VIDEO. Sabin Manuilă: savant și patriot. A propus schimburi de populație între țări pentru prevenirea războaielor

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Așa cum bine se cunoaște, doctorul Sabin Manuilă s-a născut în satul Sâmbăteni, jud. Arad, la data de 19 februarie 1894, și a decedat la New York în anul 1964. Cariera lui rapidă din perioada interbelică, larga recunoaștere națională și internațională sunt aspecte notorii și nu mai insistăm acum și aici asupra lor, menționând succinct doar câteva coordinate cronologice și biografice[1]. După ce și-a început studiile primare în satul natal, a urmat cursurile Gimnaziului Regal din Arad şi ale colegiului „Andrei Şaguna” din Braşov, unde a absolvit în anul 1912.

Aceste două importante instituții educative l-au marcat decisiv pe tânărul Manuilă. Între 1912-1918 a urmat cursurile facultăţii de Medicină de la Universitatea din Budapesta, în condițiile dificile ale primei conflagrații mondiale, unde a obţinut licenţa şi doctoratul în medicină în anul 1919.

După unirea Transilvaniei cu România a devenit medic la Spitalul de copii al Universităţii românești din Cluj, şi după aceea la scurtă vreme a ocupat prin concurs postul de asistent universitar la Catedra de Anatomie Patologică şi Igienă Socială din cadrul Facultății de Medicină. Între 1925-1926 a beneficiat de o bursă de documentare la Universitatea „Johns Hopkins” din Baltimore, iar după revenirea la Cluj a fost numit director general al Direcției sanitare regionale Cluj.

Membru corespondent al Academiei Române

Din anul 1927 s-a stabilit la Bucuresti, unde a îndeplinit mai multe  responsabilități: director general în Ministerul Sănătăţii, director general al Institutului Central de Statistică (1937-1947), subsecretar de stat în mai multe guverne etc.

Opera sa statistică şi demografică este de mare importanţă pentru cunoașterea populației României, mai ales prin editarea celor 9 volume ale Recensământului general al populaţiei României din 1930, a zeci şi zeci de publicaţii referitoare la mişcarea naturală şi structura populaţiei României etc. În anul 1938 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaștere a valorii lucrărilor sale științifice referitoare mai cu seamă la populația Transilvaniei.

Pentru profilul de patriot al lui Sabin Manuilă definitive au fost nu numai studiile liceale urmate în cadrul colegiului „Andrei Şaguna” din Braşov, dar și implicarea politico-națională din toamna anului 1918 În data de 1 decembrie 1918, el a fost unul din cei doi reprezentanți ai studenților români din capitala Ungariei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. De altfel, părintele său preotul protopop Fabriciu Manuilă a participat și el în calitate de delegat ales din partea cercului electoral Lipova, iar fratele său, Camil Manuilă, a participat la Alba Iulia în calitate de delegat reprezentant al Societății române de lectură din Lipova.

Prin urmare, întreaga latură masculină din familie a fost prezentă la ora astrală din capitala Unirii. Așa cum rezultă din scrisoarea trimisă fiului aflat încă la studii la Budapesta de preotul Manuilă în 7 decembrie 1918, cei trei membri ai familiei Manuilă nu au putut să stea foarte mult împreună la Alba Iulia, datorită responsabilităților multiple ce le aveau cei doi fii: „Dragă Sabine! Întâlnirea noastră în Alba Iulia a fost nu numai scurtă, dar şi de natura de a nu putea vorbi mai amănunţit despre lucrurile ce ne privesc şi mai vârtos pe tine. La plecarea de acasă ziceai că vei fi constrâns a lua mai multe cursuri cari au să fie costisitoare, la convenire despre această afacere nu am vorbit nimic, dar nici nu mi-ai scris nimic.

Ştiind eu cât este de importantă afacerea aceasta şi având toate posibilităţile spre a putea termina examenul ce-ţi stă înainte şi încă cu succes bun, doresc să ştiu de ce ai trebuinţă în scopul de a ajunge rezultatul dorit cât mai uşor şi mai grabnic…Sunt îngrijorat cum ai sosit la Pesta, deoarece erai plin de frig, nu cumva te-ai răcit şi bolnăvit. Să ne scrii deci numaidecât cum te afli. Pe acasă împrejurările şi după proclamarea şi decretarea României Mari, lucrurile stau tot ca mai [î]nainte. Sârbii ne-au desfiinţat Sfatul naţional şi gardele, ba au sistat, respectiv interzis orice întrunire.

Nu ştiu când se va pune în practică ceea ce cu atâta însufleţire am decretat. Camil e chemat la Arad, la ceva consfătuire, nu ştiu în ce direcţie. După cum am cetit în foile de azi din Arad, e avansat la rangul de locotenent, ceea ce nu ştiu [î]i va fi de ceva folos ori ba, deoarece dânsul nu se va folosi de partea materială împreunată cu starea militară. Dorinţa cea mai mare ar fi ca guvernul nostru să ieie imperiul – se înţelege sprijiniţi de armata aşteptată. Să ne scrii numaidecât şi amănunţit la toate afacerile. Te sărutăm cu drag, Iubitor tată, Fabriciu”[2].

Prezent la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918

Tot ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, în esenţă exercitarea într-o formă democratică a dreptului la autodeterminare naţională de către populaţia majoritară a Transilvaniei, a conferit unirii acestei provincii cu România durabilitate şi legitimitate.

