Avram Iancu este o figură eroică ce apare în manualele școale, un personaj istoric care dă nume unor aeroporturi sau școli, care are busturi și statui, dar ale cărui trăsături reale nu le recunoaștem. De fapt folosim ca simbol național, uneori fără să știm, o reprezentare eronată, o iscoveală cultivată în mod sistematic, dar falsă.

Ca și mormântul de sub „gorunul lui Horea”, care este acompaniat de două tunuri, deși românii ardeleni nu au tras cu tunuri de fier în timpul războaielor cu armata maghiară, ci doar cu tunuri scobite din lemn, imaginea lui Avram Iancu este mitologizată și transformată.

Nici măcar nu știm când s-a născut „Crăișorul Munților”, doar se presupune că este născut cândva în anul 1824. Când anume, nu se știe prea bine, pentru că, în mod ciudat, exact anul acela s-a pierdut din condicile bisericești.

Știm însă sigur că a murit într-o noapte friguroasă, pe 11 septembrie 1872, cu un fluier lângă el, dormind pe prispa unei case din Baia de Criș și trecând pe lumea cealaltă ca un om fără adăpost, chircit pe prispa casei unui covrigrar, zis „Lieber” sau Stupină.

Iank Abraham

Prima biografie a lui Iancu, scrisă în 1897 de Iosif Sterca-Șuluțiu, istoric și publicist, vicepreședinte al „Astrei” din Sibiu și prieten de tinerețe a fostului lider al românilor ardeleni, confirmă câteva dintre trăsăturile Iancului, care a studiat la Abrud, a făcut primele clase de gimnaziu la Zlatna (Zlagna, cum îi ziceau românii), ultimele clase de liceu la Blaj și Facultatea de Drept la Cluj.

Băiatul lui Iank Alisandru, trecut în catastifele școlare cu numele de Iank Abraham, îl numea pe Șuluțiu „frate”, fiind încurajat și primit în familia acestuia, aproape adoptat de către Șuluțești.

Tatăl lui Abraham, numit și „Avrămuț” (cel puțin așa zice Șuluțiu că îi spuneau părinții), era jude (iudex dominialis) al comitatului Zlatna, negustor de cherestea și vânzător de alcool, drept pe care îl primise chiar de la tatăl lui Sterca-Șuluțiu, născut la Câmpeni.

Om învățat ieșit din opincă

Amicul său ne spune că avea toate trăsăturile de caracter ale moților, era un bărbat „blondin”, modest, dar și cu temperament, fiind cel dintâi „om învățat ieșit din opincă”, cu bune maniere, participant discret la dezbaterile de idei din anii revoluționari. Mai ales că, în Mureș-Oșorheiu (numele inițial al Târgu Mureșului de azi), unde Iancu a ajuns în 1845, după ce a absolvit cursurile Facultății de Drept a Universității Maghiare din Cluj, primind post de „cancelist”, se discutau problemele arzătoare ale zilei.

Imaginea cu care suntem obișnuiți să îl asociem pe Iancu, plasată de Silviu Dragomir la începutul cărții despre „eroul moților”, publicată în 1924, este un portret atribuit lui Barbu Iscovescu, având ca presupus an de realizare anul 1849. Bărbatul din portretul lui Iscovescu, care are bărbia pătrată, buza de jos pătrățoasă, o mustață blondă răsfirată și subțire, cu sprâncenele separate și cu privirea lipsită de intensitate, e îmbrăcat ca un haiduc.

Cu chimirul lat înțesat de două pistoale, cu cușmă pe cap și cu lavalieră neagră înnodată cu fundă, cu ițari albi și țundră cafenie, pe sub care are un ilic cu blană, ceea ce îi dă un aspect disproporționat, această figură masculină este prezentată drept Avram Iancu într-o notă de pe marginea imaginii.

Portretul de dimensiuni foarte mici al lui Iscovescu, ce făcea parte dintr-un grup de imagini pe care acesta le-a făcut în 1849 prefecților ardeleni, au fost descoperite din întâmplare în 1901.

Portofoliul includea portretele unor revoluționari munteni, dar și sârbi, iar artistul cel mai probabil realizase imagini denaturate, imaginându-l pe Iancu îmbrăcat aidoma unui haiduc, poate ca pe un descendent al lui Horea. Eroarea devine vizibilă dacă facem o comparație cu alte portrete de epocă, mai ales cel realizat de Mișu Popp, dar și cu schița făcută de Ion Constande.

Portretele Crăișorului

Numai că imaginea aceasta, reluată în diverse forme artistice, de la tot felul de manuale, la faimoasa statuie care tronează în centrul Clujului, nu este în conformitate cu portretele autentice ale lui Iancu. Dintre acestea avem două fotografii care îl surprind în mod cert pe Avrămuț în etapa de decădere.

Aceste documente vizuale extraordinare, păstrate după mai bine de 150 de ani, ne permit să ne facem o imagine despre cum arată „Crăișorul”.

