Connect with us

Clujeni de 5 stele

GENIU în MEDICINĂ, excepțional violonist și un TALENTAT nuvelist, pe nedrept uitat: Victor PAPILIAN

Publicat


Dacă cineva te-ar întreba ce știi despre Victor Papilian, probabil că gândul te-ar duce direct la strada din Cluj care se surpă din cauza unor lucrări prost făcute.

Dar numele acestei străzi vine de la un om de geniu care și-a dedicat toată priceperea, chiar și viața, unor țeluri care cu greu pot fi atinse. Pe 15 august s-au împlinit 65 de ani de la moartea sa la Cluj

Un eminent om de știință

Victor Papilian nu este clujean din naștere, dar ce a făcut pentru acest oraș, pentru medicina, muzica și literatura  românească poate fi considerat un clujean adevărat. Și chiar unul MARE.

Ca eminent profesor de anatomie și om de știință, el a format numeroși elevi, profesori și medici, care au ridicat faima școlii de medicină clujene și, implicit, a asistenței medicale din spitalele ardelene.

Din familie de medici

S-a născut la Galați în 17 iunie 1888, în familia medicului militar Constantin Papilian, viitor general, cu doctorat în medicină luat la Paris.

Studiile secundare și le-a început la Craiova, apoi a urmat Colegiul „Sf. Sava” din Capitală. Aici a frecventat, în paralel, Conservatorul, la secția de vioară.

După absolvire, a fost angajat ca violonist în orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice, urmându-și pasiunea pentru muzică.

Cariera tânărului a luat însă o puternică întorsătură deoarece tatăl său s-a opus deciziei fiului de a se consacra muzicii și a insistat ca acesta să ducă mai departe tradiția familiei și să urmeze cariera de medic.

Din 1907, Victor Papilian a studiat medicina și a devenit medic în 1916, la București, ca elev al profesorului Francisc Rainer. În 1915 fusese ales președintele Societății Studenților în Medicină din București.

Doi ani a fost pe front ca medic de război

În perioada 1916 – 1918, a fost înrolat ca medic în război. După terminarea primei conflagrații mondiale, a fost numit director al Institutului de Anatomie al Facultății de Medicină din cadrul Universității „Dacia Superioară”.

A fost decan al Facultatății de Medicină din Cluj între 1930-1931 și 1940-1946, pe când se afla la Sibiu, prodecan (1931-1932), membru al „Societății de Biologie” și a „Societății de Antropologie” din Cluj.

Un studiu antropologic foarte interesant despre moţi, realizat de prof. dr. Victor Papilian și conf. dr. Constantin Velluda:

„Bărbaţii mai mult înalţi depăşind uşor media, svelţi cu capul scurt. (…) O serie de oameni de ştiinţă (…) consideră pe români ca având o veche origine celtică”. Totuși, media era de 1,67 m la bărbați și de 1,53 la femei!

Director al Teatrului și al Operei Naționale din Cluj

A fost director al Teatrului Național din Cluj, al Operei Naționale Române din Cluj și al Societății Scriitorilor Români din Ardeal și Banat, cofondatorul unei Orchestre simfonice la Cluj (alături de George Vâlsan și Zeno Vancea) și al unei orchestre de cameră la Sibiu în anii refugiului (nucleul viitoarei filarmonici din localitate).

Anatomia omului (Aparatul locomotor, volumul I în 1923 și Splanhnologia, volumul II în 1924/1925) rămâne în continuare o carte-manual etalon pentru studenții mediciniști.

Studenții și-acum învață după acest manual pe care l-au denumit „Papilian”.

În 1946, a mobilizat personalul medical la alegerile din acest an pentru PSD, partid condus de Constantin Titel Petrescu, vechi prieten și coleg de studenție de la Paris.

Participă și la conferințele Asociației Româno-Americane, unde era unul din vicepreședinți, care vor atârna greu la dosarul său.

Arestat și condamnat la 10 ani de închisoare

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, în 1947, Victor Papilian a fost pensionat forțat, fiind înlăturat din funcția de decan, aceasta fiind preluată de Mihai Kernbach.

În 1948, a semnat profesiunea de credință catolică, specificând că dorește să aparțină Bisericii Greco Catolice Unite cu Roma.

A fost arestat în mai multe rânduri, iar la începutul anului 1950 a fost condamnat la 10 ani de închisoare ca adept al „ideologiei burgheze” pentru „atitudine refractară ideilor socialiste” (este închis la Văcărești la 16 august 1952 cu termen de eliberare la 16 august 1954).

După eliberarea din închisoare, a frecventat serviciile religioase clandestine săvârșite de preotul Vasile Chindriș.

Înmormântat în Cimitirul Central din Cluj

Din căsătoria cu Catherine, de profesie medic stomatolog, a avut doi copii: Victor și Cornelia. După eliberarea din detenție, cu sănatatea zdruncinată, eminentul om de știință Victor Papilian a mai trăit doar doi ani.

A murit pe 15 august 1956, la vârsta de 68 de ani. Este îngropat în Cimitirul Central din Cluj, iar monumentul funerar este simplu și auster. Pe cruce stă scris: Luptător anticomunist.

 

În cartea sa „Tratat de Anatomie”, profesorul și șeful Catedrei de Anatomie Umană de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, Victor Ranga, a scris următoarele despre Victor Papilian:

„După întregirea țării, din anul 1918 și pînă în 1948, Catedra de anatomie de la Facultatea de Medicină din Cluj a fost condusă strălucit de profesorul Victor Papilian (1888—1956). El a fost fiul medicului militar C. Papilian, originar din Mehedinți.

I-a avut ca profesori pe Paul Petrini și Dimitrie Gerota

Victor Papilian a urmat studiile liceale la Craiova și București. Între anii 1910 și 1916 a fost student al Facultății de Medicină din București, unde i-a avut profesori pe Paul Petrini și Dimitrie Gerota.

În același timp, a urmat clasa de vioară la Conservator, fapt care explică înființarea de către el în colaborare cu G. Vîlsan și Zeno Vancea a Filarmonicii din Cluj; de asemenea a deținut și funcția de director al Teatrului și Operei din Cluj și Sibiu.

În anul 1919, la propunerea savanților Victor Babeș și Gheorghe Marinescu, V. Papilian a devenit profesor de anatomie la Cluj. În această calitate el a lărgit și dezvoltat învățămîntul de anatomie la facultatea clujeană, creîndu-i tradiție printr-o școală puternică.

La numai un an de profesorat la Cluj a tipărit, în 2 volume, „Manual practic de disecție” și în 1935 a editat „Tratatul elementar de anatomie descriptivă și topografică” (cu aplicații medico-chirurgicale), dedicat maestrului său, Dimitrie Gerota, editat pînă astăzi în mai multe ediții.