Decizia Conferinţei de Pace de la Paris de a recunoaşte oficial şi internaţional unirea Transilvaniei cu statul român avea în vedere, în primul rând, acceptarea unei realităţi geopolitice bazată pe o clară majoritate demografică a românilor în teritoriile ce şi-au decis prin plebiscit apartenenţa statală. Au confirmat, prin concluziile lor, acest aspect important toate comisiile de experţi străini din stale Antantei care au venit în 1919-1920 în Transilvania, pentru a cerceta structurile etno-demografice, mai cu seamă în zona viitoarei frontiere cu Ungaria şi care şi-au formulat în mod onest din fericire propriile versiuni în privinţa trasării frontierelor nord-vestice, vestice şi sud-vestice ale României, toate respectând criteriul demografic.

Prin urmare, argumentul demografic a jucat în anii 1918-1920 un rol fundamental în reconfigurarea geopolitică a acestui spaţiu ce aparţinuse fostei monarhii austro-ungare.

Participarea tânărului Sabin Manuilă la această extraordinară descătușare a energiilor națiunii române din Transilvania, prezența celor peste 100.000 de români i-au marcat decisiv viața, formația profesională și militantismul științific. Este simptomatică în acest sens afirmația savantului arădean în vara anului 1940, când, din păcate pentru România Mare, principiul forței a învins pe cel al rațiunii atât în iunie cât și în august: „Singura sursă indiscutabilă de drept de stăpânire asupra unui teritoriu este hotărârea majorității locuitorilor acelui teritoriu…Cine nu respectă acest principiu al autodeterminării popoarelor ? Aceia cari nu-și pot întemeia revendicările pe principiul etnic”[3].

Remarcăm atât în fragmentul anterior (ca în întreg articolul citat) obstinația lui Sabin Manuilă pentru reiterarea principiului dreptului la autodeterminare al populației majoritare pe un teritoriu, cel care a și îngăduit popoarelor din Europa Centrală și de Sud-Est să-și împlinească dezideratele național-statale. Principiile wilsoniene care au stat la baza revoluției geopolitice în fostele imperii central-europene (Austro-Ungar și German) și care au fost intens discutate în Europa în toamna anului 1918 erau un subiect de mare interes și pentru elita politică românească din Transilvania, presa mediatizând în lunile octombrie,  noiembrie și decembrie 1918 celebrele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson[4].

Bursă în SUA

Este foarte probabil că tânărul student medicinist de la Budapesta, Sabin Manuilă, era și el la curent, alături de alți studenți și politicieni români din capitala Ungariei, cu ideologia wilsoniană. Faptul că Sabin Manuilă a beneficiat de o bursă în SUA din partea Fundației Rockefeller în anii 1925-1926 a contribuit într-o măsură și mai mare la accentuarea admirației tânărului doctor arădean pentru civilizația americană în general și pentru fostul președinte Wilson în particular.

Aici s-a cristalizat cu siguranță opțiunea lui definitivă spre demografie, alături de desăvârșirea formației sale medicale. De altfel, Fundația Rockefeller a contribuit masiv la echiparea în deceniul patru al secolului XX a Institutului Central de  Statistică cu mașini de prelucrat datele din recensământuri… George K. Strode, fost director al Diviziei Sănătate de la Paris din cadrul Fundației Rockefeller nota în 1953 că „Institutul (Central de  Statistică-n.n.) a fost o creație a imaginației, cunoștințelor și geniului administrativ al lui Sabin Manuilă. El l-a transfirmat până în 1938 într-una din instituțiile demografice cele mai importante ale Europei”[5].

Nu întâmplător în anii următori revenirii în țară după bursa de specializare în SUA, Sabin Manuilă a redactat mai multe studii despre realitățile demografice din Transilvania în primul deceniu după Unirea Transilvaniei cu România[6].

Analizând mișcarea naturală a populației din Transilvania, Manuilă a constatat că indicele de creștere al populației maghiare din România era superior indicelui de creștere al populației din Ungaria în același interval temporal. Explicația avansată de autorul studiului era aceea că vitalitatea/fertilitatea maghiarilor din Transilvania era superioară maghiarilor din Ungaria, aspect care astăzi, pentru a fi validat, ar necesita studii aprofundate prin bazele de date demografice în curs de constituire atât în Ungaria cât și în România.

Urbanizarea din Transilvania

În același timp însă, nu erau neglijate realitățile economice din România, stabilitatea existentă care a permis ameliorarea condițiilor de viață, o condiție importantă pentru stimularea natalității. Indirect, Manuilă infirma o teză dragă propagandei revizioniste din Ungaria care clama că minorității maghiare din Transilvania îi era limitat accesul la viața economică.

În al doilea studiu, Sabin Manuilă s-a aplecat asupra problemei urbanizării din Transilvania atât la sfârșitul secolului al XIX-lea cât și în primul deceniu după Unire (de menționat faptul că lucrarea a fost premiată de Academia Română în anul 1929).

Geneza studiului lui Manuilă trebuie plasată în contextul exacerbării de către propaganda maghiară a tezei așa zisei „românizări” a orașelor transilvănene după 1918. Conținutul tezei respective era un fenomen demografic real, însă interpretarea dată era tendențioasă, Manuilă demonstrând că structura etnică din mediul urban înainte de 1918 era una nefirească, artificială, ca urmare a unei politici constante de discriminare a românilor și de maghiarizare a alogenilor (evrei, șvabi, slovaci, armeni etc.).

