Asociația Cluj24 și Fundația Comunitară Cluj, cu sprijinul OXFAM, lansează de la 1 iunie campania ”Cluj pentru Ucraina”, al cărei scop este prezentarea refugiaților ucraineni stabiliți în județul nostru prin articole în limbile română și ucraineană.

Povestea Olenei nu este diferită de a altor refugiate din Ucraina. Începe la fel. Cu un coșmar trăit cu ochii deschiși. Începe cu sfârșitul vieții liniștite pe care o știa. Începe în 24 februarie, când rușii i-au invadat țara. Dar nu este o poveste tristă.

Olena Koval este psiholog specializat în terapia traumei și nu mai departe de acum 4 luni avea un cabinet privat și o viață în Kiev. În dimineața zilei de 24 februarie, când rușii au început să bombardeze Ucraina, lumea ei s-a schimbat. Într-o jumătate de oră era în mașină, împreună cu fetița ei de 10 ani și cu cățelul lor, apucând pe un drum necunoscut.

Autoritățile din Ucraina au avertizat oamenii. Le-au spus să fie pregătiți să plece în orice clipă, dar nimeni nu a crezut că va trăi să-și vadă țara în război. Nici Olena nu a crezut.

Fuga din Kiev

Așa că în ziua în care a început războiul, a adunat câteva haine curate, a luat ceva de mâncare, pașapoartele, toți banii pe care îi avea în casă și a plecat.

„Nu eram pregătită, nu aveam acel bagaj de urgență despre care ni se tot spunea la televizor. Sincer, nu am crezut că va începe războiul. Un prieten a sunat și mi-a spus să-mi trezesc copilul și să plec. Am luat două bluze, periuțele de dinți, pijamale, banii cash, câinele și ne-am urcat în mașină”, spune Olena.

Era în jur de 5.30 dimineața, era încă întuneric și dintr-o dată a realizat că aproape toți oamenii din Kiev erau în mașini și se îndreptau într-o singură direcție, ieșirea din oraș. Deja se auzeau împușcături.

„Ne-a luat trei ore să ieșim din Kiev. La început aveam sentimentul că plecăm pentru câteva zile, poate o săptămână, așa că am mers într-un mic sat din partea de vest a Ucrainei, unde nu sunt orașe mari, importante.

Am stat acolo la p[rinții unor prieteni. E un sat cu oameni în vârstă foarte drăguți și grijulii. Am stat vreo 3 zile, nu știam încotro să o apuc. Erau deja cozi mari la graniță. Oamenii așteptau și două zile să iasă din țară și nu am vrut să stau la coadă.

Dar într-o dimineață m-am trezit și mi-am zis <<trebuie să plec acum>>. A fost așa… un sentiment. Am decis să merg în Turcia, unde locuiește sora mea și am și câțiva prieteni”, povestește Olena.

A trecut granița în Ungaria, care nu era foarte aglomerată, și de acolo a venit în România.

Clujul, locul unde Olena a întâlnit oamenii potriviți la locul și timpul potrivit

A rezervat o cameră la un hotel din Cluj, ca să doarmă și să se odihnească înainte să plece mai departe.

„Dar la un moment dat, în timp ce conduceam spre Cluj și fetița mea dormea – era aproape miezul nopții – m-am gândit <<bine, dar ce o să fac în Turcia?>>. Am înțeles atunci că nu o sa mai am ce am avut. Cabinetul privat, un câștig lunar. Toți pacienții mei erau ucraineni, erau din Kiev. Aveam ceva economii, dar nu suficient ca să trăiesc 6 luni sau un an în Turcia.

Ne trebuia o casă, o școală pentru copil și aici, în Cluj, am realizat că în Turcia ar fi fost totul mult mai scump”, spune Olena.

Au petrecut două nopți la hotel, timp în care alți prieteni le-au oferit să stea într-un apartament în Bratislava, în Slovacia. Dintr-o dată avea două opțiuni.

