VIDEO. Deputații români ”maghiaroni” din Transilvania pe listele partidelor din Ungaria. Oportuniști, trădători sau patrioți?

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Lucrarea de față își propune să aducă în atenție un subiect controversat de istorie politică din perioada dualismului austro-ungar căruia i s-a acordat puțină atenție în istoriografia românească, fiind considerat unul marginal sau mai bine spus, a fost evitat, deoarece ar fi nuanțat în mod semnificativ viziunea militantist-naționalistă a unei părți a istoriografiei mai vechi față de ceea ce a însemnat mișcarea națională a românilor din Transilvania în perioada dualistă.

Este vorba despre acei membri ai elitei politice românești care au ales să candideze pentru un loc în Parlamentul de la Budapesta pe listele partidelor maghiare, fiind cunoscuți drept „deputați guvernamentali”.  Analize mai recente asupra subiectului, realizate de istorici precum Ovidiu Iudean sau Vlad Popovici vin cu noi surse și mai ales, cu o metodologie și o perspectivă analitică detașată de vechile clișee ce relevă o nouă dimensiune și aruncă o altă lumină asupra acestei părți a elitei politice românești din Regatul Ungarie dualiste.

Deputați maghiaroni

Plecând în principal de la lucrările celor doi istorici amintiți, dar și de la alte contribuții relevante, ne propunem în cele ce urmează să relevăm faptul că acești membri ai elitei politice românești, pe lângă formația lor intelectuală și profesiile pe care le-au practicat, au avut realizări și contribuții importante la construirea proiectului național românesc din Monarhia austro-ungară chiar din postura cu care au fost etichetați în epocă de opinia publică și presa vremii și chiar mai târziu – ca așa numiți „renegați, trădători ai intereselor naționale, colaboraționiști, maghiaroni”.

Deputații români guvernamentali din Parlamentul de la Budapesta (1881–1918) au reprezentat o cale alternativă de acțiune politică, deși a fost marcată de compromisuri și limitări.

Semnarea pactului dualist în anul 1867 a avut consecințe profunde asupra vieții politice din Monarhia Austro-Ungară; în primul rând, a dus la lichidarea autonomiei Transilvaniei și includerea totală și deplină a provinciei în sistemul administrativ și politic al Regatului Ungariei. Față de această nouă realitate, liderii politici români din Transilvania și cei din părțile ungurene s-au plasat pe poziții diferite: cei din Transilvania au optat pentru pasivismul politic – adică neparticiparea la alegeri, ceea ce echivala cu nerecunoaștarea sistemului parlamentar de la Budapesta, în vreme ce românii din Partium și Banat au mers pe linia activismului politic, considerând că prin această strategie de acțiune și conduită electorală vor avea mai multe șanse și oportunități de a-și apăra drepturile și a-și susține revendicările naționale. Cele două strategii politice au fost promovate de Partidul Național Român din Transilvania fondat în anul 1869, respectiv Partidul Național Român din Banat și Ungaria care până la 1881 au acționat consecvent celor două opțiuni adoptate în 1869[1].

Pasivism politic

Activiștii au dezaprobat pasivismul politic al liderilor români din Transilvania, considerând că această opțiune și tactică politică nu a dus la vreun rezultat, astfel încât, începând cu anul 1881 s-a pus tot mai mult problema unei regândiri a strategiilor politice, a stabilirii unor obiective comune care pe de o parte, să restabilească solidaritatea politică în rândul românilor iar pe de altă parte, să găsească o tactică mai eficientă din punct de vedere politic[2].

Oportunitatea regândirii  acestei strategii s-a ivit cu prilejul Conferinței naționale de la Sibiu când s-a decis unificarea celor două partide naționale românești și constituirea Partidului Național Român din Transilvania și Banat[3]. Conferința PNR din 1881 decreta de principiu pasivitatea și propunea desemnarea de candidați doar în Banat și Partium. Cu acest prilej s-a elaborat și un nou program politic în 9 puncte, dintre care cel mai important sublinia obiectivul recâștigării autonomiei Transilvaniei, ceea ce în opinia autorităților maghiare, venea în contradicție flagrantă cu principiul statului unitar ungar în cadrul sistemului dualist, fapt ce a determinat ca Budapesta să nu recunoască PNR-ul drept reprezentant legitim al intereselor politice ale românilor.