A format numeroși elevi, profesori și medici la Cluj

În cercetarea științifică, V. Papilian s-a ocupat, încă la București, de antropologie, împreună cu profesorul Obreja, iar la Cluj, cu C. C. Veluda, cu care a scris „Istoricul antropologiei în România”. A înființat Societatea de antropologie și a contribuit la apariția revistei „Clujul medical”.

Alături de acestea se înscriu lucrările sale în domeniul embriologiei, imunologiei, fiziologiei etc. Prin sensibilitatea sa și dragostea de muzică, artă și literatură, Victor Papilian și-a dublat personalitatea, fiind în același timp romancier, dramaturg și nuvelist, precum și un mare animator al vieții culturale din Cluj.

Ca eminent dascăl de anatomie și om de știință, el a format numeroși elevi, profesori și medici, care au ridicat faima școlii de medicină clujene și implicit a asistenței medicale din spitalele ardelene”.

Bibliografie: Wikipedia

Opera literară: Generalul Frangulea, nuvele, Cluj, 1925; Ne leagă pământul, Bucureşti, 1926 (Premiul Academiei Române); Sufletul lui Faust, nuvele, Cluj, 1928; Celui ce n-are i se va lua, teatru, 1928; Un optimist incorigibil, Cluj, 1934; În credinţa celor şapte sfeşnice, I-II, Cluj, 1933;

Cerurile spun, Sibiu, 1934; Nocturnă, Cluj, 1934; Alt glas, Oradea, 1936; Fără limită, Bucureşti, 1936; Vecinul, nuvele, Bucureşti, 1938; De dincolo de râu, nuvele ardeleneşti, Colectia „Universul Literar”, Bucureşti, 1938;

A trecut…, Oradea, 1939; Cu steagul înfăşurat. Amintiri de la evacuarea Clujului, Sibiu, 1941; Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire, nuvele, Bucureşti, 1943; Teatru (Cerurile spun, Nocturnă, Moartea vanităţilor), Sibiu, 1945; Nuvele olteneşti, nuvele, Craiova, 1946;

Nuvele și povestiri

Amintiri din teatru, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968; Ceartă oltenească, nuvele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Bălaşa, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973; Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Cubleşan, Cluj Napoca, 1975;

Chinuiţii nemuririi (vol.I) – Marius Leluţ, ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Bălaşa, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976; Chinuiţii nemuririi (vol.II) – Gaby Leonin, ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Bălaşa, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981;

Bogdan infidelul, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Cubleşan, Editura Dacia, Cluj, 1982; Chinuiţii nemuririi (vol.III) – Manoil, ediţie îngrijită şi prefaţă de Titus Bălaşa, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986;

Coana Truda şi Nuvele bărbiereşti, ediţie îngrijită de Cornelia Papilian şi Constantin Cubleşan, prefaţă de Constantin Cubleşan, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988; Lacrima şi Amintiri din teatru, ediţie îngrijită de Cornelia Papilian şi Mircea Popa, prefaţă de Mircea Popa, Editura Minerva, Bucureşti, 1988;

Povestiri fantastice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Cubleşan, Cluj Napoca, 1994; Decameronul românesc, nuvele de dragoste, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Timişoara, 1996.

Tudor Știrbu


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


Clujeni de 5 stele

Ion Mircea Enescu, arhitectul clujean pe care nici regimul STALINISTO-COMUNIST nu l-a putut FRÂNGE. I se spunea „EXCELENȚA SA”

Publicat

enescu

Puțini clujeni știu cine a fost Ion Mircea Enescu, chiar dacă acesta s-a născut în capitala Transilvaniei. E puțin cunoscut chiar și de cei din branșă cu el și au o vârstă venerabilă.

Ion Mircea Enescu a văzut lumina zilei în perioada interbelică, la puțin timp după crearea României Mari, și a trăit, cel puțin în gând atunci când nu s-a putut manifesta, cu valorile democrației europene.

Autoritățile comuniste, despre Ion Mircea Enescu: „Fiu de burghez, crescut la școala cosmopolitismului”

A fost un ghimpe pentru noul regim comunist-stalinist impus după 1947, care l-a și arestat pentru aproape cinci luni în urma unor acuzații nefondate făcute de doi colegi de breaslă, deveniți slugarnici ai noului sistem.

 

gheorghe gheorghiu dej si liderii comunisti sursa fototeca online a comunismului romanesc

Gheorghe Gheorghiu Dej și liderii comuniști, cu fotografia uriașă a lui Stalin în spatele lor. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

În dosarul său de cadre, e notat:

„Din materialul cules de pe teren, aflat la dosar, rezultă că Enescu Mircea, ca fiu de burghez, crescut la școala cosmopolitismului, în timpul studiilor a avut o atitudine ostilă față de elementele progresiste și muncitorești.

În dese ocazii s-a manifestat ca un reacționar, fiind adept al partidului național-țărănist, a întreținut strânse legături cu membrii partidului amintit, în special cu Locuția, care în perioada 1944-1947 se găsea în fruntea Ministerului Economiei Naționale.

Datorită poziției sale potrivnice regimului democrat-popular, a fost reținut de autoritățile de stat în 1948, însă după un timp a fost eliberat fără a fi condamnat.

PROFESIONAL: Enescu Mircea are o bună pregătire ca arhitect-proiectant, însă și în acest domeniu se observă manifestări burgheze, elogiind în orice ocazie arhitectura realizată în țările capitaliste, nereușind să lichideze influențele cosmopolite și formaliste în arhitectură”, se arată în dosarul de cadre (vezi linkul de mai jos).

I. M. Enescu (Ciulli) (2)

Cine este Ion Mircea Enescu (Ciuli)

S-a născut în 9 februarie 1920 la Cluj, din părinți intelectuali, tatăl său fiind director de bancă, iar mama provenind dintr-o familie foarte bună. A avut două surori mai mari decât el și un frate geamăn. A urmat cursurile Facultății de Arhitectură din București între 1939 și 1946. Și-a întrerupt studiile pentru o perioadă.

Student fiind, Ion Mircea Enescu şi-a făcut stagiul militar într-o companie de geniu, pe frontul românesc, iar la un an după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a luat licenţa de architect. La 20 mai 1949 a fost arestat, anchetat la Ministerul de Interne şi încarcerat la Jilava până în 30 septembrie 1949, fiind bănuit că plănuia să plece în Occident.