Cea mai tristă este aceea în care Iancu apare cu aspect de vagabond, cântând la fluier, probabil pentru a primi bani de băutură, decrepit și decăzut, nebărbierit și cu hainele jerpelite.

Un alt portret fotografic, realizat probabil în  jurul anului 1865, când încă bărbatul care fusese conducătorul armatelor contrarevoluționare din Transilvania mai păstra un aspect respectabil, îl arată pe Iancu într-o ipostază pseudo-marțială, cu gestul napoleonic al mâinii băgate la piept, indicând o grandomanie ascunsă în spatele delirului alcoolic.

Trăsături clare

Dar aceste trăsături surprinse de aparatul fotografic sunt importante, pentru că le regăsim într-un portret artistic, semnat de pictorul transilvănean, Mișu (Mihail) Popp, născut la Brașov, care cu siguranță se afla fizic în Transilvania în 1848 și care cel mai probabil îl întâlnise personal pe Iancu.

Spre deosebire de Iscovescu (născut la Constantinopol cu numele Baruh Iehuda), care a mai făcut și portretele lui Ioan Buteanu ca „duce al românilor” sau al lui Petru Dobra „prefectu de la Zlatna”, dar care nu i-a văzut fizic pe aceștia, Popp îl descrie pe Iancu într-o manieră vie și realistă.

Cu mustața blond-roșcată, alungită în stil „unguresc” și cu barbișonul tăiat sub linia bărbiei, după moda pe care o adoptase și Kossuth, cu bărbia rotunjită și ușor arcuită către buza de jos, cu sprâncenele conturate și arcuite, vedem un chip extrem de apropiat de descrierile celor care l-au cunoscut pe Iancu.

Avram cu ochi albaștri

Consider că imaginea făcută de Mișu Popp este singurul portret realist al tânărului „cancelist” devenit lider paramilitar, iar trăsăturile lui Avrămuț din acest portret în ulei, în special linia nasului, care are o curbură inconfundabilă, dar și sprâncenele, care sunt aproape unite, prezente în toate fotografiile ulterioare, demonstrează că figura cu pistoale și cușmă nu este eroul înmormântat la Țebea.

Poate cel mai important detaliu, care face diferența dintre cele două picturi colorate, este dată de culoarea ochilor. Mișu Popp îl prezintă pe Avram Iancu așa cum era, cu ochi albaștri, moșteniți de la mama lui, Maria. Martorii oculari (citați și de Sterca Șuluțiu) confirmă că Iancu avea o doză de fanatism în privire, care îi făceau ochii „să scânteie”, iar această forță a privirii, intactă chiar și la omul decăzut, lipsește din portretul lui Iscovescu.

Un alt aspect important, care transpare din gravurile de epocă, este dat de poziția sa socială.

Deși a fost absolvent de studii de drept, Iancu nu a practicat niciodată avocatura, dar nici nu a avut pregătire militară. Iar ideea că românii ardeleni şi-ar fi creat propria armată sub conducerea lui Avram Iancu este o aberație, ce nu ține cont de realitățile politice și militare ale epocii.

Războiul de gherilă pe care l-au dus moții în Apuseni, despre care uităm că erau iobagi în acea perioadă, adică cetățeni fără drepturi, sclavi, nu a fost rezultatul unui proiect autonom de înarmare populară, cum spuneau manualele socialiste. „Cetele” (sau așa-zisele legiuni) ale românilor se aflau sub comandă austriacă și erau înarmate (slab și insuficient) cu armament austriac, fiind puse sub directa coordonare a generalului Puchner.

De altfel românii s-a dezarmat singuri în 1849, după înfrângerea revoluționarilor maghiari, tot la comanda austriecilor.

Război civil

Baronul Puchner, care s-a remarcat în timpul războaielor cu Napoleon, fusese numit încă din 1840 guvernator al Transilvaniei, iar în timpul războiului împotriva revoluționarilor maghiari a avut funcția de „K. K. feldmareșal locotenent”, adică șeful tuturor trupelor austriece din Transilvania, inclusiv al românilor ardeleni. Chiar Dragomir (59-60), care citează scrisorile adresate de Bărnuțiu către Baron în numele Comitetului, consemnează că aceștia îi cereau bani și arme lui Pulchner.

În mod real românii ardeleni s-au înarmat pentru că baronul Pulcher, la ordinul principelui Ferdinand, le-a cerut acest lucru în mod explicit, pe 18 octombrie 1848.

Deși românii au fost atacați în repetate rânduri, chiar și în urma unor masacre comise împotriva lor de nobilii maghiari, mai ales cel de la Mihalț, ei nu au reacționat militar. Abia pe 19 octombrie, Comitetul Național românesc, brațul politic „națiunii române din Transilvania” îi cheamă pe conaționali la arme în urma apelului autorităților habsburgice. De fapt ar trebui să vorbim despre un război civil dus între cele două națiuni ale Transilvaniei, orchestrat de către administrația austriacă.

