Culmi de viață: Rugbistul clujean Mircea Rusu – cartea și legenda. Împlinește, azi, 92 de ani 

Cu puțin timp înainte de a-l cunoaște eram surprins că prietenii rugbiști îl citau foarte des – cum a spus domnul profesor Mircea Rusu, părerea d-lui profesor, despre o anumită problemă era următoarea…. Cine era acest mare gânditor? 

Sunt parte dintr-o generație care s-a străduit să citească și se înfiripa un complex că nu citisem nimic din Mircea Rusu. Interesant și definitoriu, imediat după ce l-am cunoscut era că, în adresarea directă, foștii elevi îi spun Mircea, dar în lipsă, de cele mai multe ori îi spun domnul profesor. Într-o lume a obedienței se întâmplă invers ești lăudat în față și denigrat în lipsă. Faptul că ajungi să îl respecți și îndrăgești pe Mircea Rusu fără a-l cunoaște este inegalabil.

Îți văd inima, Mircea!

George Straton,  președinte al Federației Române de Rugby, când încă românii  mai existau în lumea rugbyului, ultimul adevărat intelectual care a condus această organizație, dânsul fiind un gentlemen din rugby nu va zice niciodată aceasta, (eu pot), a avut fericita determinare să adune textele scrise de Mircea  într-o carte și pot /putem să spunem, împăcați iată,  că am citit și Mircea Rusu.
Poetul Ion Mureșan, vorbind despre un fapt contemporan, ne-a amintit de Hans Castorp, personajul din romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit, care îl însoțește pe vărul său la un consult medical. Din spatele aparatului cu care este radiografiat acesta, Hans Castorp exclamă uluit și încântat: ”Îți văd inima, Ioachime!”.

Citind cartea despre copilul, tânărul, sportivul, profesorul Mircea Rusu , putem exclama și noi ca eroul lui Thomas Mann: Îți văd inima, Mircea!

Când îi cunoști viața și soarta profesorului Mircea Rusu îți vine să spui precum ardeleanul când a văzut girafa că ”Așa ceva nu poate să existe!”.

S-a luat la trântă cu Destinul

În zilele noastre sunt părinți disperați, noi suntem în situația de a-i încuraja că nu vor copiii la facultate, decât după ce le-au cumpărat autoturisme sau telefoane de ultimă generație. Nici lui Mircea nu i-au lipsit prea multe când și-a luat inima în dinți și a plecat din Blaj la București, în anii 50, pentru a urma Politehnica.

Îi lipseau doar acoperișul deasupra capului, masa și tatăl. Tatăl, răpit într-o noapte de către bolșevici și întemnițat. Tatăl era patron – al unei mașini de cusut. Croitorii au fost într-adevăr un mare pericol fiind aliații burghezo-moșierimii. Le-au cusut haine!
Mircea s-a luat la trântă cu Destinul. Deși a plecat la facultate fără casă, masă, cu tatăl arestat, a dus în București, forța morală și educația aceea primară, impecabilă, oferită de românii cuvioși și puternici ai vremurilor trecute.

Cei 7 ani de acasă

Îndrăznim să spunem că prăbușirea cvasigenerală a performanțelor din sportul românesc nu se datorează diferențelor de condiții de acum dintre noi și occidentali, aceste diferențe sunt de când lumea, ci prăbușirii educaționale. Copiii de pe vremuri și de la sat și de la oraș, în teniși deseori în ploaie sau frig erau foarte puternici moral și aveau cei 7 ani de acasă foarte temeinic făcuți.
Ca un antrenament de încălzire, înainte de facultate și-a mai învins destinul când, în Blajul greco-catolic, glorios prin trecutul educațional, sabotat și urât de comuniști, s-a desființat liceul confesional, iar Mircea a trebuit să convingă, să inventeze încă 10 colegi pentru a mai putea forma o clasă și să urmeze liceul în Alba Iulia.
Nici urmă de văicăreală, de reproș, în carte despre momentele grele, de teribilă încercare. Sunt consemnate ca niște pagini de viață reală. Niște date istorice în care Mircea și-a biruit dramele prin care a trecut.

