FOTO. Acesta este costumul popular simbol al Clujului: cămaşa cu ciupag şi zadia cu trup vânăt, vechi de 400 de ani

Într-o lume în care încet-încet se pierd tradiţiile şi valorile culturale din vechime, nici România nu face excepţie şi lucrurile valoroase din trecut lasă loc modernismului şi, adesea, kitschului. Dacă alte zone ale României au reuşit cumva să-şi mai păstreze autenticul de odinoară, Clujul se numără printre cele care au cam pierdut aceste lucruri autentice, iar un caz concret în acest sens este costumul tradiţional – ”cămaşa cu ciupag şi zadia cu trup vânăt”.

La numeroase sindrofii care se vor tradiţionale, organizate chiar de către autorităţi şi care, s-ar presupune, ar trebui să fie mai bine documentate- sunt folosite adesea costume sau imagini cu costume tradiţionale care n-au nimic de a face cu tradiţia locului, nici chiar a ţării, ci împrumută elemente ale altor culture din ţări vecine.
Etnologul Sebastian Paic, muzeograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, a explicat, pentru Cluj24, că există un model de costum popular care este cel mai reprezentativ pentru zona Clujului, arătând, totodată, că la unele manifestări organizate de autorităţile clujene au fost folosite costume care se voiau specific zone, dar care aveau de fapt mult mai multe elemente de origine slavă.

Cămaşa cu ciupag, cusută într-o tehnică deosebită

“Costumul de Cluj este mai puţin cunoscut, atât de cei din ţară şi chiar de clujeni. Asta pentru că există două variante de port. Există o variantă mult mai veche, care a ieşit din uz atât de devreme încât nici cei mai în vârstă nu l-au mai prins.

E vorba de costumul femeiesc format din cămaşă cu ciupag şi zadie cu trup vânăt. Cămaşa cu ciupag este o cămaşă cu croi încreţit la gât, cu mânecile mai ample şi cu fodor, dar care are pe piept un model trapezoidal cusut într-o tehnică deosebită: pânza se încreţeşte mărunt-mărunt, se fac între 70 până la 200 de cute, şi pe vârful, muchiile acelor cute se realizează broderia cu fir colorat. Este o tehnică şi spectaculoasă, şi destul de dificilă, dar care crează un model absolut unic, identitar. Aceasta este varianta veche.

El iese din uz pe la 1900, dar îl avem atestat prin secolul XVII, XVIII, XIX. Piese rămase în colecţii muzeale datează din secolul XIX, iar deja în perioada interbelică este complet părăsit. Este înlocuit cu cămăşi de inspiraţie urbană, cu alt croi, seamănă cu cămăşile orăşeneşti, sigur, de multe ori cu pânză ţesută în casă, cu modele cusute, dar fără să mai aibă acest ciupag şi cu croiul total diferit.

Iar în partea de jos, cămaşa de tip vechi, cămaşa cu ciupag, era întotdeauna purtată cu zadie, adică nişte cătrinţe dreptunghiulare purtate faţă-spate şi care în partea de sus sunt albastre şi jumătatea de jos este pe fond roşu cu motive geometrice sau florale. Tipul acesta de port s-a purtat în toată jumătatea de nord a Transilvaniei, din Munţii Apuseni până în Munţii Gurghiului”, spune etnologul Sebastian Paic.

Costum de Cluj cu… elemente slave

Revoltător este faptul că desi există o bogată şi veche tradiţie clujeană în cee ace priveşte costumul popular, autorităţile locale folosesc costume şi imagini cu costume care nu au nicio legătură cu zona, nici cu românismul şi care împrumută elemente slave, de la tradiţii din ţări vecine.

“Costumul acesta format din cămaşă cu ciupag şi zadie cu trup vânăt are proprietatea de a fi atât de spectaculos încât merită să devină costum emblematic pentru zona Clujului, pentru tot ce înseamnă tradiţia clujeană.

Nici în conştiinţa localnicilor, nici în cea a românilor în general nu este o asociere între un costum traditional şi zona Clujului, aşa cum este, de exemplu pentru Maramureş. Există şi pentru Cluj posibilitatea de a crea un costum simbol al Clujului, mai ales în condiţiile în care am văzut folosite la Zilele Clujului imagini care nu sunt în acord cu realitatea etnografică.

Pe biserica Sfântul Mihail a fost proiectat un costum, probabil generat de AI, care a combinate elemente slave, cu vagi elemente româneşti, dar în orice caz, nu era o imagine identitară pentru zona aceasta”, subliniază etnologul clujean.
Sebastian Paic consideră că, preluând un astfel de costum al zonei, vechi de sute de ani, există şi pentru Cluj posibilitatea de a crea un costum simbol, iar această imagine a sa să fie transformată în una emblematică pentru zona noastră.

Nu orice costum tradiţional este ie

Pe de altă parte, Sebastian Paic atrage atenţia asupra faptului că nu orice cămaşă tradiţională este ie şi că, astfel, este greşită folosirea acestui termen pentru costumele tradiţionale din Transilvania şi implicit din zona Clujului.
“Acum auzim destul de des de ie din Transilvania sau ie bărbătească. Sunt niște construcții lingvistice care n-au nicio legătură cu realitatea etnografică. Ia este prin excelență o cămașă femeiască în primul rând.

Mai departe, nu orice cămașă tradițională este ie. Cămașa românească are mai multe variante. Din păcate, s-a vorbit foarte mult și chiar specialiștii au pus foarte mult accent pe unitatea costumului, dar în realitate există costume foarte diferite, unii etnografi merg până la 120 de zone etnografice și, pe tot teritoriul României, există costume atât de diferite în mod obiectiv.

Dacă ar veni un străin care nu știe nimic despre etnografia românească și ar vedea costumul de Oaș și pe cel de Argeș, să zic, ar zice că n-au cum să fie din aceeași țară, pentru că sunt profund diferite. Aici vorbim de croiuri, de ornamentică, de piesele care compun costumul etc. Ia este de fapt o cămașă, cel mai bine descrisă prin sintagma ‘cămașă încrețită la gât, cu mânecă tripartită’.

Adică, toate bucățile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului, nu cum sunt tricourile sau cămășile moderne, cu mâneca pornind din umăr, ci la ie, mânecile pornesc de la gât. Iar mâneca este compusă din trei părți: altiță, încreț și râuri. Altița este partea cea mai bogat ornamentată, se află pe umărul cămășii și în cazurile cele mai arhaice, ia cu forma cea mai veche, are această bucată de pânză separată.

Cu alte cuvinte, cuvântul ‘altiță’ desemnează două lucruri: o dată decorul și bucata de pânză pe care este cusut acel decor, care se află pe partea de sus a mânecii, pe umăr. Prima dată s-a folosit termenul ‘ie’ în zona Teleorman – Argeș, deci în Muntenia.Asta, înainte de secolul al XVIII-lea. Mai este o variantă interesantă, în zona Hațegului – ‘inie’, care amintește și mai bine de originea latină a cuvântului.

După aceea, prin secolul al XIX-lea, când era această mișcare de consolidare a identității naționale în Transilvania, mișcarea ASTRA, dar și multe alte reuniuni de doamne, asociații culturale și intelectuale etc, care încep să descopere importanța culturii tradiționale, este preluat cuvântul acesta pentru că are origine latină, și este folosit pentru a desemna cămașa românească, femeiască în general”, mai explică etnologul Sebastian Paic.

Marius Avram