Mobilitatea populației românești din mediul urban spre orașe a crescut vizibil în anii deceniului trei. În plus, după 1918, circa 200.000 de maghiari au părăsit Transilvania, iar o serie de minorități care fuseseră maghiarizați înainte de 1918 (șvabii sătmăreni, armenii, evreii) au revenit treptat la propria conștiință identitară și au diminuat ponderea vorbitorilor de limbă maghiară din mediul urban[7]. Astfel de concluzii le-a prezentat Sabin Manuilă în deceniul patru al secolului trecut nu doar în publicațiile din țară ci și în cadrul unor congrese și conferințe internaționale, în volume și reviste tipărite în străinătate.

Bătălia pentru Ardeal

În vara anului 1940, după pierderea Basarabiei la sfârșitul lunii iunie, Sabin Manuilă a fost direct implicat în „bătălia pentru Ardeal” (ca să invocăm celebra carte a lui Valeriu Pop), furnizând de la Institutul Central de Statistică pe care l-a creat și îl conducea, date și analize demografice despre structurile etno-confesionale din Transilvania, elaborând scenarii despre posibilul schimb de populație dintre România și Ungaria. A făcut parte din delegațiile României atât la negocierile de la Turnu Severin cât și la Viena, înarmat fiind cu hărți etnice și etnografice, cu fotografii, statistici și grafice etc.

La scurtă vreme după preluarea conducerii țării de către generalul Ion Antonescu, Sabin Manuilă i-a înaintat un memoriu în care pleda pentru câteva măsuri imediate: „socotesc absolut necesar să se execute în 1940-1941 un recensământ general după aceleași concepții ca la 1930…

Rostul meu, în calitate de om de știință și de ardelean, este să insist pentru înarmarea țării cu cele mai importante arme de care vom avea nevoie la conferința păcii, pentru recâștigarea granițelor noastre naționale. Este singurul ideal care mă preocupă în momentul de față, este însăși rațiunea existenței mele. Militez pentru această idee între toate împrejurările cu scrisul, cu grai viu și cu fapta”[8].

De altfel, Manuilă nu a renunțat la ideea schimbului total și obligatoriu de populație ca o soluție ce ar putea elimina în viitor războaiele între state. Ideea omogenizării etnice, de inspirație eugenistă, nu era nouă și fusese transpusă în practică după 1923, sub supravegherea Ligii Națiunilor, de către Grecia, Bulgaria și Turcia.

În toamna anului 1941, după ce România eliberase Basarabia și Bucovina de Nord, Manuilă i-a trimis lui Antonescu un document amplu, un studiu dar și un scenariu de schimb de populație cu statele vecine României, care ar fi putut aduce la creșterea omogenizării etnice și dispariția prin dislocare geografică, în afara României, a unor minorități care păreau indezirabile. După Al Doilea Război Mondial, la presiunea URSS mai ales, au mai avut loc atari schimburi de populație și expulzări ale populației germane din Europa Centrală și de Sud-Est, ceeea ce demonstrează că pledoaria lui Sabin Manuilă pentru o asemenea soluție nu fusese o utopie.

Mutarea populației

După primul război mondial, reorganizarea graniţelor politice ale Europei în conformitate cu principiul de naţionalitate a fost consfinţită prin sistemul tratatelor de pace de la Paris. Totuşi, graniţele au fost trasate în aşa manieră încât au mai rămas milioane de locuitori în afara statelor naţionale (germani, maghiari, ruşi, greci, turci, români etc).

Conferinţa de pace  de la Paris din 1919-1920 a hotărât să oblige statele succesorale să salveze “principiul de naţionalitate” prin acordarea de largi drepturi culturale şi egalitate politico-juridică cu majoritatea pentru minorităţile existente în respectivele ţări.[9]

Nemulţumite de noul statut dobândit, minorităţile naţionale au asaltat Societatea Naţiunilor cu petiţii şi plângeri îndreptate împotriva statelor în care convieţuiau. În acest context după primul război mondial s-a dezvoltat conceptul de “transfer demografic organizat”, care-şi găsea antecedente istorice în secolele anterioare atât în Europa cât şi în America.

În istorie au mai existat cazuri în care populaţii s-au mai mutat dintr-un loc în altul fie voluntar, pentru a se salva de la exterminarea de către inamicii victorioşi, fie pentru a fi înlocuiţi cu alţi colonişti. Epoca modernă a cunoscut 2 cazuri celebre de strămutări de populaţie: plecarea a circa jumătate de milion de protestanţi francezi după revocarea edictului de la Nantes (1685) şi expulzarea a circa o jumătate de milion de mauri din Spania la începutul secolului XVII (1609).[10]

Transferul de populaţie dintr-o ţară în alta ca rezultat al războiului şi prin validarea de către acorduri internaţionale va deveni o practică uzitată în câteva rânduri după primul război mondial în mai multe zone europene.

