Laura este o tânără de 23 de ani din Cluj-Napoca, studiază la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universității „Babeș Bolyai” (UBB), și e pasionată de poezie.

„Niciodată nu am știut ce vreau să fac cu viața mea. Mă simt împinsă spre poezie, ca loc unde îmi este permis să fiu empatică, vulnerabilă și împăcată.

Locuiesc în Cluj de o viață și am o nevoie nestapanită să călătoresc. Tot ce știu să fac e să simt și să scriu”, spune aceasta, în exclusivitate pentru Cluj24.

Profesorii care văd potențial în elevi le pot schimba viața

Pe vremea în care scria proză și insera, pe alocuri, poezii, plănuia ca într-un viitor îndepărtat să publice un roman, dar ideea s-a schimbat îndată ce s-a concentrat doar pe poezie.

„După ce am aflat că poeziile sunt suficient de bune încât să fie publicate, am schimbat puțin planul. Voi scoate o carte de poezie în viitorul mai apropiat și una separat, de proză, într-un viitor nesigur de îndepărtat”, punctează ea.

Odată ce a intrat la specializarea jurnalism, din cadrul FSPAC, profesoara de atelier de presă scrisă Oana Ometa a remarcat înclinațiile artistice ale studentei.

„Colaborează cu studenții din redacția revistei universității și ne-a sugerat să trimitem orice fel de material – poezie, proză, fotografii, articole – în vederea selectării pentru a fi publicate.

Am văzut asta ca pe prima mea oportunitate să capăt încrederea că ceea ce scriu eu poate ajunge și la alții, așa că am trimis o poezie din cele câteva pe care le-am scris de-a lungul vieții și mi-am propus să încep să scriu o carte de poezii, dacă va fi selectată.

Ulterior, doamna Ometa m-a anunțat că poezia mea a fost aleasă pentru revistă și, odată cu asta, am căpătat încrederea de care aveam nevoie să fac urmatorul pas, și anume să mă apuc de scris serios”, relatează Laura.

Primele versuri

Văzând că este susținută, pasiunea a devenit mai puternică, dar flacăra s-a aprins prima dată în urmă cu mai mult timp.

„Țin minte că într-o seară de vară eram la birou și învățam, pe vremea aceea eram, cred, în primul an de facultate la Drept. La un moment dat, am deschis geamul să iau niște aer, mă liniștește extrem de mult aerul de noapte vara.

Întorcând capul și privind spre birou prin geamul larg deschis, s-a produs ceva în capul meu. Mă uitam, parcă, la un eu care era încă la birou învățând, dar adevărata eu fiind de partea cealaltă a geamului, fiindu-ne imposibil să ne conectăm una cu cealaltă.

Nu știu de ce am văzut sau simțit asta, dar instant am luat telefonul în mână și am scris în mod inconștient prima mea poezie, <<De-o parte a geamului>>.

În aceeași seară știu că am scris vreo 5 poezii, am adormit și m-am trezit următoarea dimineață citindu-le și nu înțelegeam cum era posibil să le fi scris eu. Încă mai pățesc asta, uneori”, spune studenta.

De la Drept, la Jurnalism

Până în prezent, a scris aproximativ 20 de poezii, însă toate au fost create înainte să descopere că asta e ceea ce își dorește să facă.

Inițial, a fost la Facultatea de Drept, la sugestia cunoștințelor, pentru că îi plăceau dezbaterile.

Știa că va scrie cândva măcar o carte, dar nu și că asta ar putea fi ceva de care să se ocupe mai serios. A ales jurnalismul pentru a studia audiența și modul oamenilor de a se raporta la ceea ce li se prezintă.

„Încerc să aduc în lumina publică un alt mod de a privi lucrurile. De exemplu, în loc să scriu un articol în care defăimez pe cineva, chiar dacă a făcut ceva greu de digerat, voi scrie un articol prin care să înțelegem toți perspectiva acelei persoane, să empatizăm, să nu mai arătăm cu degetul, ci să compătimim”, adaugă fata.

Opera: „Trebuie să fii deschis ca să o simți, să te doară, să te poată vindeca”

Potrivit spuselor sale, creațiile nu se ghidează după niște reguli de scriere, în ceea ce o privește. Preferă să se axeze pe sentimente și emoție.

„Un lucru care cred că reprezintă operele mele ar fi generalitatea, în sensul că oricine citește poezia poate relaționa cu mesajul într-o oarecare măsură.

Poezia mea transmite emoție, însă trebuie să fii deschis ca să o simți, să te doară, să te poată vindeca”, precizează Laura.

Astfel, prin poeziile ei, își dorește să relaționeze cu oamenii și cu propria persoană.

„Toți simțim aceleași lucruri, toți suntem niște copii care descoperă lumea și cred că, prin înțelegerea propriilor emoții, poți invăța să-i înțelegi pe cei din jurul tău și să îi percepi ca pe apropiații tăi, nu ca pe dușmani. Oamenii au nevoie să simtă pentru a putea fi buni cu toți din jurul lor”, crede studenta.

Procesul de creație: „Inspirația nu dispare niciodată”

Laura nu are o regulă după care se ghidează atunci când scrie.

„De obicei scriu când simt. Uneori scriu de nevoie, nevoia de vindecare, nevoia de a mă înțelege, nevoia descărcării emoționale. Scriu pe telefon mereu.

Mă inspiră tot ce trăiesc, emoția, în general. Oameni fiind, simțim destule, deci inspirația, practic, nu dispare niciodată.

Uneori poate nu vreau să fac față anumitor sentimente și cred că acelea sunt momentele când nu simt să scriu.

