Printre premianții români de anului acesta de la TIFF s-au numărat doi debutanți în lung metraj, Horia Cucută și George ve Gänæaard, care a lucrat în echipele de la Ilegitim (2015) sau Fixeur (2016), filmul lor numindu-se Clasat, o poveste despre inteligența artificială realizată ca un pseudo-documentar.

O „mențiune specială” a juriului pentru Weekend în familie, regizat de Mihnea Toma, un film documentar despre identitate sexuală, iar Moromeții 3 a fost recompensat cu premiul „cel mai popular film”.

Un film relativ ignorat de cinefilii români

Am ales să scriu în schimb despre filmul lui Marian Crișan, intitulat Warboy (2023), care a intrat în cinematografele noastre încă din noiembrie 2023, dar a fost relativ ignorat de spectatorii români (cu doar 12.500 de bilete vândute în total) și nici la proiecția de la TIFF nu s-au înghesuit cinefilii clujeni (care poate s-au dus la Clasat).

Deși îmi displace titlul englezesc pentru un film cu aer profund mioritic, această poveste care are loc în timpul Celui de-al doilea război mondial, realizat cu susținerea Centrelor Naționale ale Cinematografiei din România și Republica Moldova, dar și cu ajutorul TVR, merită mai multă atenție.

Pare o boală a regizorilor români contemporani care se înghesuie să schimbe registrul care i-a consacrat sau i-a adus în atenția spectatorilor. Ca și Porumboiu, care a făcut un polisier în limba engleză, sau Puiu, care s-a apucat de drama istorice cu texte din filosofii ruși, Warboy seamănă cu un western mioritic.

Dar, chiar dacă  „specialiștii” în cinema de la noi s-au grăbit să-l eticheteze drept un „film de război”, faptul că regizorul a amplasat povestea în „România. Munții Apuseni, septembrie 1944”, după cum ne spune în intertitlul de generic de la început, nu înseamnă că e „de război”.

Un film inspirat de bunicul regizorului

Crișan, care declara în interviuri că s-a inspirat din poveștile bunicului său, care era paznic la cai în timpul  ultimului război mondial, prin munții Vrancei, spune povestea unui băietan, pe nume Nicu, despre al cărui tată aflăm că e pe front și care încearcă să-și câștige pâinea (de fapt mălaiul), cărând lemne din pădure pentru un „baron” local, cu ajutorul a doi cai (frumoși).

Băiatul, care îi ajută pe țapinari, trăgând bușteni din munte, e jecmănit la săculețul de făină de porumb, ceea ce prilejuiește o perorație tipic adolescentină, despre cum îi va bate „pă tăți” tatăl său când va reveni acasă din război.

Din fiecare interacțiune aflăm tot mai mult

Aici se simte abilitatea lui Marian Crișan de a spune povești, evidentă încă din Morgen, dată de faptul că știe să construiască lent o narațiune cinematografică. Din fiecare interacțiune a băiatului aflăm tot mai multe despre el, despre relația lui cu tatăl absent, despre lumea în care ne aflăm. Aproape de satul unde locuiește e instalat un post de transmisie nazist, unde băiatul interacționează cu soldații germani, care îl lasă să asculte la radio vocea lui „Tata”.

Când se va întâlni cu trei dezertori români, aflăm că pe tată îl cheamă Traian Pașca și că e soldat pe frontul sovietic și că mama lui se numește Victoria. Stând și ascultând poveștile bărbaților rămași în sat, care îi dau lui Nicu să bea, descoperim că aceștia îl cunoșteau și pe tatăl băiatului, căruia îi plăcea să bea.

O poveste sfâșietoare

Daniel Bâliș, ales pentru abilitățile sale de călărie, nu este actor profesionist și poate tocmai de aceea aduce cu Costel Băloiu, copilul care a jucat în serialul Pistruiatul și în  Roșcovanul (care a devenit apoi șofer de taxi), are un soi de inocență amestecată cu maturitate, o tristețe cuplată cu îndârjire, o naivitate și o duritate tăcută.