Partidul Moderat Român

Acest obiectiv maximal promovat prin punctul 9 de PNR a reaprins divergențele dintre liderii politici români, divergențe care s-au manifestat cu prilejul campaniei pentru alegerile parlamentare din 1884 care s-au purtat în jurul chestiunii autonomiei Transilvaniei și implicit, între viziunile activism-pasivism. În acest context, o parte dintre liderii români care susțineau activismul s-au raliat inițiativei Mirtopolitului ortodox Miron Romanul de a crea un nou partid politic – Partidul Moderat Român care se dorea o alternativă la PNR prin poziționarea pe o linie de colaborare cu guvernele maghiare, distanțându-se de obiectivul principal al PNR care susținea în continuare ferm necesitatea autonomiei Transilvaniei.

Deși inițial premierul maghiar Kálmán Tisza promisese să susțină acest proiect politic, acesta, după ce și-a atins obiectivul politic – asigurarea unei majorități confortabile în Parlament, a abandonat colaborarea cu liderii români moderați, și astfel lipsit de suport de la nivel politic guvernamental, partidul s-a dizolvat la scurt timp. Rămâne de reținut faptul că proiectul unui astfel de partid moderat român a rămas în continuare în planurile unor lideri politici români, dar nu s-a mai materializat, unii dintre adepții acestui proiect orientându-se spre colaborarea cu guvernele maghiare, dar în mod individual, alegând să candideze pe listele oferite de partidele guvernamentale maghiare, deoarece acestea aveau în continuare nevoie de suportul electoral al alegătorilor români în anumite circumscripții electorale.

Grupare activistă

Între timp, eșecul usturător al candidaților români aflați pe listele electorale la alegerile parlamentare din anul 1887 au determinat PNR să adopte o politică de pasivism general, sfătuind electoratul român să nu mai numească candidați în nici o circumscripție și să nu mai participe la alte scrutinuri electorale. Ulterior, disputele s-au concentrat în jurul unui alt subiect, cel al oportunității înaintării în anul 1892 a Memorandumului, conturându-se două grupări: una în jurul lui Alexandru Mocsonyi și a lui Vincențiu Babeș care susțineau ideea amânării înaintării Memorandumului către împărat, în vreme ce gruparea susținută de Eugen Brote considera că prezentarea Memorandului nu mai putea fi amânată[4].

Disputele dintre activiști și pasiviști au continuat și în perioada imediat post memorandistă și au avut ca efect activarea grupului activiștilor de la Arad concentrați în jurul gazetei „Tribuna Poporului” și a lui Vasile Mangra[5] susținuți și de grupul de la Orăștie constituit în jurul lui Aurel Vlad și al ziarului „Libertatea”[6].

Evoluțiile din anii 1902-1905 au avut menirea de a consolida gruparea activistă: dintre acestea trebuie menționată dispariția lui Ioan Rațiu care i-a lăsat pe pastiviști fără un lider relevant și reprezentativ, la care s-a adăugat și încetarea apariției ziarului „Tribuna” de la Sibiu care de asemenea, i-a lipsit pe aderenții pasivismului de o tribună de exprimare politică[7].

Un moment deosebit de important l-a reprezentat Conferința de la Sibiu din anul 1905 care a decis schimbarea tacticii politice a PNR și adoptarea activismului politic. Astfel, la alegerile din 1905 PNR a propus candidați în mai multe cercuri electorale, reușind să obțină 8 mandate în ciuda unei legislații electorale extrem de restrictive în Transilvania în raport cu celelalte provincii ale Regatului Ungariei. Strategia s-a dovedit a fi de scucces și la scrutinul următor, în 1906 când  PNR a obținut 13 mandate, iar în urma alegerilor parțiale din 1907 a trimis în Parlamentul de la Budapesta un număr de 14 candidați[8]. Mai trebuie subliniat faptul că, în realitate statisticile electorale relevă că, înclusiv în perioada în care PNR optase pentru pasivism, românii au participat la vot și au votat în mod regulat, indiferent de etnia candidaților[9].