„Mijloace prin care se fabricau merite și cariere”

„La aflarea la Facultatea de Arhitectură a arestării mele, doi colegi, deja arhitecți, au afirmat public că ei au fost cei care m-au băgat în închisoare. Unul, coleg de an, fiu de moșier, în nicio perioadă n-a suferit rigorile clasei din care făcea parte, și-a păstrat somptuoasa vilă din Parcul Jianu, cadru didactic la facultate, un timp secretar la UAR.

Celălalt, puțin mai în vârstă, camarad de sport an de zile, zgomotos activist PCR. Dacă afirmațiile lor au fost sau nu adevărate, nici nu contează. Ele arată mijloace prin care se fabricau merite și cariere”, scria Ion Mircea Enescu, în cartea sa de debut „Arhitect sub comunism”, apărută în 2006.

Arestarea, dar mai ales urmările acesteia l-au afectat foarte mult pe Ion Mircea Enescu. Regimul stalinist impus în România i-a confiscat tânărului arhitect locuința din București, mobila și, cel mai dureros lucru pentru el, biblioteca.

„Încercând printr-un memoriu la Ministerul de Interne să-mi recapăt locuința și biblioteca mea profesională și de beletristică, răspunsul oficial al ofițerului a fost că dacă mai încerc să recuperez locuința, voi sta încă doi ani în arest.

Tot atunci mi-a arătat un înscris în care se menționa că biblioteca mea a fost arsă, deoarece avea conținut profascist și religios. Într-adevăr, aveam albumul Olimpiadei de la Berlin din 1936, făcut după filmul lui Leni Riffenstahl.

making of 2

Erau fotografii cu fuhrerul Germaniei, Adolf Hitler, dar și cu instalațiile olimpice făcute de Albert Speer și, desigur, portretele și performanțele campionilor.

Iar cărțile cu conținut religios erau albume și volume cu catedrale gotice, renascentiste și baroce. Arderea unui astfel de patrimoniu, fără selecție și discernământ, mă trimitea cu gândul la epoca lui Savonarola sau Jean Calvin, unde bigotismul era virtute”, consemna Ion Mircea Enescu în aceeași carte.

Prima sa lucrare, un mormânt în Cimitirul Bellu

Prima sa lucrare a fost pe vremea când era student în anul III, un mormânt la Bellu de care a fost foarte mândru. „Am studiat vreo două săptămâni, ţin minte, o carte de arhitectură funerară italiană, până m-am decis să fac un mormânt simplu. Am fost foarte mândru că, în sfârşit, clientul a ales soluţia propusă de mine”, a explicat arhitectul Ion Mircea Enescu.

În perioada anilor ’50 – ’60, a ales arhitectura industrială. Avea să și motiveze de ce a ales această latură.

fac

Facultatea de Mecanică din Cluj. Foto: uar.ro

„Noi, când eram studenți, eram foarte sensibili la arhitectura internaţională. Ne uitam ce se întâmplă în lume şi în anii ’40, ’44 -’45 am suferit că noi nu puteam face arhitectura pe care o făcea Oscar Niemeyer în Brazilia sau arhitectura lui van der Rohe, sau Le Corbusier şi aşa mai departe.

Pe urmă am început să intrăm noi în spiritul arhitecturii care după război nu mai avea opreliștile astea, pentru scurt timp. Pe urmă a venit realismul socialist care a fost cum a fost”, a povestit arhitectul clujean într-un interviu din 2003, realizat de M. Conovici şi A. Mocanu.

„Eu am putut face la vremea mea programe mari, interesante, într-un sistem care nu mi-a plăcut şi care nu încuraja individualismul, dar ăsta este anacronismul investiţiei sovietice. În 1956 am trecut la arhitectura industrială care era un domeniu al practicului, în primul rând programe mari şi întinse”.

Lucrări pe litoralul românesc

A fost autor sau co-autor la unele proiecte arhitecturale realizate pe litoralul românesc. „Noi, în anii ’64, am început să facem Mamaia, litoralul, tot ce s-a făcut acolo, industria, arhitectura industrială. În anii ’60 ne-am re-cuplat cu arhitectura interbelică.

Deja în lume erau construcţii altfel, dar noi eram cu ochii pe ele, adică eram cu ochii pe ce se întâmplă şi cât puteam făceam – într-un fel integrându-le – cam ce se întâmpla în lume, făceam cu mijloacele şi în conjuncture dată şi cu programele noastre. Dar s-au făcut lucrări remarcabile în timpul ăsta”, a explicat arhitectul clujean în interviul luat în 2003.

clubul nautic mamaia

Clubul nautic din Mamaia. Foto: uar.ro

Sala de sport și Facultatea de Mecanică din Cluj, printre lucrările arhitectului Ion Mircea Enescu

Între 1950 și 1980, Ion Mircea Enescu, zis Ciuli, a lucrat zeci de proiecte de construcţii mari în Bucureşti şi în ţară, primul fiind extinderea Maternităţii Polizu în 1951. Au urmat Complexul Industrial Militari (1961), sălile de sport din Cluj (1965), Pitești (1969), Iași (1970) și Deva (1971), Facultatea de Mecanică Cluj-Napoca (1978), Secția de Metalurgie (1980).

sala sporturilor pitesti

Sala Sporturilor din Pitești. Foto: uar.ro

A întocmit studii și proiecte pentru IPCT, INCERC București precum și planul Institutului de Fizică Electronică din Constantine, Algeria (1980). Tabăra de creație de la Costinești, ansamblul artistic dispărut din neglijența și lipsa de răspundere a autorităților, poartă și semnătura arhitectului Ion Mircea Enescu.

În comunism, până şi această vocaţie a fost amendată: a mers în vădit răspăr în exacerbatele perioade ale realismului socialist şi ale marilor ctitorii ceauşiste, iar în locuirea urbană (începuse şi cea rurală) a produs tristele cartiere socialiste, cu acel iz de penitenciar-cazon şi cu puţine formule-clişeu de exprimare.

Ne-am obişnuit până acum, şi încă pentru multă vreme, cu urâtul la scară mare al Casei Scânteii şi al Casei Poporului. Exemple de inadvertenţă monstruoasă, care au fracturat sub comunism evoluţia firească a arhitecturii româneşti”, explica Ion Mircea Enescu în volumul „Arhitect sub comunism”.

Excelența Sa, Ion Mircea Enescu

După Revoluție, la vârsta de 70 de ani, Ion Mircea Enescu a revenit în Uniunea Arhitecților din România (UAR) fiind membru de conducere (1990-1998). Totodată, a fost directorul revistei Românul liber (ediția de București), membru refondator al Societății Atheneul Român și a Jockey Clubului Român (desființate în 1947).

Datorită prestanței și discursului său, colegii din UAR i-au spus Excelența Sa. S-a stins din viaţă la 90 de ani, pe 25 octombrie 2010, la București, lăsând în urmă construcții remarcabile.