„Eram gata să dau cu banul: Turcia sau Slovacia. Chiar când plecam de la hotel am frecat cu mașina un alt autoturism. Era mașina unui clujean, nu a fost nimic serios, doar o zgârietură. Mi-am cerut scuze, i-am zis ca sunt probabil foarte obosită, că am asigurare, iar el mi-a spus că nu contează, doar s-a dus vopseaua.

Apoi a văzut plăcuțelele de înmatriculare, cu numere de Ucraina, și m-a întrebat direct <<ai o casă, ai unde să stai?>>. I-am spus că nu și imediat a scos telefonul și mi-a arătat poze cu o casă pe care niște prieteni de-ai lui tocmai au construit-o și voiau să o închirieze, dar au decis să o ofere gratuit refugiaților din Ucraina.

Mi-a spus să nu îmi fie frică, să nu îmi fac probleme, că nu vrea să înșele pe nimeni. Nu mi-a fost teamă. Ne-am urcat în mașini și l-am urmat până la casă, unde erau și proprietarii. Am stat acolo trei luni.

Nu știu cum să explic. A fost providență, a fost noroc pur? Nu am mai trăit așa ceva, e ca și cum aș fi câștigat la loterie. Iar de acolo, totul a părut să se așeze de la sine”,  continuă Olena.

Cum? Într-o zi a cunoscut-o, tot întâmplător, pe Amedeia Neațu, sufletul Asociației 11even, care imediat după izbucnirea războiului a pus la punct inițiativa Cluj for Ukraine. Prin intermediul acestei inițiative, Olena Koval oferă consiliere psihologică pentru adulții și copiii ucraineni refugiați din calea războiului, în cadrul programului Stare de Bine, finanțat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.

„Amedeia m-a ajutat să organizăm aceste grupuri de terapie, a pus la dispozției locul. Toate aceste întâlniri care duc undeva… stau și mă uit și mă gândesc <<oare e viața mea?>>. A fost un semn pentru mine. Am decis să încerc, oricum nu aveam altă opțiune”, spune Olena.

Acum are un scop, face exact ceea ce știe și îi place, fetița ei a mers la școală, unde a fost primită foarte bine, și-a făcut prieteni și a mers chiar și în tabără.

Mai mult, părinții ei, care locuiau în estul Ucrainei, aproape de Donețk, au venit în România, iar acum locuiesc undeva lângă oraș și sunt și ei foarte fericiți.

„E nevoie de efort ca să facem lucruri simple”

Ședințele de terapie au început în luna martie. A avut deja 2 grupuri de refugiate cu care a lucrat și a început să lucreze cu al treilea. O parte din femei au plecat deja înapoi, în Ucraina, pentru că nu au mai putut să stea departe de familie.

Olena e specializată în terapia traumei, iar în ședințe explică modul în care funcționeză creierul în condiții de stres, cum reacționează și de ce reacționează așa.

„Lucrăm mult la a încerca să înțelegem ce se întâmplă și să găsim stabilitate. Pentru unele a fost suficient. Sunt femei cu 3-4 copii, unele, și au reușit să își găsească de lucru aici”, mai spune Olena.

Toți ucraineii sperau ca în luna mai războiul să se sfârșească, dar nu s-a întâmplat așa. Iar în rândul refugiaților s-a cuibărit, din nou, incertitudinea.

Despre aceste lucruri se vorbește la grupul de terapie. Nevoia de a face planuri, pentru că complicat să stai într-o stare de incertitudine permanentă, tristețe –  adusă de veștile proaste din țară, sau agresivitate, respectiv faptul că atunci cînd nu te simți în siguranță niciun moment e normal să devii agresiv.

Unele dintre refugiate, spune Olena, au avut probleme cu rudele care trăiesc în Rusia.

„Cei din Rusia au o părere diferită despre ceea ce se întâmplă și cred că e operațiune specială, nu un război, și că totul este în regulă. Unele refugiate au părinți în Rusia, iar aceștia nu își cred copiii, ci ceea ce văd la televizor. Unele au soți, copii mari, care au rămas să lupte pe front.

E nevoie de efort pentru a face lucruri simple. Înainte știam de unde să cumpărăm lapte, carne, unde să ne ducem să ne tundem, să luăm șosete. Iar pentru noi a însemnat să o luăm de la început, cu micile intrebări: << de unde să cumpăr lapte?>>. Lucruri mărunte, care la finalul zilei te lasă epuizat”, explică Olena.