Reacționar contra-revoluționar

Oricum ar fi, deși „Crăișorul” nu avea pregătire militară și abia absolvise facultatea, în funcția oficială de prefect el era echivalat cu un ofițer informal. De altfel e indubitabil că acțiunile sale din 1848 și 1849 au fost în favoarea monarhiei austriece, ceea ce nu îl califică în rolul de „erou al revoluției de la 1848 din Transilvania”, ci doar ca instrument al contrarevoluției.

Eroizat cu numele de Craiul Munților, devenit ulterior Craiul Moților, el a fost, așa cum se vede din gravura pusă pe pagina de gardă a biografiei scrise de prietenul său, Iosif Sterca Șuluțiu, este aceea a unui ofițer de armată habsburgică, dotat cu mundirul regulamentar și cu pălărie cu pene, nu ca un haiduc cu cușmă și cu pistoale la oblânc.

În pofida faptului că în imaginarul nostru colectiv istoricii naționaliști au construit cu grijă mitul „Crăișorului” ca erou revoluționar, în mod real Iancu a fost un reacționar contra-revoluționar, cu rol informal în armata habsburgică

Și portretul în creion, din perioada când studia avocatura, ne arată chipul acestui tânăr occidentalizat și modern, care era adaptat vieții urbane. Delegat de conducerea Comitetului Național să mobilizeze moții, iobagii și minerii din Apuseni, Iancu a acționat în calitate oficială, nu ca un personaj „din popor”.

Film fără legătură cu realitatea

Din păcate figura aceasta de erou țăran a fost perpetuată și în adaptările pentru marele ecran. Cel mai prost exemplu este filmul din 1980, intitulat ”Munții în flăcări”. Regizat de Mircea Moldovan după un scenariu de Petre Sălcudeanu, filmul îl arată pe actorul Vlad Rădescu îmbrăcat după imaginea lui Iscovescu, unde Iancu apare inclusiv cu țundră de cioban pe umeri, ca și când ar fi fost un fel de al doilea Horea.

Nu e ca și când ar contraveni propriei mitologii a Iancului, care se prezenta adeseori ca un descendent al lui Horea, dar filmul preia nenumărat stereotipuri, apare inclusiv un iobag din Albac care spune: „Munții noștri aur poartă/ noi cerșim din poartă-n poartă”, deși cântecul e modern.

Cel mai deranjant e monologul interior al lui Iancu, care recită din „Deșteaptă-te române”, imnul lui Andrei Mureșanu, dar rostit în stilul declamativ consacrat la „Cântarea României” în fața lui Nicolae Ceaușescu.

Așadar imaginea lui Iancu, îmbrăcat în țundră și cu cușmă din blană de miel este o ficțiune. Ea a fost impusă în imaginația publică de portretul idealizat al acestuia, realizat de Barbu Iscovescu, pictor evreu din Muntenia, artist minor și naiv, azi relativ uitat.

Refuză decorația habsburgilor

E foarte posibil ca Iancu să fi visat el însuși la poziția de „Crăișor”, după înființarea unui „Ducat al românilor”, un fel de Romanienland ce fusese promisă de autoritățile de la Viena, care făcuseră de altfel promisiuni similare și altor naționalități din imperiu, care, la fel, nu s-a mai materializat.

Nu știm dacă Iancu se vedea în fruntea acestei noi provincii, exclusiv românești, ca parte din Imperiul habsburgic. Dar e cert că nu se considera un lider țăran, așa cum apare portretizat de Vlad Rădescu, plimbându-se cu cușma din blană de astrahan gri (pe care o va adopta și Ceaușescu) în miez de vară.

Deși conducătorul Imperiului (austriac pe atunci) dorea inițial să împartă Transilvania în trei regiuni, una maghiară, una săsească și una românească, victoriile militare și toate beneficiile posibile au fost pierdute din pricina inabilității lui Iancu de a negocia politic.

În februarie 1851 Iancu refuză decorația habsburgilor și este obligat de către poliție să părăsească Viena din pricina atitudinii sale recalcitrante. Când, în 1852 Franz Iosif a vizitat Țara Moților, în august 1852 Iancu a fost arestat pentru distrugerea însemnelor imperiale și pentru ofense la adresa împăratului.

Ce s-a întâmplat în 1852, când Împăratul trebuie să se întâlneascu cu Iancu nu vom ști. După cum spune Șuluțiu, acesta e un secret pe care „Crăișorul” l-a luat cu el în mormânt.

Din păcate, după ce a fost bătut și umilit în închisoare, după eliberare Avrămuț suferă o depresie și va deveni alcoolic. Cu puternice tulburări mintale și bolnav de tuberculoză, a trăit pe drumuri între 1852 și până în 1872. Iancu a bântuit munții Apuseni ca o fantomă alcoolică, un semn al neputinței unui popor fără conștiință politică.

Doru Pop