A publicat două cărți Arhitect sub comunism, în 2006, și Întâmplări cu animale, oameni și automobile, în 2010, dar și articole, sinteze și recenzii în periodice culturale, în special în Arhitectura, dar și în Cotidianul, 22, Dilema, Panorama, Observatorul cultural.

Citește mai departe

ACTUALITATE

Nicolae Ivan, primul episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului. 100 de ani de la întronizarea sa

Publicat

Nicolae Ivan a fost primul episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind cel care a propus înfiinţarea unei episcopii la Cluj. A semnat, ca jurnalist, numeroase articole în cele mai importante ziare românești ale vremii. Pe 6 decembrie, se vor împlini 100 de ani de la întronizarea sa ca episcop.

Clujean prin adopție

Deși nu e clujean prin naștere, Nicolae Ivan a devenit clujean prin adopție. A fost primul episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, pe care a condus-o 15 ani.

În această perioadă, a ctitorit Biserica „Sfântul Nicolae” din Cluj, iar alte zeci de biserici s-au ridicat în timpul păstoririi sale. A ridicat Catedrala eparhială din Cluj, a întemeiat Academia Teologică Ortodoxă, a construit un orfelinat, un cămin preoţesc şi o tipografie.

Cluj24.ro are onoarea de a vă prezenta personalitatea marcantă a preotului Nicolae Ivan.

Hirotonit de către mitropolitul Miron Românul

S-a născut la 17 mai 1855, în localitatea Aciliu din judeţul Sibiu, într-o familie de ţărani. A urmat cursurile primare în Aciliu (1861-1865), Liceul de Stat (1865-1874) şi Seminarul (Institutul) Teologic „Andreian” (1874-1877) din Sibiu.

După absolvire, în septembrie 1877, a fost numit învăţător în Sălişte, judeţul Sibiu, unde a rămas până în 1884.

În 26 octombrie 1880 a fost hirotonit diacon, de către mitropolitul Miron Românul (1828-1898).

A fost hirotonit preot, în 26 octombrie 1884, de către acelaşi mitropolit, şi a fost numit preot şi profesor de religie la Penitenciarul din Aiud. Aici vreme de şase ani (1884-1890) a desfăşurat o intensă activitate „umanitară şi românească”, primind elogii şi mulţumiri din partea celor care l-au cunoscut.

Redactor la „Telegraful Român”

La 30 septembrie 1890 şi-a dat demisia din acest post şi a lucrat timp de doi ani, începând din 1 octombrie 1890, ca redactor responsabil la „Telegraful Român” din Sibiu (1890-1892). Ca redactor al acestei vestite publicaţii religioase a apărat cu mult curaj interesele Bisericii şi ale neamului românesc.

În 31 octombrie 1892 i s-a încredinţat conducerea protopopiatului Alba-Iulia, dar şi funcţia de preot paroh la parohia centrală din acest oraş. În noiembrie 1894 a fost numit (în paralel) şi ca administrator protopopesc la Orăştie.

A susținut cu dârzenie ortodoxismul în Transilvania

În această calitate a desfăşurat eforturi susţinute în domeniul pastoral-misionar: a lămurit preoţimea şi pe credincioşi de importanţa educaţiei religioase şi morale prin intermediul Bisericii; a stimulat învăţătorii în munca de culturalizare a credincioşilor; a lucrat cu multă dârzenie pentru susţinerea şcolilor confesionale ortodoxe în Transilvania; a conştientizat pe români de însemnătatea păstoririi şi apărării fiinţei lor naţionale.

În urma acestei bogate activităţi pe tărâm bisericesc şi naţional, la 1 iunie 1897, a fost ales asesor (consilier) economic la Arhiepiscopia Sibiului.

Realizări de marcă

Între realizările de seamă de pe vremea cât a îndeplinit această funcţie se numără ridicarea catedralei mitropolitane din Sibiu, precum şi a clădirii Academiei Teologice „Andreiene” (azi Facultatea de Teologie „Andreiana” din Sibiu).

În perioada sibiană, a fost membru în Congresul National Bisericesc al Mitropoliei Ardealului (din 1888) şi membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului (1888-1919).

Nicolae Ivan a fost unul dintre militanţii pentru înfăptuirea statului naţional român, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Roman din Transilvania (1906-1918).

După ce a ajuns preşedinte al Consistoriului eparhial de la Cluj (1919-1921), a depus o intensă activitate în vederea reînfiinţării Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului (cu sediul la Cluj).

Legea de întemeiere a Episcopiei Clujului a fost publicată în „Monitorul Oficial” din 18 iulie 1921. Astfel a fost împlinit visul mitropolitului Andrei Şaguna de a se întemeia o episcopie la Cluj.

Primul episcop al Clujului

Nicolae Ivan a fost ales primul episcop al Clujului în Sinodul prezidat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. După hirotonirea ca arhiereu, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu (în 21 noiembrie/4 decembrie 1921), a fost instalat la Cluj în 6/19 decembrie 1921.

În cei 15 ani de arhierie în fruntea noii episcopii, episcopul Nicolae Ivan a avut realizări remarcabile, între care: ridicarea Catedralei eparhiale din Cluj; întemeierea Academiei Teologice Ortodoxe, cu un local propriu şi cu un corp profesoral de elită; obţinerea actualei reşedinţe arhiepiscopale; întemeierea unui orfelinat, a unui cămin preoţesc şi a unei tipografii.

A scos la lumină foaia eparhială „Renaşterea”, a ctitorit Biserica „Sfântul Nicolae” din Cluj, iar alte zeci de biserici s-au ridicat în timpul păstoririi sale.

A fost sprijinitor şi membru al unor asociaţii culturale româneşti, membru în Comitetul Central al Astrei (1898-1919), membru de onoare al Academiei Romane, fondator şi preşedinte al băncilor româneşti „Vatra” din Cluj şi „Lumina” din Sibiu; din 1921 a fost membru de drept în Senatul României.

Înmormântat cu onoruri naţionale

A desfăşurat şi o bogată activitate publicistică, semnând un număr mare de articole în „Telegraful Român”, „Tribuna”, „Foaia Poporului”, „Ţara Noastră”, „Gazeta Transilvaniei”, „Renaşterea” etc.

A trecut la cele veşnice în 3 februarie 1936, fiind înmormântat cu onoruri naţionale, în cripta din subsolul Catedralei din Cluj-Napoca.