Unele se simt vinovate pentru că sunt într-un loc sigur, că nu sunt acolo unde oamenii pot să moară.

„Viața va învinge întotdeauna”

Cu toate acestea ucrainenii par să nu se lase pradă disperării. Nici cei de pe front, nici femeile, tinere sau mai în vârstă, care au fugit cu copiii, cu animalele de companie, cu doar câteva lucruri pe care au apucat să le ia. Unele s-au întors în Ucraina, în mare parte în Kiev, imediat ce rușii au plecat de acolo. De unde această putere?

„Puterea o găsesc în ei înșiși”, spune Olena. „Puterea vine din credința în Dumnezeu sau în Univers, din credința că totul se întamplă cu un scop, chiar dacă nimeni nu poate să înțeleagă scopul acum. De ce trebuie să moară oameni?

Dar viața va învinge întotdeauna. Femeile spun simplu <<Vreau să trăiesc din nou, vreau să-mi cumpăr o rochie, să fac o prăjitură cu mere, să merg la plimbare cu copiii >>, spune Olena, care crede că multe femei au decis să fie deschise și să lase viața să le arate ce mai are „în mânecă” pentru ele.

De asemenea, mai spune ea, puterea vine și din faptul că înțelegi că acasă e în tine și nu un loc. Multe femei spun acum că nu se vor mai întoarce în țara măcinată de război.

Clujul îi va fi casă și în continuare

Olenei îi lipsesc lucruri simple, cum ar fi pantorii preferați, perna pe care punea capul noapte, să iasă cu prietenii și familia și acum crede că oamenii ar trebui să depună mai mult efort să construiască relații cu cei apropiați și să se „reconstruiască” pe ei înșiși. Îi lipsesc prietenii fetiței ei care veneau la ele acasă și se jucau.

Crede că războiul nu se va sfârși în acest an și că armata Ucrainei va lupta să recupereze toate teritoriile ocupate de ruși. Mai crede că țara ei pierde acum tineri educați, de care va fi nevoie, că acest război îi va lua pe cei mai buni.

Nu crede că se va mai întoarce la Kiev. Cel puțin acum nu simte nevoia. Va rămâne la Cluj, unde nu se aștepta să trăiască ce a trăit.

„Pur și simplu nu m-am așteptat la acest comportament din partea oamenilor. Ne puneau bani în coșul de cumpărături, taximetriștii nu ne lăsau să plătim cursa…

Ospitalitatea, bunătatea, deschiderea către oameni. Aceste lucruri ar trebui să le învățăm de la voi”, a mai spus Olena.

*** *** *** *** *** *** *** ***

Олена Коваль з Києва, психологічний радник для українських біженців у Клужі

Історія Олени нічим не відрізняється від історії інших українських біженок. Починається так само. З кошмаром жила з відкритими очима. Це починається з кінця тихого життя, яке вона знала. Все почалося 24 лютого, коли росіяни вторглися в ії країну. Але це не сумна історія.
Олена Коваль – психолог, спеціалізується на травматерапії, не пізніше 4 місяців тому мала приватну практику та життя в Києві. Вранці 24 лютого, коли росіяни почали бомбити Україну, її світ змінився. За півгодини вона з 10-річною дочкою та цуценям у машині їхала невідомою дорогою.
Українська влада попередила людей. Їм сказали бути готовими виїхати в будь-який момент, але ніхто не думав, що вони доживуть до війни на своїй країні. — не повірила й Олена.

Втеча з Києва

Тому в той день, коли почалася війна, вона зібрала чистий одяг, взяла трохи їжі, паспорти, всі гроші, які були вдома, і поїхала.
«Я не була підготовлена, у мене не було того екстреного багажу, про який нам завжди розповідали по телевізору. Чесно кажучи, не думала, що війна почнеться. Подруга подзвонила і сказала, щоб я розбудила свою дитину та пішла. Взяли дві блузки, зубні щітки, піжаму, гроші, собаку і сіли в машину», – розповідає Олена.