Martor la retragerea trupelor naziste, Nicu descoperă că „prietenii” săi germani nu sunt chiar așa de prietenoși, aceștia îi confiscă animalele care asigurau supraviețuirea familiei.

Deși mama, jucată de Adina Iftime, actriță la teatrul din Botoșani, care umblă desculță prin curte, vrea să îl împiedice, el se decide să își recupereze caii. La adăpostul nopții eliberează cei doi cai, după care pornește cu ei spre vârful muntelui, mergând la un unchi unde speră să fie în siguranță.

Trimitere la filmul „War Horse” al lui Spielberg

În această parte a filmului povestea se derulează pe coclaurile Apusenilor. Aici înțelegem și opțiunea pentru titlu, dată de trimiterea voită sau involuntară la War Horse (2011) filmul lui Spielberg care spunea povestea unui cal și a unui tânăr în timpul Primului război mondial, din perspectiva unui alt iubitor de cai.

Spre deosebire de Joey, adolescentul irlandez, Nicu nu este militar, dar se întâlnește cu un militar. Intriga se complică atunci când, ajuns cu animalele în vârful muntelui, mergând pe cărări numai de el știute, dă peste un parașutist, agățat de crengile unui zâmbru. Într-un pin din Apuseni tocmai a aterizat un american, pe care băiatul vrea să îl ajute, spunându-i că merge la Roșia (Montană), la unchiul său, iar pilotul înțelege Rusia (pronunțat Rașia).

Un cuplu actoricesc foarte bun

Rolul pilotului, numit Earl Cooper, e jucat de Reginald Ammons, care a avut un rol marginal în filmul lui Sergiu Celibidache despre mult mai faimosul său tată (The Yellow Tie, cu John Malkowics în rolul dirijorului român). Bâliș și Ammons fac un cuplu actoricesc foarte bun, fie și numai pentru că seamănă foarte bine, ceea ce permite ca relația dintre pilotul mai în vârstă (poate puțin peste vârsta medie a piloților americani) și băiețandrul de la munte, devine și mai relevant. Ammons nu e doar un american get-beget, dar reușește să joace în mod convingător.

O călătorie prin Apuseni

Călătoria celor doi prin Apuseni este marcată de tot felul de întâlniri și e ajutată de coloana sonoră, inspirată de stilul compozitorului basarabean Eugen Doga (creator al muzicii din Șatra lui Lotreanu, dar și din seria Maria Mirabela, realizată de Gopo). Un bade vrea să îi alunge, adresându-le întrebarea: „Ce cotați p-aci”, crezând că vor să îi fure fânul, dar americanul îl servește cu țigări „Lucky Strike”; se întâlnesc cu o bătrână care duce piatră cu ajutorul unui cal, care ne duce cu gândul la Bator (din povestea lui Agârbiceanu, nu din varianta respusă de Veroiu și Pița în Nunta de piatră).

Însă întâlnirea fatidică are loc când sau peste trei dezertori români, care îi fură calul, pe care vor să îl folosească pentru a căra tot ce au șterpelit. Accentul sudist al celor trei este în voit contrast cu accentul băiatului, amplificând tensiunea interacțiunii dintre ei. În cele din urmă americanul pune la cale o diversiune și îl salvează pe Nicu. După ce află că unchiul pe care îl căuta s-a refugiat cu tot cu animale „cătă munte”, pornesc iarăși la drum, fiind prinși de un grup de soldați sovietici.

Un film bazat pe fapte istorice

Poate că unii spectatori se întreabă, ca și badea cu care personajele se întâlnesc prin munți, „ce cată” un pilot american în Transilvania? E mai relevant că acest film se bazează pe fapte istorice care, deși sunt mai puțin cunoscute, sunt foarte importante. De fapt e o prejudecată istorică  aceea că americanii au atacat doar rafinăriile de la Ploiești.