Bibliografie: Mitropolia Clujului

Citește mai departe

ACTUALITATE

Eroul din Someșeni. Asul din aviație care a doborât 11 aeronave, dar a fost ucis, culmea, de fostul său instructor de zbor

Publicat

eroul din Someșeni

Dă numele unei școli și unui aeroclub din Cluj. Și se află pe lista cetățenilor de onoare ai Clujului. Dar cine e tânărul care la nici 25 de ani și-a dat viața pentru țară? Un erou al României, căzut pe câmpul de onoare în ultima misiune a Forţelor Aeriene Române în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Născut lângă aerodrom

Traian Dârjan s-a născut în 18 noiembrie 1920 în Someşeni, Cluj (acolo se afla și atunci un aerodrom al armatei), fiind al patrulea copil al familiei Dârjan.

Rămas orfan de tată de la 3 ani, băiatul a fost nevoit să muncească încă de la 14 ani, pentru a completa bursa parţială de elev de liceu la Cluj.

Rămas şomer, Traian revine în 1939 în satul natal, pentru a face agricultură, dar, privind ore în şir la avioanele care zburau de pe aerodromul din apropiere, decide să devină aviator.

A primit brevetul în 1939. Devenea adjutant stagiar

A învăţat pilotajul, iar apoi a primit brevetul, în decembreie 1939, la Şcoala ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) de la Cluj, apoi a trecut examenul de admitere la Şcoala Militară de la Tecuci. A absolvit-o la 11 aprilie 1942, cu gradul de adjutant stagiar.

Traian Dârjan a rămas pentru câteva luni la Tecuci, ca instructor, dar în octombrie 1943 nevoia de piloţi pe front fiind acută, a fost trimis la Grupul 9 Vânătoare, unitatea care se pregătea la Tiraspol pentru luptă.

A făcut trecerea pe Messerschmitt Bf 109 G, iar la 23 octombrie a fost trimis pe frontul din Rusia, acolo unde Grupul 9 trebuia să înlocuiască Grupul 7.

Primul avion doborât de Traian Dârjan. A ajuns la 11

Nu a durat mult până la prima victorie, din 11, a lui Dârjan: a doborât un IAK de vânătoare la 22 februarie 1944. A urmat un al doilea, la 10 martie, apoi un Lagg la 17 aprilie şi din nou un IAK, la 28 aprilie.

În toate aceste misiuni (de vânătoare liberă sau de escortare a bombardierelor), Dârjan a fost coechipierul căpitanului Gheorghe Popescu-Ciocănel.

Deja luptele se desfăşurau pe teritoriul României. Aviaţia noastră trebuia să facă faţă atacurilor sovietice, dinspre est, dar, şi mai ales, celor iniţiate de americani şi englezi, care dirijau formaţii de sute de bombardiere către obiective ca Valea Prahovei, cu petrolul şi rafinăriile sale, Braşov, unde era uzina I.A.R., Bucureşti, capitala ţării etc.

As în Aviația Română

Aviaţiile aliate română şi germană se confruntau acum cu forţe mult superioare. Deşi numărul victoriilor individuale ale piloţilor noştri creştea (Traian Dârjan însuşi a adăugat câteva B 24 Liberator la scorul său – al şaptelea avion doborât la 24 iunie 1944, ceea ce a făcut ca el să fie considerat un „as”), avioanele pierdute de inamici erau rapid înlocuite iar aceştia continuau să provoace mari pagube patriei noastre.

„Duminica neagră”

Rămâne în istorie ziua de 26 iulie 1944, numită „Duminica neagră”. În acea zi, peste 300 de avioane americane (bombardiere B 24, însoţite de vânători P38 Lightning şi P51 Mustang) au atacat obiective româneşti.

Piloţii români şi-au înscris 11 victorii, dar preţul plătit a fost foarte mare: şapte avioane pierdute, patru piloţi morţi şi doi răniţi. În timpul luptei, Traian Dârjan s-a alăturat adjutantului Iosif Moraru, care tocmai doborâse un P38, în încercare acestuia de a-şi localiza „prada” pentru confirmarea victoriei.

Au fost atacaţi de două Lightning-uri, Dârjan reuşind să doboare unul dintre ele. Luptele contra USAAF au continuat până pe 18 august, atunci când Alexandru Şerbănescu a fost doborât.

Traian Dârjan a încercat să-l avertizeze că este urmărit de Mustang-uri, dar se pare că radioul căpitanului nu funcţiona. A privit terifiat cum Şerbănescu s-a prăbuşit în flăcări.

A căzut făcut prizonier la ruși

Pe 20 august, Armata Roşie a lansat ofensiva Iaşi – Chişinău, iar activitatea aeriană deasupra Moldovei a explodat pur şi simplu. Pe data de 21, adj. stg. Traian Dârjan făcea parte dintr-o patrulă condusă de către căpitanul „Bâzu” Cantacuzino, aflându-se într-o misiune de vânătoare liberă.

S-au întâlnit cu o formaţie de 24 de IL-7, escortate de 6 Yak-uri.

A reuşit să doboare un avion sovietic în zona Iaşi. A doua zi, în timpul unei lupte cu sovieticii, avionul lui Dârjan a fost lovit, iar pilotul a aterizat forţat…în apropierea unei unităţi sovietice de blindate.

A doua evadare

A fost făcut prizonier, dar în timp ce era transportat cu maşina a avut loc un atac al avioanelor Stuka româneşti (bombardiere în picaj) – chiar acelea pe care Dârjan avusese misiunea să le protejeze.

Profitând de deruta ruşilor, adjutantul român a reuşit să fugă, pentru a fi din nou capturat, de altă unitate rusească. Neţinând seama de armistiţiul de la 23 august, ruşii nu l-au eliberat, Dârjan evadând pentru a doua oară.

A ajuns la unitatea sa tocmai la 30 septembrie. Grupul 9 era deja la Turnişor, lângă Sibiu.

A murit într-o misiune în zona Zvolen (Slovacia)

Românii au continuat toată în iarna ‘44-’45 ofensiva spre vest. Vremea a fost destul de rea, îngreunând condiţiile de zbor, dar misiunile nu lipseau.

Dar cât a fost de greu pentru ai noştri, care trebuiau să lupte atât cu inamicul – germanii şi horthyştii – cât şi cu perfidia ruşilor, noii noştri aliaţi!

La 25 februarie 1945, celula formată din căpitanul Bâzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre în zona Zvolen (în Slovacia de azi). Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitralia un detaşament sovietic.

Românii au angajat imediat lupta. Bâzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane.

Ucis de fostul său instructor de zbor

Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G. Încă nu împlinise 25 de ani.

Adjutantul Traian Dârjan a fost ultimul dintre cei 16 piloți ai Grupului 9, care a murit în timpul Celui de-al Doilea
Război Mondial. Avea un palmares de 11 victorii confirmate si una probabilă și zburase în 176 de misiuni.