Concesii pentru români

Încă de la începuturile dualismului, o orientare politică importantă în rândul românilor a fost așa-numitul activism guvernamental care opta pentru colaborarea dintre guvernele maghiare și români cu scopul ca aceștia din urmă să obțină o serie de concesii care să ducă la îmbunătățirea situației națiunii române din Regatul Ungariei.

Ideea nu era una nouă, ea fusese aplicată de românii din Partium și Banat atât în contextul Revoluției de la 1848-1849, cât și în anii guvernării semiliberale din anii 1860-1865 care au precedat dualismul. Activismul guvernamental ca idee și acțiune politică nu a fost transpus într-un partid politic de genul PNR sau PMR, ci s-a exprimat mai degrabă sub forma unor inițiative individuale. Adepții săi au acceptat dualismul și sistemul legislativ aferent, înțelegând că aceasta este formula constituțională care nu poate fi pusă sub semnul întrebării,  recunoscând că recâștigarea autonomiei Transilvaniei nu mai este un obiectiv politic realist și că doar prin participarea la viața politică din Parlamentul de la Budapesta, printr-o strategie de înțelegere și compromis cu maghiarii, românii pot obține concesii și avantaje punctuale în plan educațional, ecleziastic, cultural și economic mai ales la nivel local[10].

Spre deosebire de PNR, care în programele sale politice punea pe prim-plan obiective naționale generale, activiștii guvernamentali se axau cu precădere pe obiectivele locale, punctuale specifice cercurilor electorale în care candidau, convinși fiind că ceea ce obțineau pentru propriul electorat se va repercuta favorabil pentru întreaga națiune română.

Analizând specificul curentului activismului guvernamental și activitatea deputaților români care l-au reprezentat, istoricul Ovidiu Iudean distinge trei tipuri de atitudini politice: guvernamentalii naționali, cei moderați și guveramentalii radicali. Prima orientare a fost și cea mai puțin reprezentată, deoarece ei se apropiau ca atitudine mai degrabă de viziunea PNR, fiind foarte reticenți și chiar reactivi la orice lege sau decizie a guvernelor de la Budapesta care viza maghiarizarea; în aceste condiții guvernele au încetat repede să colaboreze cu aceștia, când le-au înțeles atitudinea[11].

Loc pe listele guvernamentale

Guvernamentalii moderați erau interesați să obțină un loc eligibil pe listele guvernamentale, fiind în același timp preocupați să-și mulțumească electoratul prin obținerea de concesii și avantaje punctuale, precum dotarea școlilor și susținerea bisericilor, obținerea de venituri mai bune pentru învățători, funcționari locali, reducerea de taxe pentru antreprenori, înființarea de cooperative sau diferite alte avantaje economice pentru comunitate, reacționând în același timp când autoritățile exagerau în privința politicilor contra românilor.

Așa-numiții „guvernamentali radicali” propuneau o strategie de colaborare deplină cu guvernele de la Budapesta, obiectivele lor politice fiind orientate de asemenea spre dezvoltarea comunităților pe care le reprezentau, dar alegeau să colaboreze pe deplin cu autoritățile fără să reacționeze vehement la măsurile care ar fi vizat maghiarizarea[12].

Aceste trei tipuri de strategii politice ale „guvernamentalilor” pot fi detectate și din punct de vedere cronologic: astfel în  perioada 1867-1881 avem de-a face cu un efort de organizare și instituționalizare politică a românilor prin articularea unui program politic, o oscilare și o clarificare  de atitudine în  jurul dilemei pasivism-activism. În această fază s-au afirmat lideri care susțineau ideea activismului și necesitatea colaborării cu autoritățile  guvernamentale de la Budapesta, demersurile fiind susținute de personalități precum Andrei Șaguna sau Emanoil Gojdu care vizau și căutau căi de colaborare cu lideri marcanți ai politicii maghiare a vremii, precum  Jószef Eötvös și Ferenc Deák.

Dispariția acestor lideri atât cei români, cât și cei maghiari și ascensiunea lui Kálmán Tisza care a promovat o politică vădită de maghiarizare mai ales prin legi specifice, au afectat profund aceste proiecte de colaborare, determinând o reorientare politică a multor lideri politici români din Transilvania[13].

