul în care ne luăm un apartament, sunt compromisuri pe care nu ești dispus să le faci.

Vezi oameni care încă construiesc case și investesc doar în lucruri pe care vor să le vadă alții. Asta nu e neapărat un lucru de care să fim mândri. Degeaba îmi fac o casă minunată a mea, dacă nu pot să vină toți prietenii mei în vizită, degeaba îmi fac o casă pe un loc care pentru alții însemna relaxare, degeaba fac un bloc și am multe beneficii dacă 30 de oameni mă înjură după aia în fiecare noapte, din varii motive.

Cum să faci să dai ceva înapoi?

Toate aceste lucruri trebuie să le pui în balanță. Putem să discutăm tehnic ce înseamnă partea de arhitectură, partea de urbanism, și aici mi se pare că trebuie să ne asumăm că suntem parte din comunitate, că noi, ca arhitecți și urbaniști, locuim la fel ca toți clienții noștri, că avem și noi obligația ca atunci când intervenim într-un spațiu, un oraș, să îi facem conștienți pe partenerii de dialog (care pot să fie extraordinari biologi și specialiști în alte domenii, dar nu sunt neapărat arhitecți), să încercăm să înțelegem nevoile lor reale, să negociem cu ei toate aceste lucruri, să îi învățăm care sunt acele compromisuri care nu trebuie făcute și acele compromisuri care pot să fie făcute pentru a ne putea încadra într-un buget, într-un termen de timp ș.a.m.d.

Începem să discutăm despre lucruri care țin de fapt de apartenența la comunitate.

Dacă vrem să avem o casă într-o zonă de case, cumpărăm o casă acolo. Dacă vreau să-mi iau un apartament, sunt conștient că dacă îl iau într-o zonă de case, în spatele meu se va mai construi un bloc, pentru că cel care a construit acel bloc a forțat niște mâini și cei de la case se simt lezați – probabil că vor vinde și ei terenul la un moment dat și se va mai ridica un bloc.

Discuția e foarte lungă: unde este limita?

Am discutat și de educație, e foarte importantă. E importantă și responsabilitatea jurnaliștilor, a profesorilor, a oamenilor care transmit informații corecte, într-un mod care să poată fi înțeles ușor de către oricine.

Cât de des cedează beneficiarul un profit în fața acestui beneficiu comunitar?

Daniela Maier: Personal, ca strategie de lucru, dacă vorbesc despre o casă, am un fel de teste cu familia, cu ambii parteneri sau cu un unic beneficiar, să-mi dau seama care sunt acele lucruri care sunt cu adevărat importante pentru el în viață. Sunt oameni care gătesc de trei ori pe zi, sunt oameni care nu gătesc niciodată. Sunt oameni care au foarte multe haine, alții care au mai puține – nu există bine sau rău aici.

Dar eu, ca specialist, am obligația să înțeleg beneficiarul meu, cam ce și-ar dori, ce i s-ar potrivi. Poate că el se bazează pe o experiență de viață trăită într-un spațiu impropriu pentru nevoile lui, dar s-a adaptat și și-a creat niște imagini despre un spațiu, dar poate că nu sunt cele mai benefice pentru el. Și atunci eu încerc să transform acest lucru într-un dialog în care nu avem voie să folosim cuvinte care țin de meserie. Poți să-mi spui doar că anumite unghiuri sunt agresive pentru tine, este un limbaj-liant, folosit într-o discuție amicală – riscul e să te împrietenești cu toți beneficiarii, dar e foarte fain și asta.

Foarte mulți beneficiari consideră arhitectul o obligație într-un proces birocratic, tocmai asta trebuie să schimbăm.

Oamenii nu trebuie să apeleze la arhitecți pentru ștampila pe care o au, ci pentru experiența lor. Dacă vorbim despre solicitările pe care le au comisiile legate de spațiile publice, niciun beneficiar nu și la va asuma ușor, există o impunere. Totul este că această impunere ar trebui să vină de la început, adică propunerea pe care o face arhitectul să includă și spații ale comunității.

Pe de altă parte, multe dintre spațiile propuse ca titulatură sunt așa, dar dacă te uiți la calitatea spațiului, nu sunt neapărat în forma asta. De aceea spuneam: educația în sensul acesta ar face pe oricine care își caută un apartament de exemplu, să aprecieze și calitatea spațiului pe care îl are și la nivel de spațiu comun, pe lângă cea de la nivel personal.

Se vorbea recent la Cluj despre casele de pe malurile lacurilor, cu fose septice – care se deversează în lac. Se vorbește despre alăturarea beneficiarilor într-un efort comun, care să ducă mai departe de spațiile protejate tot ce înseamnă canalizare, evacuarea apei, există și exemple bune. Cum putem alătura mai mulți beneficiari într-un asemenea efort comun?

Daniela Maier: Trebuie să lucrezi în așa natură încât să nu distrugi, pentru că dacă distrugi, din orice punct de vedere, spațiul în care intervii și echilibrul natural, calitatea vieții celorlalți, deja ești nociv pentru ceilalți.

Pot fi văzute aceste eforturi în plus ale beneficiarilor drept un lux?

Daniela Maier: Nu, este o necesitate. Și vă dau un exemplu, ca să nu spunem că suntem ancorați doar într-o realitate a noastră: orașul din străinătate lovit de un cutremur devastator în anul 2011. Centrul orașului a fost transformat într-o gaură neagră. S-a transformat acest lucru într-o oportunitate. S-au pus niște condiții: pe fiecare cvartal a intervenit un singur arhitect, toți proprietarii trebuiau să discute cu același arhitect, iar până ce nu cădeau de acord, nu se făcea nimic.