Bibliografie:

*Cornel MarandiucInimi cât să cuprindă cerul patriei 

*Mihai Athanasie Predescu25 februarie 1945 – Ultima jertfă

cluj24.ro a încercat să ia legătura cu vreo rudă de-a eroului din Someșeni, dar n-a avut succes. Despre Traian Dârjan ne-a vorbit președintele filialei Cluj a Asociației Română pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii (ARPIA), cmdr.rtr. Laurențiu Buzenchi.

eroul din Someșeni

Fost pilot de elicoptere, Laurențiu Buzenchi este un împătimit al istoriei aeronauticii și al aviatorilor români și a acceptat dialogul cu cluj24.ro.

Reporter: A fost Traian Dârjan un pilot talentat?

Laurențiu Buzenchi: Dacă n-ar fi fost talentat, nu ar fi fost ținut ca instructor de pilotaj, imediat după ce și-a luat brevetul. Este clar că avea calități certe. Ca instructor nu e suficient să fii doar un bun pilot, trebuie să fii un bun psiholog, să ai o anumită atitudine față de cei pe care îi pregătești. Să le intuiești stările emoționale, să insiști acolo unde e nevoie, să ai un dialog permanent cu ei.

Sentiment patriotic

Ce credeți, a fost Traian Dârjan un erou în toată puterea cuvântului sau anii tinereții l-au determinat să ia deciziile pe care le-a luat?

Dacă nu trăiești un asemenea sentiment, este greu să-l înțelegi. Eu îl înțeleg, pentru că eu am zburat la Revoluție și s-a tras în draci. Așadar, am înțeles trăirile prin care a trecut el.

Dacă n-ai un sentiment patriotic, dacă n-ai acea dorință de a promova națiunea, de a o respecta și apăra, este greu să te înțeleagă cineva ce sentimente te mână. Datoria? Sigur, poți să-ți faci datoria cu foarte multă prudență și foarte multă conservare. Sau să o faci cu o dăruire exemplară: noi trebuie să apărăm acest pământ, că avem datoria să o facem.

Sunt niște trăiri lăuntrice foarte puternice ca să te convingă să lupți pentru țara ta. Te duci deliberat cu conștiința faptului că poți să fii doborât, poți să fii ucis. Sigur că în sine există acel gând nemărturisit că „poate nu mi se-ntâmplă mie”. Dar,  revenind, da, Traian Dârjan a fost un erou. Un mare erou.

El a fost doborât din imprudența crasă a lui „Bâzu” Cantacuzino, care este considerat cel mai bun pilot român din cel De-Al Doilea Război Mondial. Acest „Bâzu” Cantacuzino îl are pe conștiință pe Traian Dârjan.

eroul din Someșeni

Constantin „Bâzu” Cantacuzino. Foto: Historia

A fost Traian Dârjan unul dintre cei mai buni piloți din acele vremuri?

În Aviația Militară Românească, erai considerat as dacă ai doborât 7 aeronave inamice. Traian Dârjan a doborât 11 și una probabilă. Așa a intrat în categoria așilor.

 

 

Citește mai departe

ACTUALITATE

Fondatorul Oncologiei clujene, profesorul Ion Chiricuță: Un vizionar care a format și modelat generații de medici excepționali

Publicat

Ion Chiricuță

O inscripție de pe fațada Institutului de Oncologie Cluj-Napoca (IOCN) și un bust așezat în fața acestei instituții amintesc de o mare personalitate a medicinii românești: profesor dr. Ion Chiricuță.

Probabil că mulți clujeni, și nu numai, s-au întrebat de-a lungul vremii cine a fost și ce a făcut omul acesta de a ajuns să dea numele unui institut atât de cunoscut și de apreciat în țară: Ion Chiricuță. Deși nu e născut în Cluj, profesorul Ion Chiricuță a devenit, prin adopție, un clujean neaoș. Timp de 30 de ani, între 1958 și 1988, a condus Institutul de Oncologie din Cluj. Inițial, ca medic primar, apoi ca director. E cel care, efectiv, a pus bazele institutului și oncologiei clujene și care a format și modelat generații de medici de specialități diferite.

Pe nedrept uitat, Cluj24.ro își face o datorie de onoare și aduce în actualitate personalitatea acestui mare om. Și pentru asta, reporterul Cluj24 a stat de vorbă cu conf. univ. dr. Valentin Cernea, unul dintre colaboratorii săi apropiați.

Clujeanul Valentin Cernea este medic specialist în Radioterapie, cu studii în țară și străinătate, și a lucrat alături de profesorul Ion Chiricuță în perioada martie 1982 – noiembrie 1988. 

Ion Chiricuță

Din 1990, Institutul Oncologic din Cluj poartă numele profesorului Ion Chiricuță. Foto: rohealthreview

Rep: Domnule Valentin Cernea, ați lucrat alături de profesorul Ion Chiricuță timp de aproape șapte ani. Cum l-ați caracteriza?

Un vizionar, un om plin de har în multe domenii, un om luminat și un excepțional iubitor și cunoscător de artă. 

S-a spus despre profesorul Chiricuță că era dedicat cu tot sufletul profesiei sale și, implicit, muncii de la Institutul Oncologic din Cluj. Cât timp petrecea în spital?

Tot timpul. Doar cât dormea acasă. Să zic așa, profesorul nu avea viață în afara spitalului. Venea dimineața la raportul de gardă, care era regulă în vremea aceea, și pleca ultimul din blocul operator, spre insatisfacția unor colegi anesteziști care se vedeau nevoiți să lucreze peste program. Dar nimeni nu contabiliza lucrurile ăstea. 

Ion Chiricuță

Prof. dr. Ion Chiricuță. Foto: Arhivă turismbarlad.ro

Ce atitudine avea domnul profesor în relația cu personalul medical din institut? Era un lider autoritar?

Nu. Profesorul Chiricuță a avut cea mai mare calitate a unui lider, în niște vremuri, le știm, foarte tulburi: le permitea tuturor să se exprime liber. Eu sunt format în mai multe instituții medicale din țară și, după 1990, din străinătate, dar n-am mai întâlnit un asemenea om. La puterea și personalitatea pe care le avea, te așteptai să-și impună punctul de vedere, dar el rareori a făcut-o. Și asta în peisajul medical românesc al acelor ani dominați de mari patroni medicali șefi de clinici, lucru care se-ntâmplă și acum. Profesorul Ion Chiricuță făcea notă discordantă în favoarea noastră și a institutului. 

Totuși, ce avea special acest om?