66 de mandate parlamentare

Între anii 1881-1905 guvernamentalii moderați au fost cei care au dominat viața politică a românilor din Ungaria, fiind obținute în total 66 de mandate parlamentare în cele 7 cicluri electorale, rezultând cam 9 mandate/ciclu electoral[14]. Practic, 80% din aceste mandate au aparținut deputaților de orientare moderată. Aceștia au beneficiat de suportul ierarhiei ortodoxe de la Sibiu care a fost tot timpul interesată să susțină această orientare, încercând chiar să o coaguleze în așa numitul Partid Moderat Român, considerat pentru mișcarea națională românească drept o veritabilă „a treia cale”[15].

Strategia Partidului Liberal Maghiar și a partidelor guvernamentale în general  a fost aceea de a oferi românilor unul până la trei locuri eligibile în comitatele locuite prepondernt de români care, firește erau câștigate de candidații pro-guvernamentali români și astfel, împreună cu mandatele candidaților maghiari își asigurau întotdeauna o majoritate confortabilă în fața partidelor de opoziție. În această perioadă această strategie a fost aplicată, cu puține excepții în comitatele din Banat și Crișana, transilvănenii fiiind mult mai reticenți la această strategie, în condițiile în care în Transilvania, dominant era în continuare pasivismul politic.

Perioada 1906-1918 care coincide și cu așa numitul activism politic practicat de PNR este considerată faza radicală în care deputații români „guvernamentali” în marea lor majoritate au colaborat în mod susținut cu guvernele maghiare, cerând în schimb favoruri și concesii la nivel local pentru cercurile electorale pe care le reprezentau. Sub aspect numeric, această grupare a obținut în această perioadă 11 mandate din totalul celor 25 obținute de către deputații români[16].

Contestați vehement

Acești deputați guvernamentali au fost foarte vehement contestați de către PNR și presa românească, fiind considerați trădători sau renegați, oameni politici care acționau în totală contradicție cu programul național românesc, această imagine pereptuându-se până în pezent în istoriografia subiectului.

Cea mai vehementă campanie împotriva lor s-a dus cu prilejul alegerilor din anul 1910.  Atunci, guvernamentalii radicali s-au raliat în jurul a doi lideri importanți: Constantin Burdia în Banat și Vasile Mangra în Bihor. Cu toate că cei doi lideri au fost ținta unor vehemente atacuri din partea românilor adepți ai politicii PNR, cei doi lideri amintiți au reușit să coaguleze în jurul lor un important segment de electorat care să le asigure succesul.

Contextul a fost favorabil, deoarece în preajma alegerilor din 1910 vechii liberali maghiari au revenit la conducerea guvernului, de data aceasta organizați în cadrul Partidului Național al Muncii condus de István Tisza care a desfășurat o intensă campanie de negocieri și atragere a candidaților guvernamentali români. În aceste condiții un număr de 9 deputați români au reușit să obțină mandate în comitatele  Arad, Bihor, Bistrița, Caraș-Severin și Maramureș[17].

În total între 1881-1918, deputații români guvernamentali au obținut 82 de mandate, ceea ce reprezenta 2,5% din numărul total de parlamentari în cadrul unui ciclu electoral[18]. Sub aspect al proveniențai geografice, deputații români guvernamentali au provenit din 9 comitate: Arad, Bihor, Bistrița, Caraș-Severin, Făgăraș, Maramureș, Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Timiș, așadar doar din trei comitate situate pe teritoriul Transilvaniei[19].

Drept de vot

Din punct de vedere al regimului electoral, trebuie menționat că în perioada în discuție legislația electorală era extrem de restrictivă[20]. Alegerile se organizau pe baza legii XXXIII din 1874 care perpetua legislația de la 1848 și consacra un sistem cenzitar menținut în întreaga perioadă dualistă. Criteriile de acordare a dreptului de vot erau întrucâtva diferite în comitatele din Ungaria față de cele din Transilvania, încât procentul alegătorilor era de aproximativ 6% în Ungaria, respectiv 3% în Transilvania.

Condiția dreptului de vot era deținerea unui sfert de sesie de proprietate funciară în Ungaria, în vreme ce în Transilvania baza era venitul funciar care trebuia să fie de minim 84 fl. sau 168 cor.