Imaginea aceasta e cultivată sistematic, adeseori ziariștii de la noi preferă astfel de informații, cum a fost știrea publicată de Agenția americană DPAA (Defense POW/MIA Accounting Agency), specializată în identificarea prizonierilor de război și a soldaților dispăruți, despre identificarea rămășițelor unui aviator din escadrila de bombardiere care a atacat România, găsit în cimitirul Bolovan de la Ploiești.

Spre deosebire de alte armate ale lumii, care uită de morții lor prin cimitirele lumii, americanii au în bazele de date peste 22.000 de soldați dispăruți în luptă (MIA), dintre aceștia 662 murind sau fiind dați dispăruți în țara noastră.

Povestea pilotului american, plauzibilă

Ceea ce nu se știe și ceea ce face ca povestea pilotului american care s-a fi prăbușit în Apuseni să fie plauzibilă, este existența unei operațiuni sovieto-americană, numită „Frantic” (documentată de Mark Conversino în cartea Fighting with the Soviets: The Failure of Operation Frantic, 1944–1945. University Press of Kansas, 1997). Americanul nu venea pe traseul bombardierelor din operațiunea „Tidal Wave”, care soseau prin sudul României, dinspre aeroportul din Benghazi din Tunisia.

Așa cum îi povestește „Erol” lui Nicu, avionului lui se îndrepta spre Poltava, pentru că a rămas fără combustibil. Această explicație e susținută de faptul istoric că bombardierele americane B-17 au fost staționate în Ucraina sovietică. Unele atacuri aveau loc și în România, cum au fost cele care s-au derulat în iunie 1944, când a fost bombardat Galațiul, avioanele  venind dinspre Poltava. De altfel, la finalul lunii iunie, aviația nazistă a distrus o mare parte din flota staționată în Ucraina tocmai datorită acestor incursiuni. Traseul care ne interesează este acela al bombardamentelor ce vizau nodul de cale ferată de la Debrețin și zona Szolnok din Ungaria, prin urmare prezența unui pilot american în Transilvania nu e lipsită de sens.

 Accent ardelenesc autentic

Această credibilitate istorică este întărită și de autenticitatea dialectului ardelenesc folosit în film. Regizorul și actorii folosesc varianta limbii române vorbită în Ardeal cu mare grijă, spre deosebire de alte filme (cu este Teambuilding, unde „ardelenii” vorbesc de parcă ar fi de pe altă planetă), producția lui Crișan are „aromă” locală.

Am avut trecut și eu în copilărie prin experiența satului ardelenesc de munte, iar personajele lui Crișan redau impecabil modul acestora de a interacționa unii cu alții. La un moment dat Nicu se întâlnește cu vecina unchiului său, iar schimbul de replici între ei este redus la întrebarea „Așe?!”, urmată de răspunsul „Ie!” (care este „da”-ul moților).

O serie de inconsistențe problematice

Din păcate există o serie de alte inconsistențe istorice, care nu afectează narațiunea cinematografică, dar care sunt problematice. Deși filmul este amplasat în septembrie 1944 „în munții Apuseni”, frontul din Transilvania era încă departe, iar dacă acțiunea nu are loc în Transilvania de Nord ocupată de hortyști, atunci relația dintre soldații germani și localnici este cu totul greșită. Eroarea se datorează discursului istoric oficial, care a cultivat ideea unor „victorii ale românilor” după întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Această eroizare, care e prezentă inclusiv pe Wikipedia, e rezultatul unor „legende istorice” contemporane, printre care și „marea lovitură” dată de România naziștilor pe 23 august. În mod real aceasta a avut loc după ce armatele noastre au luptat aproape 3 ani alături de Wehrmacht, iar faimoasa „întoarcere a armelor” a fost rezultatul situației dezastruoase de pe frontul nazisto-român la finalul lunii august 1944. Când deja sovieticii erau în Prusia de Est, deci intraseră pe teritoriul național al Reich-ului, era doar o chestiune de ore înainte ca însuși Antonescu să accepte înfrângerea – atât doar că Mihăiță întâiul i-a luat-o înainte.