Cum spuneam, permitea opinii divergente și accepta dezbaterea ori de care parte ai fi fost. O încuraja chiar! Punea întrebări de o simplitate extraordinară, pentru ca lucrurile să se clarifice și să fie înțelese cât mai ușor.

Avea o extraordinară deschidere spre ideile noi, dar nu în sensul că le împrumuta și le punea imediat în practică doar pentru că așa era modern. Ne încuraja tot timpul să trecem informația nouă prin filtrul gândirii personale.

Sintetizând: într-o vreme în care delictul de opinie era regula, profesorul Ion Chiricuță nu practica delictul de opinie. Și asta a și asigurat creșterea și formarea noastră, nu numai ca personalități medicale, ci și ca oameni, într-o atmosferă de confruntări și dezbateri cu argumente.

Sigur, eram tineri, mai făceam greșeli, dar profesorul niciodată nu ne-a spus: „Stai jos, n-ai dreptate!”. Dacă făceai greșeli flagrante, riscai o elegantă ironizare din partea dumnealui. 

Ion Chiricuță

Profesorul Ion Chiricuță, în anii tinereții. Foto: Arhiva personală

Ați avut vreo temere când ați ajuns aici, la Institutul Oncologic din Cluj? În sensul în care să vă fie teamă de profesorul Chiricuță?

Eu am venit la IOCN pe 1 martie 1982, dar nu, n-am avut. Îmi amintesc că profesorul avea obiceiul de a da spre documentare tot felul de situații după care ne punea întrebări. Așa ne stimula să ne formăm.

De aceea ne era cumva groază să ne întâlnim cu el și să ne întrebe: „Ai terminat chestia aia? Ce-ai înțeles din ea?”. Ne mai trăgeam pe după un stâlp, dar, cu timpul, îi căutam prezența. Prezentarea acelor referate la raportul de gardă era o adevărată provocare.

Eram acolo vreo 70 de doctori, oncologi, chirurgi, radioterapeuți. Acolo aveai ocazia să-ți arăți personalitatea. Cu timpul, ne obișnuiserăm și ne plăcea lucrul ăsta! Și mai avea o calitate: era un om extrem de meticulos. Și ne învăța și pe noi să fim meticuloși și riguroși. 

Ion Chiricuță

Conferențiarul universitar dr. Valentin Cernea. Arhiva personală

Puteți să detaliați?

În perioada 2003 – 2011, cât am fost directorul medical al IOCN, am pus în ordine arhiva profesorului Ion Chiricuță. Este foarte interesantă! Era genul de om care răspundea și la scrisorile pacienților.

Nu mai spun de scrisorile primite de la tot felul de personalități din țară și din străinătate. Un om foarte interesant! Dacă ar fi să „sistematizez” munca profesorului Chiricuță, aș putea spune că a fost un chirurg extrem de inovator. Avea o metodă chirurgicală originală, prezentă în toate tratatele de chirurgie plastică din lume.

Metoda se referea la utilizarea marelui epiploon în tratamentul fistulelor vezico-vaginale, recto-vezicale și în cistoplastii. Ca să înțelegeți, epiploonul ăsta e ca un fel de prapore, pe care profesorul Chiricuță l-a folosit în diverse intervenții chirurgicale. Dincolo de asta, cred că cea mai mare calitate a profesorului Chiricuță a fost aceea că a intuit foarte repede caracterul multidisciplinar al Oncologiei.

El a înțeles, înaintea unor mari școli de medicină din Occident, nu mai vorbim de cele din România, că Oncologia nu e o problemă de o singură specialitate, nici chirurgicală, nici de radioterapie, nici de chimioterapie, ci de multidisciplinaritate.

Și toată construcția institutului servește acestui concept. Să știți că nu e un lucru simplu să pui specialiști atât de diferiți la un loc și să-i faci să comunice. Iar profesorul a ajuns să facă asta înainte de a ajunge eu în institut, în martie 1982.  

Ion Chiricuță Prof. Ion Chiricuță (foto dreapta) și echipa sa, în timpul unei intervenții chirurgicale. În stânga, echipa condusă de medicul ieșean Chipail. Foto: Arhiva Richard Constantinescu

Dacă ar fi să rezumăm, am putea spune că profesorul Ion Chiricuță a fost un vizionar, un om plin de har, foarte meticulos, înțelegător …

Eeee, nu era chiar blândețea întruchipată! Era permeabil la orice idee nouă și dispus să o dezbată. În institut au crescut personalități excepționale. Și asta datorită lui.

Lumea oncologică descoperă acum ceea ce noi trăiam la mijlocul anilor ’80. Da, a fost un mare vizionar. Capacitatea lui de a influența pe toate căile conceptul multidisciplinarității a făcut din Institutul Oncologic din Cluj-Napoca o mare instituție a sistemului medical românesc. 

S-a spus despre profesorul Chiricuță că a fost un mare colecționar de artă. Ce știți despre asta?

Avea o colecție foarte valoroasă de lucrări de artă românească, ce se află de ani buni la muzeul din Bârlad, orașul său natal. Pot spune că profesorul nu cheltuia mulți bani pe viața de zi cu zi. Cred că tot ce a câștigat a investit în artă.

Și asta nu numai de când a devenit directorul IOCN. El provenea din lumea aceea bucureșteană a sfârșitului României Vechi, cea de până în 1947. Cunoștea mulți colecționari de artă, nu era un cumpărător care voia doar să aibă. Era un om cu solide cunoștințe de artă.

Toată viața lui a făcut asta. La sfârșitul anilor ’70 – începutul anilor ’80, el a vrut să doneze colecția Muzeului de Artă din Cluj, având o mică pretenție: colecția să poarte numele „Ion și Rita Chiricuță”. Rita era soția sa, artist plastic.

Însă autoritățile comuniste de la acea vreme din Cluj n-au fost de acord, așa încât profesorul a donat-o muzeului din Bârlad. E o colecție foarte valoroasă, estimată la foarte, foarte mulți bani.

 

Ce știți, a iubit Clujul? Era legat de orașul acesta în afara devotamentului arătat timp de 30 de ani cât a condus Institutul Oncologic din Cluj?

Da, cred că l-a iubit. Deși s-a născut în Bârlad, a devenit clujean prin adopție. Doar a trăit și a lucrat aici timp de 30 de ani! Trebuie, totuși, să vă mai spun ceva: Ion Chiricuță l-a venerat pe profesorul Iacob Iacobovici (1879 – 1959 – n.r.) , care nu era un nume oarecare în medicina românească.

Din contră, era un eminent chirurg. I-a fost profesor și mentor lui Ion Chiricuță la București și Cluj, fiind, totodată, unul din fondatorii Facultății de Medicină din Cluj, unde a trăit 12 ani. Doctorul Iacobovici a pus bazele chirurgiei la Cluj, iar profesorul Ion Chiricuță i-a fost student și discipol.