Strămutare aprobată de Societatea Națiunilor

Astfel, în urma unor convenţii bilaterale dintre Grecia şi Bulgaria, precum şi între Grecia şi Turcia (ultima fiind realizată la 30 ianuarie 1923), în decurs de 18 luni un număr de circa un milion şi jumătate de greci din Bulgaria şi Turcia au fost strămutaţi în Grecia.[11]

Această din urmă strămutare  şi-a câştigat o semnificaţie istorică unică deoarece a fost aprobată de Societatea Naţiunilor, constituindu-se într-un precedent oficial pentru dramele care se vor consuma în timpul şi după cel de-al doilea război mondial în multe state europene. Este foarte important să facem distincţie între schimbul-transferul de populaţie şi fenomenul socio-demografic al emigrării sau imigrării, care pot surveni ca preludii ale unor schimburi de populaţii sau se pot manifesta independent. Schimbul de populaţie dintre Turcia şi Grecia a afectat indirect şi România.

O bună parte din grecii strămutaţi din Asia Mică au fost aşezaţi în Macedonia grecească şi Tracia orientală. Deoarece guvernul grec a dispus naţionalizarea păşunilor montane deţinute de aromânii ce se ocupau cu creşterea animalelor, s-a înregistrat în câţiva ani o deteriorare constantă a situaţiei economice a multor familii de aromâni.

Ca urmare a ruinării lor, s-a dezvoltat dorinţa de emigrare, stimulată şi de unele cercuri politice de la Bucureşti. În urma mai multor runde de discuţii între reprezentanţii guvernului român şi delegaţiile aromânilor, la 1 februarie 1925 s-a stabilit de comun acord aşezarea aromânilor în Cadrilater. Aşezarea lor aici se baza pe două motive bine întemeiate: inferioritatea numerică a românilor în judeţele Durostor şi Caliacra şi emigrarea populaţiei turco-tătăreşti în Turcia.[12]

Acțiuni revizioniste

Trebuie amintit în acest context faptul că în practica schimbului de populaţie, România a încheiat cu Turcia, la 4 septembrie 1936, o convenţie pentru emigrarea populaţiei mahomedane (tătărăşti şi turceşti) din Dobrogea într-un termen de 5 ani.[13]

Turcii din Dobrogea au început să emigreze din România încă din primii ani după terminarea primului război mondial, stimulaţi oarecum şi de guvernul turc care dorea să suplinească golurile lăsate de transferul populaţiei greceşti din Asia Mică. Deoarece emigrarea a tins să se permanentizeze şi să devină organizată, s-a simţit nevoia unei  convenţii bilaterale.

Această convenţie din 4 septembrie 1936 se deosebeşte radical de toate convenţiile de schimb sau transfer de populaţie fiindcă reglementează o emigrare voluntară şi nu un schimb sau transfer obligatoriu. Emigrarea s-a făcut în etape, fixându-se pentru un interval de 5 ani zonele rezervate pentru emigrare şi numărul anual de emigranţi pe care guvernul turc îi putea primi. Se estimează că până în 1939 au emigrat circa 42.000 de turci, însă până în 1942, conform informaţiilor de la legaţia turcă, peste 70.000 de turci.[14]

În condiţiile în care antisemitismul s-a amplificat în acei ani, nu numai în România, dar şi în restul Europei, soluţia schimbului de populaţie a fost îmbrăţişată de unii reprezentanţi ei dreptei politice româneşti.

Aceştia, în scenariile ideologice elaborate, vedeau în soluţia schimbului de populaţie calea sigură spre fortificarea naţională a românilor, nu de puţine ori influenţa doctrinei naţional-socialiste germane conducându-i la încheieri aberante: “Soluţia problemei minorităţilor e una singură: schimbul de populaţie cu vecinii: adică aducerea românilor din afară şi expedierea străinilor. Turcia şi Grecia şi-au rezolvat reciproc şi pe deplin această problemă. Iugoslavia şi-o înfăptuieşte metodic cu vecinii maghiari. Noi nici nu ne-am gândit că ar fi cu putinţă un asemenea act politic.

El ar fi fost decretat “huliganism” de presa iudaică…”[15] N. Porsenna a susţinut şi în anii următori ideea schimbului de populaţie, “stimulat” într-o măsură vizibilă de politica adoptată de Hitler din toamna anului 1939 de transferare a germanilor din ţările baltice, URSS etc. în Germania. Astfel, într-un articol din 20 august 1939, N.Porsenna afirma: “Cea mai apropiată formulă a Europei va să fie – dacă Europa mai ţine încă să existe – lichidarea minorităţilor prin schimburi sau restituiri de populaţie”.[16]

Intensificarea acţiunilor revizioniste îndreptate împotriva României după izbucnirea celui de-al doilea război mondial a impus contracararea, prin toate mijloacele, inclusiv ştiinţifice, documentate statistic a tendinţelor ce vizau dezmembrarea statului naţional unitar român.

Autodeterminarea popoarelor

Demografia era şi ea chemată să contribuie la conturarea celei mai optime soluţii în vederea salvării intereselor naţionale. Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică, care consacrase timp de aproape două decenii o bună parte din preocupările ştiinţifice studierii compoziţiei etnice a populaţiei României, tendinţelor ei de dezvoltare demografică în mediul urban şi rural etc, nota în vara anului 1940: “singura sursă de drept de stăpânire asupra unui teritoriu este hotărârea majorităţii locuitorilor acelui teritoriu.