Cred că cel mai greu îmi e să o fac când știu că trebuie să vindec ceva în mine ce mă macină, dar chiar dacă trebuie să scriu pentru a mă vindeca, e un proces dureros.

Lumea nu înțelege că, pentru a trece peste orice, trebuie să ne permitem întâi să consumăm emoția momentului. Abia apoi putem trece cu adevărat peste”, notează ea.

Părintele poeziei Laurei: „Bacovia suferea, dar suferea atât de frumos”

Bacovia a marcat-o din liceu. A rezonat foarte mult cu el și cu felul său de a simți lumea din jur.

„Majoritatea oamenilor cred că scria poezii triste, deprimante. Când am început să scriu, mi-am dat seama că nu e așa.

Cred că și el, la fel ca mine, se uita pe geam, vedea ceața, ploaia, vedea că e urât afară și zicea <<Doamne, ce zi minunată!>>.

Totul e urât, dar când în jurul tău e doar urât, tu alegi să-l vezi frumos. Bacovia suferea, dar suferea atât de frumos”, crede tânăra.

„Voci” este poezia Laurei care i-a atras atenția profesoarei de la facultate. A scris-o sub inspirația fotografiei pe care a făcut-o, fiind atrasă de stările de spirit despre care scria și Bacovia.

„Liniște. Liniște continuă
Sunt o eternitate, nu am nicio vină!
Azi sunt prost, mâine sunt bine,
Tot ce mi-a rămas
E să cred în ce-mi convine.
Tac și aștept ceva
Mă chinuie o lipsă
De ce să fie așa?
Agitația din mine
Pășește încet,
N-o simți că vine?
E liniște. O liniște nemuritoare
Există oare vreo scăpare?
Acum că am găsit liniștea,
Vreau să se oprească.
Mi-e dor să fiu iar eu
Să o las să obosească,
Să mă lase să o îngrijesc,
S-o sărut, s-o jupuiesc.
Vocile-s acolo,
Stau doar adormite,
N-am nicio scăpare,
Chiar și liniștea mă minte.”

Relația unei poete începătoare cu cititorii

Laura scrie pentru ca cititorii săi să interpreteze operele așa cum simt. Ea crede că poezia nu e făcută să transmită același lucru fiecărei persoane, ci să trezească sau să scoată la suprafață ceva din interiorul său.

„Poezia e calea spre a-ți deschide sufletul, ce găsește acolo depinde de fiecare în parte”, menționează ea.

E conștientă că indiferent de ceea ce face, mereu va fi măcar o persoană care să nu rezoneze cu ea.

„Nici nu trebuie! Eu scriu pentru cine își găsește alinare, bucurie sau orice altceva în ce scriu eu. Cât timp ajunge unde trebuie, nu contează de câte se lovește pe parcurs”, adaugă fata.

Spiritualitatea și alte iubiri de-ale Laurei: „Mereu plec cu un țel și mă întorc fix cu ce aveam nevoie”

Laura e pasionată de spiritualitate. Prin acest termen se referă la moralitate, empatie, înțelegere, întrajutorare.

„Înseamnă să crezi că totul se întoarce înzecit, că nu există bine și rău așa cum îl știm noi, există mai multe nuanțe. Spiritualitatea poate fi găsită în religie, însă religia nu implică spiritualitatea în mod imperativ”, consideră tânăra.

În plus, cunoașterea de sine e punctul de plecare în ceea ce privește dezvoltarea personală, în viziunea ei.

„Prin poezia mea, încerc să ajut oamenii să intre în adâncurile lor, acolo unde le e frică să intre, să le arăt că nu e totul atât de negru precum pare.

Cred că, prin spiritualitatea și poezia mea, ajung la sufletele oamenilor”, adaugă ea.

Iubește să călătorească. Pentru ea, e o nevoie, nu o pasiune.

„O dată la ceva timp simt că îmi trebuie un aer nou, o schimbare completă a tot ce e în jurul meu, deci o călătorie. Mereu plec cu un țel și, nu știu cum, dar mereu mă întorc fix cu ce aveam nevoie.

Revin mai bună, mai înțeleaptă, mai liniștită, gata să înfrunt orice îmi aruncă viața în față. Nu pot sta mult timp în același loc. Fără să călătoresc, sunt deprimată”, explică Laura.

Strânge lecții de viață pentru proză, asemenea lui Camil Petrescu

Călătoria în viitor nu o planifică. Crede că nu contează să știe exact ce vrea să facă, important e să facă ceva, dar speră ca, până termină facultatea, să publice cartea de poezii.

„Cartea de proză aș publica-o undeva în 10 ani, dat fiind că e despre viață și acolo strâng niște învățături pe care le acumulez pe parcurs.

Drumul te va găsi pe tine. Niciodată nu am știut ce vreau să fac, dar am făcut de toate. Orice oportunitate mi-a picat în față am luat-o și am profitat la maxim de ea și de toate experiențele de până acum.

Oricât ar părea de nesemnificative, au contribuit la drumul spre menirea mea”, conchide Laura.

Deși nu își face planuri de viitor, știe sigur ce vrea să facă în literatură, asemenea lui Camil Petrescu.

„Eu am un anume plan de realizare a operei mele (…). Voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor şi a versurilor; voi scrie între 25 – 35 de ani teatru, pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie nervoasă; voi scrie între 35 – 40 de ani romane, pentru că romanele cer o mai bogată experienţă a vieţii şi o anume maturitate expresivă”, a spus scriitorul într-un interviu.

Urmărește știrile Cluj24.ro pe Google News