Mergem și mai departe. S-a optat pentru acele canale tehnice, un spațiu de 2 m pe 1,5 m, care duce prin mijlocul străzilor unui centru istoric, în care sunt pozate toate instalațiile. Este un efort suplimentar din partea administrației, dar niciodată nu va mai fi nevoie să spargi strada pentru racordare, în fața fiecărei case va exista posibilitate de racord. Costă ceva mai mult, dar poți să îți permiți strada să o faci din granit și să nu mai intervii asupra ei.

Dacă ne referim la soluțiile moderne de acoperișuri înierbate sau fotovoltaice propuse tot pentru binele comunității… 

Daniela Maier: Sunt mulți beneficiari care și le doresc, înseamnă într-adevăr costuri suplimentare, un efort mare, și mi se pare că ei trebuie să fie susținuți, și nu doar pentru case, gândiți-vă și la alte intervenții mai mari care se fac lângă blocuri, cum sunt acele supermarketuri. Vezi o suprafață de 2000 mp, gri. Sigur că nu trebuie să pui palmieri peste tot, ci poți să pui niște suculente, care nu necesită întreținere și asigură și un confort termic ok. Aș începe din zona în care se agresează spațiul existent mai tare. Aș ajuta beneficiarii privați care vor să facă aceasta.

Putem discuta și despre un bloc, despre spațiile comune. În momentul în care o terasă necirculabilă ar intra în Coeficientul de Utilizare al Terenului, suntem dispuși să acceptăm? Cred că da, dar ne lovim de un cadru birocratic care nu ne permite asta. Nu mai departe de clădirile istorice.

Sunt compromisuri pe care și noi, ca specialiști ar trebui să le tolerăm pentru a crește calitatea vieții tuturor.

Se vorbește și în mediul rural de integrare într-un specific local. Din nou e un efort pentru binele celor din jurul nostru. Sunt niște recomandări făcute cu sprijinul Ordinului Arhitecților. Credeți că sunt consultate acele ghiduri? și sunt discuții: de ce trebuie să-mi facă casa albă? Cum credeți că sunt respectate indicațiile și cum ar ajuta această viziune?

Daniela Maier: Ar ajuta mult la coerența unei zone. Cred că putem să ne uităm la alte țări, pe care le apreciem. Spunem că e foarte frumos într-un oraș din Germania, dar e frumos pentru că există niște reguli. Da, acele reguli sunt făcute clare din momentul în care cumperi terenul și nu se permite prin planuri urbanistice zonale sau de detaliu, tu să modifici foarte mult.

Cunosc un PUG al unei comune din Elveția, care specifică că dacă vrei să construiești un imobil pe o anumită stradă trebuie să ai minim 15% suprafață de lemn pe fațadă, maxim 30%; poate să fie casa galbenă, albastră sau verde. Nu îți place la noi în comună, mergi în alta, dar nu se fac compromisuri. La noi ai o lege, sunt niște arhitecți care pot să forțeze anumite compromisuri, iar acest lanț va continua, frustrările se vor acumula, și mereu va fi cineva care să se întrebe de ce nu poate să își facă casa roz.

Ghidurile de încadrare în specificul local sunt foarte importante ca și reper. Asta nu înseamnă că nu poți face altceva. Dar o colaborare cu OAR din fiecare zonă, cu arhitecții care au elaborat acele ghiduri, se pot discuta și alte lucruri. Regulile trebuie să fie respectate, însă când faci parte dintr-o comunitate, trebuie să dai dovadă de implicare. Avem în acest sens și exemplul Centrului de inovare și imaginație civică coordonat de Primăria Cluj-Napoca. Sunt oameni care vin constant, încep să audă idei, să se implice, devine tot mai interesant.

Când vrei să dai ceva înapoi comunității, poți genera spații primitoare pentru toți. Dar totul se ridică până la urmă pe un teren. E o problemă în realizarea acestui deziderat inclusiv modul în care sunt dispuse terenurile? Ce s-a construit, s-a construit, dar ce facem cu ce a rămas liber? Sunt acele terenuri agricole cu un aliniament pe care nu prea poți face nimic. Pornind inclusiv de aici e nevoie de un alt efort pentru beneficiul comunității: realinierea terenurilor.

Daniela Maier: Discuția aceasta am avut-o la Sopor. Foarte mulți oameni nu au fost dispuși la început să cedeze o parte din proprietatea lor. Și dacă faci un calcul simplu, dacă te raportezi la o parcelă de tip agricol, e foarte greu să respecți reglementările și să ai niște beneficii. Dacă redefinești forma parcelei, chiar dacă pierzi până la 40% din suprafața terenului, poți să ai beneficii mai mari pentru ceea ce construiești, dacă forma este una corectă. Atunci, dacă oamenilor li se explică lucrul acesta, mi se pare că sunt dispuși la compromis. Trebuie până la urmă să existe un parteneriat real între specialiști, administrație, comunitate și proprietar.

Nu poți să te excluzi. Sunt diferite moduri în care poți să ajuți. Dacă ceri o derogare, să faci 7 etaje în loc de 5, eu ca administrație pot face un compromis, dar să îți impun ca din ce faci în plus – pentru că sunt zone în care nu te mai deranjează – jumătate din ce obții, să fie locuințe sociale. Eu am nevoie de locuințe sociale, ca administrație am această nevoie, și pot să obțin acest lucru fără să construiesc o nouă zonă dedicată. Acești oameni, acolo, pot să asigure în schimb o mentenanță a clădirii. În centrele mari există acea locuință a administratorului, care în schimbul serviciilor prestate, primește spațiul de locuit.

Marius Mureșan