Căpitan al naționalei de rugby

Cartea lui Mircea este un cadou. Uneori nu facil de înțeles pentru cei nefamiliarizați cu rugbyul. Să înțelegi de ce vorbește atât de tandru de prieteni, de Petrică Motrescu (”cel mai bun rugbyst al Europei într-un an”), de Traian Scridon ”salvatorul de inimi ”, de Neluță, de Emil, unul dintre cei mai vrednici primari de comună din România,  de dragul Silviu, de Dan Drăghici  și mulți prieteni care formează familia rugbystică clujeană.
Suntem stresați acum cu pretențiile de gen : ”Să vin student la Cluj ?” ”Cât îmi dați să rămân la echipă ? Cât îmi oferiți să vin la Cluj ? (pe lângă facultate, cămin și masă), iar Mircea explică în carte, cu atâta naturalețe că unul dintre titanii rugbiului românesc, adică el, a mers la rugby de foame. Când era student, acolo se dădea mâncare. Doar că strâns din dinți și a dat înapoi atât de mult rugbyului până a ajuns căpitan al echipei naționale!

Spirit de sacrificiu

De unde o mai fi avut atâta putere încât din acea foame să învețe, să fie student eminent și pe lângă facultate, să joace atât de bine rugby încât să fie titular 15 ani la supercampiona de rugby a acelor generații, Grivița Roșie? Să obțină 8 titluri de campion național din 12 ale superechipei de cândva. Un medic sportiv bucureștean a constatat îngrozit că a jucat odată tot meciul, din minutul 1,  cu o entorsă și desprindere de ligamente și i-a spus că-i ”un ardelean tâmpit”.
Și noi și doctorul acela supărat și exasperat, știm că este doar ardelean, doar că rugbyul dezvoltă un spirit de sacrificiu extrem de rar întâlnit, uneori doar la eroii câmpurilor de luptă. Foarte puțin spus, camaraderie care se poate dezvolta și la terasă, la vânătoare, la pescuit, uneori strâmb în politică și în multe locuri.
Rugbyul dezvoltă spiritul de sacrificiu. Un fost absolvent cu 10.00 al Medicinii clujene, acum este director de spital în Cluj, când era asistent universitar a fost doar o zi medic al echipei de rugby. Povestește cum împreună cu doi brancardieri se străduia să bage în Ambulanță un jucător cu fractură de piramidă nazală și pometul obrazului înfundat, iar acel jucător se zbătea să reintre în teren pentru că era scorul strâns și nu își putea lăsa colegii singuri. Adică rămâneau colegii singuri nu el! Și-mi explica – doctorul că ”Adrian, eu nu pot fi doctor la nebuni. Sunt faini rugbiștii, dar nu sunt normali!”. Și prieteniile dintre rugbisti sunt altfel.

Blajul, Mica Romă

Este extraordinar când îți permiți să fii modest. În carte, Mircea pune totul înaintea lui, totul este pentru ceilalți deși-i o carte autobiografică și se joacă cu cititorul, zâmbind șăgalnic, pe sub nasul lui de erou antic.
Și scrie… salutară (în sensul corect al termenului) este istoria Blajului ca ”Mică Romă” așa cum i-a spus Eminescu. Mica Romă cu marile ei personalități greco – catolice care au salvat ființa națională cu rol determinant la întregirea statului român. Face o demonstrație de talent al unui prozator, rememorând în tic-tacul de trap al unui cal din ”Fefeleaga” lui Agârbiceanu, sau ”Nunta de Piatră” a lui Constantin Vaeni, evenimente domoale, ardelenești și tablouri de epocă, de pe strada ”Plăcințelelor” din Blajul natal. Minunată proză despre un peisaj transilvănean pe un fond sonor de ceas cu cuc săsesc.