Cine nu respectă acest principiu al autodeterminării popoarelor? Aceia cari nu-şi pot întemeia revendicările pe principiul etnic”.[17]  Nu întâmplător, acum, el a finalizat şi publicat o amplă lucrare intitulată Studiu etnografic asupra populaţiei României, care va fi rezumată şi tradusă ulterior în limbile germană, engleză, franceză şi italiană. Valorificând rezultatele recensământului general al populaţiei României din 1930 şi ale evidenţelor statistice referitoare la mişcarea naturală a populaţiei în deceniul patru, Sabin Manuilă a relevat preponderenţa etnică a românilor în toate provinciile, demonstrând lipsa de consistenţă a revizionismului.

După amputările teritoriale din vara anului 1940 provocate României de către URSS, Ungaria a devenit tot mai interesată de rezolvarea litigiului cu România în favoarea ei, prin ocuparea unei suprafeţe cât mai întinse din teritoriul statului român.  Astfel, s-a ajuns la desfăşurarea, între 16-24 august, a unor tratative la Turnu Severin între delegaţiile celor două ţări. Sabin Manuilă a participat ca expert alături de Valer Pop, şeful delegaţiei române, avansând ca o posibilă cale de rezolvare a problemei româno-maghiare transferul de populaţie.

[18] În viziunea delegaţiei române trebuia acceptat în primul rând transferul total şi obligatoriu al populaţiei româneşti din Ungaria în România şi al populaţiei maghiare din România în Ungaria, numai după aceea se putea trece la stabilirea limitelor teritoriale pe care România era dispusă să le cedeze Ungariei. Evident, tratativele au eşuat datorită poziţiei rigide a lui A.Hory, şeful delegaţiei maghiare, care nu accepta primordialitatea principiului etnic în negocieri, insistând pentru cel teritorial.

Dobrogea, la bulgari

Nici situaţia Cadrilaterului (Dobrogei de sud) nu era foarte încurajatoare. După întrevederea cu delegaţia Bulgariei, Hitler comunica României la 31 iulie 1940 că Dobrogea de sud trebuie retrocedată bulgarilor în limitele de la 1913.

La începutul lunii august, o delegaţie românească condusă de ambasadorul Victor Cădere a avut, la Sofia, discuţii cu ministrul de externe şi primul-ministru al Bulgariei. Aceştia au solicitat din punct de vedere teritorial toată Dobrogea de sud, arătându-se receptivi la soluţia schimbului complet de populaţie.[19] Într-o asemenea atmosferă au început la Craiova, la 19 august 1940, tratativele oficiale româno-bulgare, ambele delegaţii acceptând ideea că schimbul de populaţie trebuia să fie o condiţie sine qua non a discuţiilor viitoare.

În preziua plecării la Viena, într-o şedinţă restrânsă a delegaţiei oficiale la regele Carol al II-lea, Sabin Manuilă i-a arătat lui M.Manoilescu limitele teritoriale maximale şi minimale ale compromisului cu Ungaria pentru ca schimbul de populaţie între cele două ţări să se realizeze paralel cu reajustarea graniţelor.[20] Din păcate, delegaţia română (din care făcea parte şi S.Manuilă) a fost pusă la Viena, în 30 august 1940, în faţa faptului împlinit, ea nu a mai putut negocia nimic cu partea ungară fiind nevoită să accepte cedarea teritorială a unei mari părţi din Transilvania ca unica soluţie de aplanare a conflictului cu Ungaria.

Arbitrajul de la Viena

Arbitrajul de la Viena a dus la pierderea de către România a unui teritoriu cu o evidentă majoritate românească. Nu întâmplător S.Manuilă a redactat în perioada următoare un studiu sintetic (publicat în limbile germană şi engleză) referitor la consecinţele demografice ale dictatului de la Viena.[21] Demersul omului de ştiinţă transilvănean evidenţia injusteţea actului de agresiune săvârşit la adresa României de către Ungaria susţinută copios de către diplomaţia germană şi italiană. Analiza pertinentă a surselor statistice l-au condus pe Manuilă la concluzia că aproximativ 49,1% din totalul populaţiei aflate pe teritoriul cedat Ungariei era de origine etnică românească.

După Viena, România a mai fost confruntată cu încă o pierdere teritorială în favoarea Bulgariei. La 7 septembrie 1940, la Craiova, s-a semnat tratatul prin care România ceda judeţele Caliacra şi Durostor (Cadrilaterul), cele două ţări angajându-se solemn să nu mai formuleze niciodată pretenţii teritoriale una împotriva celeilalte.

[22] Tratatul de la Craiova a stabilit un schimb de populaţii în Dobrogea între cele două ţări, principiile transferului de populaţie fiind incluse ulterior într-un “acord special privitor la schimbul de populaţii române şi bulgare”, constituind Anexa C a tratatului. Acest din urmă acord a fost întocmit după modelul convenţiei de la Lausanne din 30 ianuarie 1923, care reglementase schimbul obligatoriu de populaţii între Grecia şi Turcia. Spre deosebire însă de acesta, altele de la Craiova consacrau două tipuri de schimb de populaţii: a) un schimb obligatoriu pentru bulgarii din judeţele Tulcea şi Constanţa şi pentru românii din Cadrilaterul cedat; b) un schimb facultativ pentru bulgarii din alte zone ale României şi pentru românii din alte regiuni ale Bulgariei.[23] Potrivit datelor statistice, în judeţele Caliacra şi Durostor existau în acel moment 58.000 şi respectiv 59.000 de români, iar în judeţele Tulcea şi Constanţa 23.000 şi respectiv 26.200 de bulgari. O parte a locuitorilor români evacuaţi din Cadrilater au trecut în Dobrogea de nord, alţii în satele ialomiţene.