Було близько 5.30 ранку, ще темно, і вона раптом зрозуміла, що майже всі люди в Києві в машинах і їдуть тільки в одному напрямку, виїжджаючи з міста. Вже було чути постріл

«З Києва виїжджали три години. Спочатку ми відчували, що виїжджаємо на кілька днів, може, на тиждень, тому ми поїхали в маленьке село на заході України, де немає великих, важливих міст.
Я залишалася там у батьків друзів. Це село з дуже добрими та турботливими людьми похилого віку. Пробула близько 3 днів, не знала куди ідти. На кордоні вже були великі черги. Люди чекали по два дні на виїзд, і я не хотіла стояти в черзі.

Але одного ранку я прокинулася і сказала собі: «Я мушу йти». Це було таке… почуття. Я вирішила поїхати до Туреччини, там живе моя сестра і в мене є друзі», – розповідає Олена.
Вона перетнула кордон з Угорщиною, де було малолюдно, а звідти приїхала до Румунії.

Клуж, місце, де Олена зустріла потрібних людей у потрібному місці та в потрібний час

Вона забронювала номер у готелі в Клужі, щоб виспатися та відпочити перед від’їздом.

«Але в один момент, коли їхали в Клуж і моя маленька дівчинка спала — була майже північ, — я подумала: «добре, але що я буду робити в Туреччині?». Тоді я зрозуміла, що вже не матиму того, що маю. Приватний кабінет, щомісячна виручка. Усі мої пацієнти були українці, кияни. У мене були деякі заощадження, але недостатньо, щоб прожити 6 місяців чи рік у Туреччині.

Нам потрібен був будинок, школа для дітей, і тут, у Клужі, ми зрозуміли, що в Туреччині все було б набагато дорожче», – каже Олена.
Вони провели дві ночі в готелі, під час яких інші друзі запропонували зупинитися в апартаментах у Братиславі, Словаччина. Раптом у неї було два варіанти.

«Я готова була вхадувати на монеті : Туреччина чи Словаччина. Як тільки я виходила з готелю, я подряпала іншу машину. Це була машина жителя Клужа, нічого серйозного, просто подряпина. Я вибачилася, я сказала йому, що, напевно, дуже втомилася, що у мене є страховка, а він мені сказав, що це не має значення, просто фарба зійшла.
Потім він побачив номерні знаки, з українськими номерами, і запитав мене прямо: «У вас є будинок, де ви живете?».

Я сказала йому що ні, він відразу вийняв телефон і показав мені фотографії будинку, який деякі з його друзів щойно побудували і хотіли орендувати, але вони вирішили безкоштовно запропонувати його біженцям в Україні.
Він сказав, щоб я не боялася, що він не хоче нікого обманювати. Я не боялася. Ми сіли в машини і пішли за ним до будинку, де були господарі. Я пробула там три місяці.

Я не знаю, як пояснити. Чи це було провидіння, чи це було чисте щастя? Я ніколи не відчувала нічого подібного, я ніби виграла у лотерею. І звідти ніби все налагодилося», – продовжує Олена.

Яким чином? Одного разу вона зустріла, також випадково, Амедею Неацу, душу Асоціації 11even, яка одразу після початку війни створила ініціативу «Клуж для України». Завдяки цій ініціативі Олена Коваль надає психологічне консультування українським дорослим і дітям, які постраждали від війни, у рамках Програми добробуту, що фінансується Фундацією розвитку громадянського суспільства.

«Амедея допомогла мені організувати ці терапевтичні групи, вона надала місце. Всі ці зустрічі, які кудись ведуть… Я сиджу, дивлюся і думаю <<це моє життя?>>. Це був знак для мене. Я вирішила спробувати, іншого виходу в мене все одно не було», – каже Олена.
Тепер у неї є мета, вона робить саме те, що знає і любить, її маленька дівчинка ходила до школy, де її дуже добре прийняли, знайшла друзів і навіть ходила в табір.