România a învins Franța

Arată că burgul transilvan a avut un merit inestimabil al Renașterii Naționale prin Marea Adunare Natională de la 15 mai 1848 și peste 200 de ani de insurecție școlară care ne-a relatinizat. 15 mai, de aceea, este ziua preferată a lui Mircea. Câți din tinerii de acum mai știu ce semnificație istorică are? Parcă nu avem curajul să întrebăm.
Face exerciții literare, cu folos, descriind amănunțit povestea bătăliei din 1960 când am învins la rugby prima dată în istorie Franța. Sunt pagini de strategie și istorie militară, dar adevărul că avea material de lucru, avea ce descrie,  din ce scrie, când o echipă, Grivița Roșie, trei ani la rând înregistrează numai victorii, posibil un record mondial. In plus, câștigă Cupa Campionilor Europeni învingând campioana Franței.
Mircea nu a apucat să joace prea mult pentru Cluj, dar continuă să fundamenteze mișcarea de rugby  prin sportivii promovați și Liceul ”16 Februarie” unde este director:  Ilcă, Mărginean, Horvath, Moț, Leoca, Borș, Giura, Șugar, Oroian, Pârțog, frații… Rațiu și Rață, doi ”sfinți Nicolae” – Copil și Răcean care au, fiecare dintre ei multe legende si fapte de transmis despre directorul Mircea Rusu.

Doar una dintre ele, a unui copil de 15 ani venit de la țară dintr-o familie de patru frați și un singur salariu. Făcuse o fractură urâtă la picior și vacanța de iarnă îl prindea singur în spital. Un profesor cât un munte a mers în spital l-a luat în brațe si l-a dus la echipa de juniori care mergea în cantonament la Sângeorz Băi.

Dintr-un copil disperat cu lacrimi în ochi a făcut unul fericit alături de colegii și prietenii săi Acel copil a devenit un excelent rugbist, titular de bază al Naționalei de juniori, un foarte bun tată de familie, sigur unul dintre cei mai buni antrenori de juniori din Cluj și sufletul multor acțiuni rugbistice. Copilul singur și lăcrimat de cândva, prof. Simion Mărginean, are acum 65 de ani, și sigur că acel profesor cât un munte, cu inima așișderea era… Mircea Rusu.

Rezultate de palmares

Vai ce glumă pare pentru cei care mai urmăresc rugbyul internațional că o echipă de club din România să învingă echipa de club campioană a Franței! Ca naționala României să bată  naționalele Franței, Tării Galilor, Irlandei, Scoției, iar arbitrul să greșească și să răpească o victorie cu Noua Zeelandă.

La rugby arbitri doar greșesc, nu fură.  Par glume imposibile, precum locul 2 (doi) pe țări la medalii la Jocurile Olimpice din Los Angeles (53 de medalii din care 20 de aur), să avem căpitan de echipă român la F.C. Barcelona, Eidhoven sau Ajax, să ajungi de trei ori în finala Cupei Davis, să fie pe primul loc un român când s-a înființat Asociatia Tenismenilor Profesionisti (Năstase), să fim campioni mondiali la Handbal masculin de 4 ori.
Rezultate care acum par inexplicabile, dar care, erau isprăvi realizate de acest popor în ultima vreme  tot mai antrenat/ dresat să îi fie rușine că este român și că trăiește  într-o țară de… ,rău mirositoare, unde peste o treime dintre oameni, dintre cei mai activi, au ales să emigreze.

Putea fi poet

În această carte Mircea parcă îl parafrazează pe Nero care spune că nu îi pare rău că dispare împăratul Nero, politicianul Nero, generalul Nero, omul Nero ci… poetul Nero. După ce ne demonstrează ce istoric, prozator sau reporter ar fi putut fi (paginile despre turneul de la Viterbo sunt excelent scrise, un reportaj de ținută) Mircea arată că poate fi și poet – cu o  vervă învolburată, amintind ba de versurile cântate ale lui Coșbuc, ba cu inspirația romantic ironică a lui Topârceanu sau cu spontaneitatea biciuitoare a unui Păstorel.
Am spune că este ca și Regele Midas care transforma tot ce atingea în aur, așa că Mircea Rusu parcă tot ce atinge se transformă în educație, prietenie și lumină.