Recensământul general al populației

[24] În acele condiţii devenea necesară organizarea în România a unui recensământ general al populaţiei pentru evaluarea exactă a pierderilor umane şi materiale rezultate în urma rapturilor teritoriale din vara anului 1940.

La scurt timp după venirea în fruntea României a generalului Ion Antonescu, S.Manuilă i-a înaintat un memoriu în care preciza: “socotesc absolut necesar să se execute în 1940-1941 un recensământ general după aceleaşi concepţii ca la 1930 … Rostul meu, în calitate de om de ştiinţă şi de ardelean, este să insist pentru înarmarea ţării cu cele mai importante arme de care vom avea nevoie la conferinţa păcii, pentru recâştigarea graniţelor noastre naţionale. Este singurul ideal care mă preocupă în momentul de faţă, este însăşi raţiunea existenţei mele. Militez pentru această idee între toate împrejurările cu scrisul, cu grai viu şi cu fapta”.[25]

Aşa după cum s-a văzut, principiul etnic propus de delegaţia română la Turnu Severin în august 1940, la tratativele cu delegaţia maghiară, nu a fost acceptat. Cu toate acestea, S.Manuilă nu a renunţat la ideea schimbului de populaţie între state ca o posibilă cale de aplanare în viitor a conflictelor interetnice şi a războaielor.

De altfel, soluţia a fost agreată şi de alţi lideri politici din Europa Centrală ale căror ţări au fost afectate într-o măsură mult mai gravă decât România de politica revizionistă a statelor vecine. Astfel, Eduard Benes, preşedintele guvernului cehoslovac din exil, afirma , în septembrie 1941: “eu accept principiul transferului de populaţie … Dacă problema este abordată cu atenţie şi sunt adoptate măsurile potrivite la timp, transferul poate fi realizat în condiţii umane decente, sub control şi cu sprijin internaţional”.[26] Nu întâmplător, în vara anului 1941 a apărut lucrarea lui Nicolae Mănescu (Colonizarea în Grecia. Schimbul de populaţii greco-turce-bulgare, Bucureşti, 1941), în prefaţa căreia fostul premir I. Gigurtu atrăgea serios atenţia asupra exemplului consumat după Conferinţa de la Lausanne din 1923. Mai mult, Gigurtu aprecia că şi România a dobândit o oarecare experienţă în practica schimbului de populaţie prin cazul Cadrilaterului. În toamna anului 1941, după o întrevedere prealabilă la Tighina, cu Ion Antonescu, S.Manuilă a finalizat un studiu, rămas inedit până recent, referitor la etapele şi modalităţile de aplicare a schimbului de populaţii în cazul României.

Evitarea războaielor

În preambulul lucrării, Manuilă arată că “un schimb de populaţie, oricât ar fi de dureros, nu atinge totuşi gradul de sacrificiu la care împinge un război, şi mai ales un război crâncen”.[27] Conducătorul statului român agrea soluţia schimbului de populaţie, dovadă declaraţia făcută în şedinţa Consiliului de cabinet din 9 decembrie 1940, în legătură cu finalizarea operaţiilor de schimb de populaţie dintre România şi Bulgaria: “Trebuie lucrat însă în aşa fel, ca să nu se mai deschidă alte conflicte şi, mai ales, trebuie să mergeţi cu prudenţă, căci numărul românilor din Bulgaria este mai mare decât acela al bulgarilor din România … Această populaţie de acolo o rezerv eu pentru alte ipoteze care vor veni, la timpul lor, să fie rezolvate. Trebuie lăsat acest nucleu de români acolo, pentru un alt schimb de populaţie, care va veni şi care va fi făcut conform celor tratate de mine la Roma şi Berlin”.[28]

Deşi punctul de vedere al lui S.Manuilă nu era inedit în peisajul ştiinţific şi politic din zona est-central-europeană, el reprezenta o contribuţie românească valoroasă la aplanarea conflictelor regionale. Conţinutul memoriului relevă supleţea gândirii lui Manuilă, în general disponibilitatea autorităţilor române de a soluţiona diferendul cu Ungaria, dar şi cu alţi vecini îmbinând atât schimbul de populaţie cât şi corectivul teritorial de-a lungul unei părţi a frontierei de stat.

În opinia lui Manuilă, “două justificări esenţiale ridică la nivelul de soluţie ideală metoda schimbului de populaţie, şi anume: 1) recucerirea Ardealului nu ar însemna scoaterea lui din discuţiile viitoare româno-maghiare şi din sfera de revendicare a ungurilor. Recucerirea Ardealului – pe orice cale, ar umple toate sufletele româneşti de fericire. Dar nu ar consolida definitiv situaţia noastră în Ardeal; 2) Răsboiul cu Ungaria ar fi cel mai sângeros, din toate răsboaiele din Europa. Ungurii sunt tot atât de fanatici, ca şi noi, şi am merge la răsboiu de extirpare… Şi totuşi, unica soluţie pentru prevenirea răsboaielor viitoare şi chiar  a aceluia pe care îl doreşte astăzi toată suflarea românească este realizarea schimbului total de populaţie care face orice răsboiu viitor fără obiect… Este necesar un schimb total şi obligatoriu de populaţie… Cadrele geografice ale operaţiunilor de schimb de populaţie trebue să fie România Mare, cu graniţele anterioare detaşărilor de teritorii din 1940. Aceasta nu înseamnă, că revendicăm integritatea frontierelor noastre de odinioară. Logica lucrurilor însă impune, ca graniţele din 1940 să fie supuse unei reviziuiri, făcute simultan, pe principii strategice şi etnice”.[29]

 Cine putea fi strămutat

În cuprinsul studiului, Manuilă inventariază principalele minorităţi care ar face imediat în perioada următoare obiectul schimbului total de populaţie: unguri, ruşi şi ucrainieni, bulgari şi sârbi, fixând chiar etapizarea operaţiunilor concrete de executare a planului.