Atât de mult l-a respectat, încât i-a dedicat o carte, o excepțională descriere bazată pe documente referitoare la școala medicală din Cluj, în anii ăia dintre cele două războaie. Și pe un plan mai larg, despre sistemul medical românesc din acea perioadă. Cartea asta e un omagiu adus mentorului său, Iacob Iacobovici.

Autorul Ion Chiricuță spune așa în prefața cărții: „Profesorul Iacob Iacobovici a avut asupra medicilor generației mele efectul pe care îl are un magnet asupra piliturii de fier sub acțiunea câmpului magentic: granulele dezordonate ale metalului se așază pe linii de forță stabilite care nu mai pot fi tulburate de forțe exterioare”.

Dacă ar fi să mai spun ceva despre profesorul Chiricuță, l-aș cita cu paragraful ăsta atât de frumos, pe care el l-a dedicat mentorului său, profesorul Iacob Iacobovici. Și-ar mai fi unul, tot din această carte: „Aș putea fi acuzat că am prezentat o imagine idealizată a profesorului Iacob Iacobovici. Am scris așa cum l-am cunoscut, cu calități și defecte, în decursul unui deceniu cât i-am stat în preajmă. Sunt convins că nu numai piscurile însoțite fac măreția unui munte, ci și prăpăstiile lui cu stânci răscolitoare, peșteri adânci și negre poieni”.

Așa era și profesorul Ion Chiricuță: nu numai cu piscuri răscolitoare, ci și cu ape adânci și negre poieni. Așa cum e personalitatea oricărui lider. A fost un om care a construit enorm, în vremea în care alții demolau. 

A făcut atac cerebral într-o mercerie

În noiembrie 1988, la 70 de ani și opt luni, profesorul Ion Chiricuță s-a stins din viață. A murit, poate, așa cum ar fi vrut. Plecase din blocul operator destul de târziu. Era o zi de noiembrie rece, urâtă și apăsătoare. I-a spus șoferului să oprească în fața unei mercerii de pe fosta stradă Petru Groza.

Voia să cumpere un material textil și să-i facă niște ciorăpei câinelui său iubit, Fifiduță, un Chiuhauha. N-a mai apucat. A făcut un accident cerebral vascular. Deși a fost transportat imediat la spital, medicii n-au mai putut face nimic.

Părintele Oncologiei clujene s-a stins din viață și a lăsat în urma sa două mari întrebări, care au stăruit mult timp: „Cine va conduce mai departe Institutul Oncologic din Cluj? Cine va îndruma viitoarele generații de medici?”. 

CV: Cine a fost Ion Chiricuță

Născut în 7 ianuarie 1918, la Bârlad (raionul Tutova, acum județul Vaslui – n.r.), Ion Chiricuță a absolvit cursurile Facultății de Medicină și Chirurgie din București începute în 1936, devenind doctor în medicină și chirurgie în 1942.

  • A ocupat prin concurs posturile de extern și intern, apoi secundar de chirurgie la Clinica Chirurgicală a Spitalului Brâncovenesc sub tutela profesorului Iacob Iacobovici, al cărui elev apropiat și asistent a fost.
  • În continuare a lucrat la Institul Oncologic din București.
  • În 1958, a preluat conducerea Institutului Oncologic din Cluj, devenită vacantă.
  • La preluare, Institutul Oncologic din Cluj, unul dintre cele mai vechi din țară, înființat în 1929, avea un local impropriu, o bază materială precară, personal redus și o activitate științifică modestă.
  • Ion Chiricuță a început treptat modernizarea Institutului până când, în 1962, ajutat de ministrul Sănătății de la acea vreme, a început construcția unui nou sediu pentru Institutul Oncologic, terminat în 1965.
  • Activitatea organizatorică a fost dublată de cea profesională și științifică, Institutul Oncologic prezentându-și prestigioasele realizări prin publicații în țară și peste hotare sau prezentate în cadrul unor importante sesiuni, devenite tradiționale și recunoscute.

Ion Chiricuță a devenit profesor de Oncologie în 1971. A fost membru a numeroase societăți științifice internaționale, între care Societatea Internațională de Chirurgie, de Oncologie, de Senologie (Société Internationale de Sénologie (S.I.S.), expert OMS, membru al Uniunii Medicale Balcanice (Union Medicale Balkanique), vicepreședinte al Societății de Oncologie, membru al Societății de Chirurgie, la ale cărei ședințe lunare ale filialei din Cluj participa întotdeauna cu comunicări și lucrări substanțiale și interesante.

Unul dintre cele mai frumoase momente din cariera profesorului Chiricuță a fost numirea sa ca președinte de onoare al Congresului Mondial de Chirurgie Plastică din Paris, în 1987, o recunoaștere a valorii sale profesionale.

30 de ani la conducerea Institutului Oncologic din Cluj

  • Activitatea științifică a profesorului Ion Chiricuță este cuprinsă în peste 20 de monografii, peste 200 de articole publicate în țară sau în străinătate și peste 300 de comunicări științifice la diferite manifestări științifice naționale și internaționale.
  • A introdus numeroase tehnici chirurgicale originale: utilizarea marelui epiploon în tratamentul fistulelor vezico-vaginale, recto-vezicale și în cistoplastii; mastoplastie cu epiploon, histerectomie supraradicală etc.
  • Dintre realizările științifice se pot aminti: o nouă metodă de diagnostic citologic al cancerului colului uterin prin autorecoltare; diagnosticul biochimic al tumorilor maligne prin studierea modului de eliminare a magneziului din organism; studiul modificărilor metabolice după procedeele oncologice; lucrări experimentale în domeniul grefelor de organe și altele.
  • A decedat la Cluj, în 6 noiembrie 1988.
  • În cinstea sa, Institutul de Oncologie din Cluj se numește, din 1990, Institutul de Oncologie „Profesor dr. Ion Chiricuță””.

Profesorul Ion Chiricuță a fost un adevărat cunoscător și colecționar de artă. Colecția sa, pe care o amplifica mereu, însumează tablouri și grafică. El și-a dăruit colecția orașului natal Bârlad, unde este expusă în  Muzeul „Vasile Pârvan”. Ion Chiricuță a scris și un volum de poezii, numit „Minunatele fântâni”.

Sursa: Wikipedia

În cinstea Profesorului Ion Chiricuţă, incepând cu 1990, Institutul poarta denumirea de Institutul Oncologic “Prof. Dr. I. Chiricuţă” Cluj-Napoca.

Text: Tudor Știrbu

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

    Publicitate
    Publicitate