O lumină veselă pentru că aceasta este culoarea care vibrează din această carte – de la bătaia cu basca de București pe care distinsul domn Răgălie a administrat-o pisicii sacre a Regelui Marocului, până la catrenele autoironice dedicate senectuții proprii. Credeau cei din familia regală că rugbiștii români posedă o bioenergie deosebită care o liniștise pe alteța sa pisica princiară. Motanul regelui învățase doar să respecte basca lui Răgălie.

A dat enorm rugby-ului

Rugby-ul te învață să te bucuri pentru că nu există prea multe lucruri care să te mai sperie. După ce  cade o grămadă de 30 de bărbați pe tine la un mol, într-o grămadă neordonată și îndeobște ai ieșit de acolo, câte lucruri mai rămân în natură să te sperie? Mircea a dat enorm rugbyului și pare că și rugbyul i-a înapoiat daruri. A trecut nu neapărat prin număr, dar prin gravitate, prin niște nenorociri care ar fi ajuns la o întreagă echipă. A rămas demn, luminos, un model de bunăcuviință care mai mult, i-a încurajat pe toți cei din jurul său.
Când ești o supervaloare îți permiți să fii modest și să îi pui pe alții înaintea ta. L-am întrebat care ar fi momentul de glorie, culmea rugbylui românesc de care să nu uităm și mi-a spus că Alexandru Penciu – ”Alexandru cel mare” sau ”Împăratul” cum îi spuneau italienii, un mare rugbyst român, adulat și regretat în Italia. Iar momentul, gloria rugbyului clujean? A răspuns spontan – Jean Balint doctor și transformeur extraordinar, care a ținut echipa ”U” Cluj un an în Divizia A doar cu loviturile de picior. Nimic fără Blaj aici – știm că marele chirurg și jucător este la Blaj.

Omul Mircea Rusu

Alt blăjean, regretatul  universitar clujean de sport Dorin Almășan, prieten (doar) vreo 80 de ani cu Mircea,  povestește într-o carte pentru copii că la Blaj avea loc un meci de fotbal foarte important pentru adolescenți.

În acel meci, unul dintre jucători, de o dârzenie extraordinară și-a dat autogol. Foarte dotat pentru sport a promis însă că nu va mai juca niciodată fotbal și astfel, din acel copil, a crescut unul dintre cei mai importanți jucători de rugby din istoria României.
Ce surpriză plăcută să îl întâlnim pe căpitanul Griviței Roșii și al echipei naționale de rugby, Mircea Rusu și în cărțile de povești pentru copii.

Se spune în carte că este vorba despre ”copilul, adolescentul, bărbatul, rugbystul, prietenul, poetul, Omul” Mircea Rusu. Toate acestea nu sunt destul pentru că este vorba aici și despre un basm numit… Mircea Rusu. Basmele sunt acele povestiri frumoase pentru oamenii foarte mici, în creștere,  în care Binele și Dreptatea învinge întotdeauna Răul, iar aceste povestiri au fost inventate pentru a-i face pe oameni să crească mai buni și mai frumoși.

Mulțumiri

Mircea este o asemenea povestire, un asemenea basm, la care  George Straton  a atașat o excelentă carte autobiografică. Mulțumim pentru carte George!
Mulțumim celor trei copile care si-au făcut /fac tatăl mândru, ne-au făcut mândri din Australia, până la Spitalul de Infecțioase și Institutul de Belle Arte din Cluj, și prințesei studente la Filologie, Toni. Se spune că o studentă la Filo rămâne toată viața studentă la Filo, frumoasă, elegantă, deșteaptă, citită, dar obligatoriu cu capul în nori.
Multumim pentru lecțiile de viață lordului Mircea Rusu.

Adrian Marian