Problema turcilor, concretizată de către România şi Turcia încă în 1936, şi care se afla în acele vremuri într-un stadiu efectiv de derulare, urma să fie soluţionată definitiv prin transferul operat de guvernul turc. Manuilă considera că saşii şi şvabii vor fi repatriaţi în Germania la sfârşitul războiului, anticipând ceea ce se va întâmpla cu o bună parte a tineretului german din România în 1943, când în baza unui acord între România şi Germania ei îşi vor pierde cetăţenia română fiind înrolaţi în armata germană.[30] În ceea ce-i priveşte pe evrei şi ţigani, cunoscutul demograf aprecia că aceştia din urmă nu intră în cadrul soluţiei schimbului de populaţie, ci de transfer unilateral şi le va rezerva un memoriu special. Potrivit calculelor lui S.Manuilă, suprafaţa României Mari din 1940 urma să scadă în urma corectivelor teritoriale de la 295.049 km.p. la 290.126 km.p., iar în privinţa numărului de locuitori estima că vor pleca din România circa 3,6 milioane de minoritari şi vor fi aduşi din ţările vecine în jur de 1,6 milioane de români.[31] Evoluţia României şi a evenimentelor politico-militare din perioada următoare nu a permis materializarea scenariului elaborat de Manuilă.

În alte ţări din Europa Centrală, la sfârşitul războiului, principiul transferului de populaţie a fost aplicat în primul rând minorităţii germane provocând traume adânci pentru generaţii întregi.

A fugit în SUA

Din punctul de vedere al interesului temei abordate în comunicarea noastră, Sabin Manuilă a rămas ataşat soluţiei schimbului de populaţie şi după ce războiul s-a încheiat, iar el a fost nevoit să se refugieze în Occident pentru a nu fi arestat de către autorităţile comuniste. Astfel, la Congresul Internaţional de Sociologie de la Nüremberg (10-17 septembrie 1958), el a prezentat o comunicare despre consecinţele demografice şi sociale ale strămutărilor de populaţie operate înainte, în timpul şi după terminarea celei de a doua conflagraţii mondiale, inclusiv efectele în acest plan ale instaurării comunismului în România.[32]

Ideile lui Manuilă despre schimbul/transferul obligatoriu de populație se încadrau în epocă unui concept mai larg pe care specialiștii l-au definit drept politica de omogenizare etnică sau de purificare etnică. Problema minoritară nu era gândită în termeni de purificare etnică așa cum au aplicat naziștii în teritoriile ocupate. Nu a existat în perioada interbelică un program al guvernelor române pentru românizarea forţată, migraţii externe, colonizări interne etc., de natură să ducă la modificarea radicală a structurii etno-demografice a ţării. Ideea predominantă la nivelul clasei politice româneşti era aceea a integrării şi asimilării minorităţilor. Percepţia asupra problemei minoritare s-a schimbat însă în mod radical în vara anului 1940, după pierderile teritoriale menționate anterior.

[33] Au apărut astfel mai multe scenarii de transfer unilateral sau schimb de populație cu țările vecine. Nicio activitate a lui Sabin Manuilă nu este însă de factură rasială, iar insinuarea de către unii autori a faptului că și acesta ar fi jucat și el un rol important în rândul funcționarilor și experților guvernamentali în elaborarea politicilor de purificare etnică, dovedește dacă nu rea credință, cel puțin o interpretare tendențioasă a faptelor istorice.[34]

Întreaga activitate ştiinţifică şi profesională a dr. Sabin Manuilă pe care o putem sintetiza în formula “demografia militans” demonstrează un profund ataşament pentru problemele naţiunii române, responsabilitate şi spirit combativ, dorinţa sinceră de a contribui cu mijloacele ştiinţei la progresul şi dezvoltarea statului naţional român unitar.

Celelalte persoane care s-au apropiat de soluţia schimbului de populaţie în anii premergători războiului sau în timpul derulării evenimentelor, chiar dacă au făcut-o uneori de pe baze ideologice greşite, au nutrit sincer ideea că astfel se vor putea evita războaiele care, prin natura lor, sunt mult mai nocive pentru umanitate.

Bibliografie

[1] Pentru mai multe date biografice a se consulta studiile din volumul Sabin Manuilă, istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între sec.XVI-XX, coordonatori Ioan și Sorina Bolovan, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1995, și studiul introductiv din volumul Sabin Manuilă, Studies on the Historical Demography of Romania, introducere, note şi îngrijirea ediţiei Ioan și Sorina Bolovan, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 1992.

[2] Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Istorice Centrale, Fond Dr. Sabin Manuilă, cutia 1, dosar 5, pachet acte 71-80/1918, doc. nr. 78, f. 11-12.