Numărul românilor care puteau beneficia de dreptul de vot potrivit acestor prevederi era extrem de restrâns, însă conform aceleiași legislații, preoții, învățătorii, avocații, profesorii, medicii în general cei cu profesii liberale beneficiau de drept de vot, ceea ce la sporea numărul într-o oarecare măsură. Exercitarea votului se realiza prin viu grai în fața comisiei electorale, ceea ce favoriza corupția electorală, favoritismul și adesea, frauda.

Cu toate că mai ales după adoptarea votului universal în partea cisleithană a Monarhiei în anul 1907, au existat presiuni constante atât din partea opiniei publice, cât și a Vienei, guvernele maghiare au refuzat în mod constant să adopte și în Transleithania votul universal.

Candidați de încredere

Conform cercetărilor efectuate de Vlad Popovici într-o lucrare dedicată acestor aspecte, cele mai multe mandate de parlamentari români aleși pe listele guvernamentale proveneau din comitatele Caraș-Severin (21), Maramureș (16), Bihor (15), Arad (10), Bistrița (6), Făgăraș (4), în vreme ce comitatele Sătmar, Solnoc-Dăbâca au dat câte un mandat[21]. Cei mai mulți dintre parlamentarii români aleși pe listele partidelor guvernamentale erau născuți în comitatul pe care îl reprezentau, ei fiind un fel de lideri locali cunoscuți și recunoscuți de electorat, având astfel succesul asigurat cu prilejul scrutinului. În raport cu autoritățile oficiale, pentru a ajunge pe lista eligibilă, un candidat guvernamental trebuia să aibă bune relații și să prezinte încredere.

Astfel, cei care aveau acces mai ușor în cercurile de decizie de la Budapesta erau în general funcționarii superiori de la nivel  central sau comitatens care se afirmau în timp prin servicii aduse statului și care la final de carieră puteau fi răsplătiți, asigurându-li-se un loc eligibil. Nu mai puțin de 39,8% din deputații guveramentali au ajuns să beneficieze de mandat pe această filieră. La fel, cei cu o carieră juridică aveau șanse să fie acceptați, datele relevând faptul că 11,5% din deputații guvernamentali aveau în spate o astfel de carieră[22].

Alți 12% dintre deputați erau profesori de învățământ secundar sau superior. Aici îi putem aminti pe cei trei directori ai catedrei de limba română de la Universitatea din Budapesta care au fost de asemenea aleși deputați pe listele guvernamentale: Alexandru Roman, Ioan Ciocan, Iosif Siegescu. Avocații au fost și ei reprezentați în proporție de 14%. Deși, în ansamblu avocații aveau o pondere semnificativă în rândul elitei românești a vremii, prezența lor relativ redusă pe listele deputaților guvernamentali se explică și prin faptul că ei erau mai puțin deprendenți de relația cu autoritățile statului, excercitându-și în mod independent profesia[23].

Clerici lângă candidați

O altă categorie a fost reprezentată de clerici, în proporție de 5,1 %. Deși contextul din perioada dualistă obliga biserica să fie în relații strânse cu statul, preoții au fost în general reticenți în a candida pe listele electorale, oferind în schimb un eficient suport în campaniile electorale pentru celialți candidați, având în vedere influența pe care o aveau în comunitățile locale, putând astfel influența în mod semnificativ intenția de vot.

Ei făceau astfel parte din categoria „promotorilor” sau, am spune azi, a agenților electorali, alături de alți reprezentanți ai așa numitei „inteligenția”, persoane cu educație medie sau chiar superioară – funcționari, învățători, adică tot acele categorii care într-un fel sau altul aveau legătură cu statul sau depindeau de stat prin posturile pe care le dețineau, prin salariile pe care le primeau sau prin alte beneficii. Aceștia erau cei care organizau adunările și vizitele electorale ale candidaților, având totodată o influență semnificativă asupra celorlalte persoane care beneficiau de dreptul de vot, în condițiile unui vot restricitv cenzitar[24].

Prezența clericilor alături de candidați cu prilejul vizitelor electorale era percepută drept o legitimare a candidaturii în rândul alegătorilor. Deseori, în pofida apelurilor reprezentanților PNR de a susține candidații cu program național, preoții preferau să-și manifeste sprijinul către candidații guvernamentali de teama pierderii unor beneficii materiale, find vorba mai ales de acel spor la salariu care venea din partea statului (congrua)[25].