Більше того, її батьки, які жили на сході України, під Донецьком, приїхали до Румунії, а зараз живуть десь біля міста і теж дуже щасливі.
«Потрібні зусилля, щоб робити прості речі»

Сеанси терапії почалися в березні. Вона уже мала 2 групи біженців, з якими вона працювала, і почала працювати з третьою. Деякі жінки вже виїхали в Україну, бо не могли більше залишатися осторонь родини.
Олена спеціалізується на травмотерапії, на зустрічах розповідає, як працює мозок під час стресу, як він реагує і чому так реагує.

«Ми наполегливо працюємо, щоб спробувати зрозуміти, що відбувається, і знайти стабільність. Комусь цього було достатньо. Є жінки з 3-4 дітьми, деякі з них, і їм вдалося знайти тут роботу», – розповідає Олена.
Усі українці сподівалися, що війна закінчиться у травні, але цього не сталося. А серед біженців знову зародилася невизначеність.

Про ці речі говорять у терапевтичній групі. Потреба будувати плани, тому що важко перебувати в стані постійної невизначеності, смутку, викликаного поганими новинами в країні, чи агресії, а саме того, що коли ти не почуваєшся в безпеці в будь-який момент, це нормально стати агресивним.
Деякі з біженців, каже Олена, мали проблеми з родичами, які живуть у Росії.

«У Росії інша думка про те, що відбувається, і бони вважають, що це спецоперація, а не війна, і що все добре. У деяких біженців батьки в Росії, і вони вірять не своїм дітям, а тому, що бачать по телевізору. У деяких залишилися воювати на фронті чоловіки, старші діти.

Щоб робити прості речі, потрібні зусилля. Раніше ми знали, де купити молоко, м’ясо, куди піти підстригтися, взяти шкарпетки. А зараз для нас це означалопочати все з самого початку, з маленькими запитаннями: «Де мені купити молоко?». Дрібниці, які наприкінці дня виснажують», – пояснює Олена.

Дехто відчуває провину, тому що вони в безпечному місці, а не там, де люди можуть померти.
«Життя завжди переможе»
Проте українці, схоже, не піддаються відчаю. Ні ті, хто на фронті, ні жінки, молоді чи старі, які втекли з дітьми, з домашніми тваринами, лише з кількома речами, які встигли забрати. Дехто повернувся в Україну, переважно до Києва, як тільки росіяни пішли. Звідки ця сила?

«Вони знаходять силу в собі», – каже Олена. «Сила приходить від віри в Бога чи у Всесвіт, від віри в те, що все відбувається з певною метою, навіть якщо зараз ніхто не може зрозуміти мети. Чому люди повинні вмирати?
Але життя завжди переможе. Жінки просто сказали «Я хочу знову жити, я хочу купити сукню, приготувати яблучний пиріг, погуляти з дітьми»», – розповідає Олена, яка вважає, що багато жінок вирішили бути відкритими і дати життю розібратися з тим що у них залишилося „в рукаві”.

Крім того, каже вона, сила приходить від того, що ти розумієш, що дім у тобі, а не місце. Зараз багато жінок кажуть, що не повернуться в охоплену війною країну.

Клуж і надалі залишатиметься іхнім домом

Олені не вистачає простих речей, таких як улюблені штани, подушка, на яку вона клала голову вночі, прогулянки з друзями та родиною, і тепер вона вважає, що люди повинні докладати більше зусиль для налагодження стосунків з близькими та «перебудови» самі себе. Вона сумує за друзями своєї дівчинки, які приходили до них додому і гралися.

Вона вірить, що цього року війна не закінчиться і українська армія боротиметься за повернення всіх окупованих Росією територій. Вона також вважає, що її країна зараз втрачає освічену молодь, яка буде потрібна, що ця війна забере найкращих.

До Києва повертатися не думає. Принаймні, зараз вона не відчуває в цьому потреби. Вона залишиться в Клужі, де не сподівалася жити так, як жила.
«Я просто не очікувала такої поведінки від людей. Вони клали нам гроші в кошик, таксисти не давали нам оплатити проїзд…
Гостинність, доброта, відкритість до людей. Цих речей ми повинні вчитися у вас», – додала Олена.

(Un proiect al Asociației Cluj24 și Fundației Comunitare Cluj, susținut de OXFAM)