[3] Sabin Manuilă, „Principiul etnic și revendicărle maghiare”, în România Nouă, VII, nr. 3, 1940, p. 5.

[4] A se vedea în acest sens Liviu Maior, Alexandru Vaida Voievod. Putere și defăimare, Bucureşti, Ed. Rao, 2010 și Vasile Vese, „Receptarea principiilor wilsoniene in Europa Centrala”, în vol. Vasile Vese, George Cipaianu (coord.), La Fin de la Premiere Guerre mondiale et la nouvelle architecture geopolitique europeenne, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.

[5] Antologia asociațiilor și personalităților culturale românești din exil 1940-1990, ediția a II-a, San Diego, 1991, p. 389.

[6] Sabin Manuilă, „Tendințele mișcării populației în județele Transilvaniei în anii 1920-1927”, în vol. Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1918-1928,vol. I, București, 1929 și „Evoluția demografică a orașelor și minoritățile etnice din Transilvania”, în Arhiva pentru știința și reforma socială, VIII, 1929, nr. 1-3, pp. 91-127.

[7] Ioan și Sorina Bolovan, “Problemele demografice ale Transilvaniei între ştiinţă şi politică (1920-1945). Studiu de caz”, în vol. Transilvania între medieval şi modern, coord. Camil Mureşanu, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1996, p. 122.

[8] Arhivele Naţionale Bucureşti, Arhivele Istorice Centrale, Fond Dr. Sabin Manuilă, I/899, f. 6-7.

[9] Alfred M. de Zayas, Nemesis at Potsdam. The Anglo-Americans and the Expulsion  of the Germans, 2^nd edition, London, 1979.

[10] Stephen P.Ladas, The exchange of minorities. Bulgaria, Greece and Turkey, New York, 1932, p.1.

[11] Krystina Kersten, “The Transfer of German Population from Poland in 1945-1947”, în Acta Poloniae Historica, 10, 1964, p.30.

[12] Nicolae Cuşa, Aromânii (Macedonenii) în România, Editura Muntenia [Constanţa], 1996, p. 22 sqq.

[13] Ghe. Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, vol.II, 1921-1939, Bucureşti, 1980, p. 479 sqq.

[14] Dumitru Şandru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980, p. 77; Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţii între state, Bucureşti, 1943, p. 70 sqq.

[15] N.Porsenna (pseudonimul literar al lui N.G.Ionescu), Regenerarea neamului românesc, Bucureşti, 1937, p.157; idem, Proporţia etnică şi primatul muncii româneşti, Bucureşti, 1938, p. 8-9.

[16] N.Porsenna, „Schimbul de populaţie”, în Parlamentul românesc, X, nr. 305, 20 aug. 1939, p. 3; alte articole cu acelaşi titlu i-au mai apărut în Parlamentul românesc, XI, nr. 336-7 din 7 iulie 1940, nr. 338-42 din 25 august 1940.

[17] S.Manuilă, „Principiul etnic şi revendicările maghiare”, în România Nouă, VII, nr.3, 1940, p. 5.

[18] Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, ed. de Sanda Pop şi N.C. Nicolescu, Bucureşti, 1992, p. 85.

[19] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998, p. 437.

[20] Ibidem, p. 140.

[21]Sabin Manuilă, Die volkspolitischen Folgen der Teilung Siebenbürgens, Bukarest, 1941, 48 pag.; Idem, The Vienna Award and its demographical consequences, Bucharest, 1945, 56 pag.

[22] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, p. 438.

[23] Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţii…, p. 95.

[24] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei…, p. 439.

[25] Arhivele Naţionale, Filiala Bucureşti, Fond dr. Sabin Manuilă, I/899, f.6-7.

[26] Alfred M. de Zayas, Nemesis at Potsdam…, p.7

[27] Arhivele Naţionale, Filiala Bucureşti, fond cit., XII/211, f.1. Documentul a fost publicat ca anexă în Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, „Problemele demografice ale Transilvaniei între ştiinţă şi politică. Studiu de caz (1920-1945)”, în vol. Transilvania între medieval şi modern, coord. Camil Mureşanu, Cluj-Napoca, 1996, p. 119-131.

[28] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. I (sept-dec.1940), Bucureşti, 1997, p. 567.

[29] Arhivele Naţionale, Filiala Bucureşti, fond cit., XII/211, f. 1 sqq.

[30] Ernst Wagner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Innsbruck, 1990, p.80. De altfel, începutul fusese făcut oarecum încă din 22 octombrie 1940, când se încheiase între România şi Germania o convenţie pentru repatrierea populaţiei germane din Bucovina de sud şi Dobrogea, ulterior completată cu o învoială adiţională la 28 mai 1941, pentru germanii din Basarabia şi Bucovina de Nord. Cf. Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale …, vol.II, p. 32-33, 43-44; Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţii…, p. 81-86.

[31] Arhivele Naţionale, Filiala Bucureşti, loc.cit.

[32] Sabin Manuilă, „Social Consequences of Displacements of population”, în Actes du XVIII^e Congrès International de Sociologie (Nuremberg, 10-17 Septembre 1958), vol.III, Meisenheim am Glau, 1963, p. 331-335.

[33] Viorel Achim, „Schimbul de populație în viziunea lui Sabin Manuilă”, în Revista istorică, tom XIII, nr. 5-6, 2002,  p. 137.

[34] Vladimir Solonari, Purificarea națiunii: dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015

Sorina Paula Bolovan

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.