Votul românilor

În privința simplilor votanți, motivațiile acordării votului către deputații guvernamentali au fost dintre cele mai diverse: obținerea unor avantaje de la autorități sau de la agenții electorali ai candidaților, uneori chiar avantaje în bani, dar de cele mai multe ori, beneficii punctuale personale. Între factorii care au determinat deciziile alegătorilor, coruperea și coruptibilitatea au fost extrem de răspândite. Pentru  mulți alegători, procesul electoral era văzut drept prilej de sărbătoare așa încât de multe ori, programul electoral sau partidul din care proveneau candidații nu prezentau prea multă relevanță. Ceea ce contau erau micile avantaje din ziua votului: mâncare și băutură[26].

Adesea, o altă justificare pentru votul acordat de români candidaților guvernamentali era aceea că oricum șansele de câștig ale reprezentantului PNR erau reduse și votul nu merita risipit[27].  Adesea alegătorii români îi susțineau pe candidații guvernamentali invocând necesitatea prioritizării rezolvării problemelor locale în fața obiectivelor generale naționale, numeroasele exemple relavă faptul că în aceste cazuri vorbim de decizii pragmatice din partea alegătorilor[28].

Adesea candidații naționaliști români pierdeau în fața guvernamentalilor tocmai din cauză că pragmatismul local a primat în fața obiectivelor generale de ordin național clamate de o parte a elitei și de presă și care erau prea abstracte pentru votanții simpli. Nu trebuie omise nici presiunile la care erau supuși votanții: amenințări, diverse alte forme de corupere la adresa alegătorilor, practici care au rămas în întreaga perioadă dualistă extrem de răspândite[29].

Deputat cu 12 mandate

În cercetarea sa, Ovidiu Iudean a identificat un număr de 39 de deputați români guvernamentali care în perioada 1881-1918 au ocupat unul sau mai multe mandate[30]. Ca număr de mandate obținute de către reputații români care au candidat le listele guvernamentale, acestea au oscilat între unul și 12 mandate. Astfel, în comitatul Maramureș deputatul Petru Mihalyi a obținut nu mai puțin de 12 mandate[31].

Personalitate de prim rang a Maramureșului, cu studii la Viena, Petru Mihalyi a fost ales prima dată deputat în 1865 apoi în 1869 în cercul electoral Șugatag, apoi în mandate succesive până în anul 1910 când se retrage din viața politică. A candidat pe liste ale diferitelor partide maghiare, inițial pe cele ale partidului Deak-ist, apoi a Partidului Liberal, Partidului Moderat și chiar pe listele Partidului Constituțional[32].

Un alt deputat guvernamental cu un număr semnificativ de mandate a fost George Szerb. Jurist și o vreme înalt funcționar la Ministerul comerțuliui, Sezeb a fost de 9 ori ales deputat în cercul electoral Zorlențu Mare din comitatul Caraș Severin[33]. În cei 30 de ani ce carieră politică a devenit unul dintre cei mai experimentați deputați români din Parlamentul de la Budapesta.

A fost ales membru al delegației maghiare în comisia comună ungaro-austriacă pentru afacerile comune financiare și de apărare. S-a bucurat de un deosebit respect în socetatea budapestană. În 1903 a fost numit consilier regal de către împăratul Franz Joseph. A acordat sprijin numeroșilor tineri români sosiți la studii în Budapesta între care lui Ioan Slavici și Valeriu Braniște cu care s-a aflat în strânse realții de prietenie[34].

A sprijinit afirmarea culturală a românilor, fiind unul dintre membrii proeminenți ai Societății Române pentru Fond de Teatru. A contribuit cu importante donații financiare și cu obiecte la constituirea patrimoniului Muzeului ASTRA de la Sibiu. La moartea sa chiar și presa românească de orientare naționalistă care îndeobște îi critica pe politicienii așa-zis guvernamentali, l-a elogiat, recunoscându-i meritele ca politician și serviciile aduse națiunii române de-a lungul întregii sale vieți[35].

Politician de prestigiu

Iosif Gall (Foto) a fost un alt exemplu de politician de prestigiu care a candidat pe listele guvernamentale. Născut la Cluj într-o familie de clerici, a urmat studii de drept la Sibiu apoi la Viena, beneficiind de susținerea Mitropolitului Andrei Șaguna, unde va obține și doctoraul în științe juridice. A urmat o carieră de înalt funcționar în Ministerul de justiție de la Budapesta, la Curtea Supremă de Justiție a Transilvaniei, apoi după desființarea acesteia, din nou în capitală. După retragerea sa, în 1881 va candida pentru un loc în Parlament în cercul electoral Recaș din comitatul Timiș; va mai obține încă două mandate până în 1884 când este numit membru pe viață în Camera superioară a Parlamentului – Casa Magnaților[36].

Trebuie să amintim în acest context și implicarea sa în demersurile de creare a Partidului Moderat Român, în acest sens va organiza Conferința de la Budapesta din 1884. Deși proiectul nu s-a bucurat de succes și partidul a avut o viață scurtă, Gall a rămas întreaga sa viață convins de necesitatea ca românii să adopte o direcție politică moderată pe care o considera mai potrivită pentru atingerea scopurilor naționale. S-a remarcat și prin implicarea în activitatea ASTREI și mai ales, a susținut băncile românești, fiind între altele fondator al Băncii Timișana (1885) și al Băncii Generale de Asigurare din Sibiu (1911)[37].

Între personalități cunoscute care au candidat și obținut mandate de deputați pe listele guvernamentale îi amintim în acest context și pe: Ioan Ciocan, Iosif Goldiș, Vasile Mangra, Alexandru Roman, Iosif Siegescu, Leontin Simionescu. Dintre aceștia, doar Vasile Mangra și Alexandru Roman s-au bucurat de atenția cuvenită din partea istoriografiei dedicându-li-se monografii extinse care relevă, între altele și activitatea lor politică[38].

Concluzii

 În ciuda faptului că  unii dintre acești deputați români care au candidat și obținut mandate pe listele guvernamentale au fost criticați și etichetați peiorativ în epocă, aspru condamnați de către liderii mișcării naționale și de presa vremii, o analiză obiectivă asupra motivației deciziilor și activității lor relevă o realitate mult mai nuanțată. În primul rând, ei au căutat să sprijine comunitățile pe care le reprezentau din postura înaltei demintăți pe care o dețineau. Analiza activității lor parlamentare relevă pe deplin faptul că au avut adesea semnificative realizări în plan școlar (obținere de fonduri, sprijin pentru înființarea și construcția de edificiii școlare, etc).

Parcugrând biografiile lor, recitind și apreciind discursurile lor electorale și parlamentare, observăm că nu s-au dezis în nici un context de națiunea din care proveneau, au vorbit deseori în numele ei colectiv, iar beneficiile pe care le-au obținut au fost până la urmă benefice pentru toți românii din Transleithania. Un exemplu elocvent este în acest sens activitatea deputatului de Bihor, Alexandru Roman care, deși a fost propus și ales de șapte ori deputat pe listele guvernamentele a dus adesea o politică militant-națională, sfârșind prin a-i fi retras sprijinul din partea autorităților[39].

Văzuți din perspectiva maghiară, chiar dacă ei candidau pe listele guvernamentale și serveau unor strategii și interese de moment, în principal de asigurare a unei majorități parlamentare pentru respectivele partide, maghiarii îi considerau tot  ca reprezentanți ai românilor.

Prezența lor în Parlamentul de la Budapesta reflectă diversitatea opțiunilor politice adoptate de elitele românești într-un context dificil. Reanalizarea rolului acestor deputați guvernamentali  relevă faptul că, în ciuda limitărilor, ei au contribuit la menținerea unei reprezentări românești în viața publică ungară. În fond,  activitatea lor politică reflectă complexitatea strategiilor adoptate de o parte a elitei românești în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

În ciuda percepției negative asupra lor în epocă, analiza istorică onestă ar trebui să ia în considerare atât constrângerile politice ale vremii, cât și dorința acestor deputați de a rămâne activi într-un sistem care le era ostil.

Bibliografie

[1] Istoria Transilvaniei, vol. III (de la 1711 până la 1918), coord. Ioan-Aurel-Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Acedemia Română/Centrul de Studii Transilvane, p. 437.

[2] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governamental Representatives in the Budapest Parliament (1881-1918), Edit. Mega, 2016, p. 20.

[3] Istoria Transilvaniei, vol. III, p. 438.

[4] O. Iudean, op. cit., p. 27. Vezi și P. Teodor, Liviu Maior, Nicolae Bocșan, Memorandul (1892-1894) Ideologie și acțiune politică, București, Edit. Progresul Românesc, 1994, p. 29 și urm.

[5] Vezi Marius Eppel, Vasile Mangra. Activitatea politică, Cluj-Napoca PUC, 2004, p. 173-182.

[6] Vezi Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie și destin, Cluj-Napoca PUC, 2001, p. 91 și urm.

[7] O. Iudean, op. cit., p. 27.

[8] Stelian Mîndruț, Mișcarea națională și activitatea parlamentară  a deputaților Partidului Național Român din Transilvania între anii 1905-1910, Oradea, Fundația Cluturală Cele Trei Crișuri, 1995, p. 80.

[9] Vezi în acest sens Florina Raita, Comportamentul electoral al românilor din Ungaria dualistă la începutul secolului XX, în vol. Raporturi și imagini româno-maghiare, (ed.) Sorin Mitu, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut&Mega, 2023, p. 125.

[10] O. Iudean, op. cit., p. 34-35.

[11] Ibidem. p. 36.

[12] Ibidem, p. 37.

[13] Istoria Transilvaniei, vol. III…, p. 438.

[14] O. Iudean, op. cit., p. 40.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 43.

[17] Vezi Marius Eppel, op. cit, p. 207-227.

[18] O. Iudean, op. cit, p. 46.

[19] Ibidem, p. 47.

[20] Despre legislația electorală vezi Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.),

Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018, p. 25-29.

[21] O. Iudean, op. cit.  p. 49 (harta). Vezi și Vlad Popovici, Parliamentary Representation in Eastern Hungary (1816-1918). Preliminary Results of a Prosopographic Inquiry, în vol. Judit Pal, Vlad Popovici (eds.) Elites and Politics in Central and Eastern Europe (1848-1918), Peter Lang Verlag, 2014, p. 223.

[22] O. Iudean, op. cit, p. 55.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 56-57.

[25] Florina Raita, loc. cit., p. 136

[26] Vezi numeroasele exemple la Florina Raita, loc. cit., p. 129-138.

[27] Ibidem., p. 141.

[28] Ibidem, p. 153-153

[29] Vezi în acest sens: R. S. Watson, Corruption and Reform in Hungary. A Study of Electoral Practice, London, 1911. András Gerö, The Hungarian Parliament, 1867-1918: A Mirage of Power, New York, Columbia University Press, 1997, p. 62. Judit Pál, Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania at the Beginning of the Dualist Period (1867-1872), în vol. Patronage et corruption politiques dans l’Europe contemporaine. 2. Les coulisses du politique à l’époque contemporaine XIXe-XXe siècles, Frédéric Monier, Olivier Dard, Jens Ivo Engels (eds.), Paris, Armand Colin (Recherches), 2014.

[30] Scurte biografii despre fiecare din cei 39 de deputați la O. Iudean, op. cit., p. 87-234.

[31] Ovidiu Emil Iudean, Alexandru Onojescu, „Politics, Natioanlism and Parlamentaranism. Romanian Representatives in the Budapest Parliament (1861-1918)”, în Transilvanian Review XXII, 4, 2013, p. 8.

[32] Vezi date despre biografia și activitatea sa la O. Iudean op. cit., p. 165-170.

[33] O. Iudean, op cit, p.224.

[34] Ibidem, p. 225.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p.137-139.

[37] Ibidem, p. 140.

[38] Marius Eppel, Un mitropolit și epoca sa: Vasile Mangra, Cluj-Napoca, PUC, 2006, 540 p.; Gelu Neațmu, Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului, Oradea, Fundația Cluturală Cele Trei Crișuri, 1995, 205 p.

[39] Despre activitatea lui vezi Gelu Neamțu, Alexandru Roman fiu al Bihorului…….

Iosif Marin Balog

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.