Firul istoric al evenimentelor

Însă, după ce, pe 23 august, frontul românesc s-a prăbușit, sovieticii au avansat rapid, ajungând din Moldova în București pe 30 august. Aceasta a coincis cu declanșarea unei ofensive românești în Transilvania, care a început în direcția Ormeniș, data aleasă având valoare simbolică, pentru că, în urmă cu exact 4 ani, românii abandonaseră Ardealul de Nord. Cu toate că obiectivele militare prevedeau atingerea cât mai rapidă a liniei Carpaţilor Orientali, adică „Apusenii”, unde are loc și povestea lui Crișan, armata română s-a blocat în ofensiva pentru „eliberarea Transilvaniei de Nord”.

Jumătate din Ardeal, care făcea parte din Ungaria, la rândul ei ocupată de trupele germane încă din primăvara anului 1944, era apărat de trupele hortysto-naziste. Trupele române, respectiv armatele 1 şi 4, trecuseră pe 8 septembrie 1944, în subordinea Frontului 2 ucrainean, condus de mareșalul Rodion Malinovski, sub directa comandă a generalului Ivan Managarov, care a primit titlul de „Erou al URSS” după asediul și ocuparea Budapestei, și a generalului Serghei Trofimenco, acuzat de pierderile masive de vieți românești la Oarba de Mureș, unde trupele noastre se aflau pe încă 5 octombrie. Orașul Târgu-Mureș a fost eliberat abia pe 28 septembrie, iar Turda a rezistat până pe 8 octombrie, în vreme ce orașul Cluj a fost eliberat abia pe 11 octombrie. După ce frontul „hortysto-fascist” s-a mutat pe râul Tisa, pe 25 octombrie rușii și românii au ajuns la vechea graniță, având loc eliberarea orașelor Carei și Satu Mare.

Soldații ruși, caricaturizați

Dincolo de aspectele și detaliile istorice, de aici decurge inconsecvența aparițiilor diverselor trupe combatante în filmul lui Crișan. Există naziști, dar nu există soldați maghiari, deși aceștia reprezentau principala formă de rezistență armată în Transilvania. Un alt fapt deranjant e modul cum sunt prezentați soldații sovietici. Când pilotul american și băiețandrul se întâlnesc în cele din urmă cu trupele rusești, acestea sunt caricaturizate.

Rușii sunt doar niște bandiți, conform prejudecăților anti-sovietice de pe la noi, iar la un moment dat ofițerul sovietic îi împușcă lui Nicu unul dintre animale, pe care soldații îl gătesc fără cruțare noaptea următoare, ca niște bestii. În mod real acești soldați ar fi făcut parte din grupul de armate „Ucraina Sud”, care nu era compus din niște vagabonzi care umblau aiurea prin păduri, ci din cele mai experimentate armate ale  momentului, oameni care și-au sacrificat viețile pentru a-i elibera cel mai probabil și pe părinții lui Crișan.

Unul dintre cineaștii de azi cu un potențial remarcabil

Cu toate aceste defecte, filmul lui Crișan dovedește că regizorul din Salonta este unul dintre cineaștii de azi cu un potențial remarcabil. Dacă unii dintre regizorii contemporani merg cu orice preț spre zona „experimentalului”, alegând teme „la zi” despre emoțiile unor categorii umane pe care de fapt nu le cunosc, el spune povești „localizate”, despre lucruri și oameni pe care îi știe foarte bine.

Modul cum ne conduce prin peisajele austere ale Apusenilor e cu adevărat emoționant, eu însumi am fost impresionat, poate și pentru că am nostalgia sângelui unor generații care au stat agățate pe crestele acelor munți. Iar finalul poveștii, pe care merită să fie descoperit în sala de cinema, nu dintr-o cronică de film, ne oferă o încheiere de mare forță emoțională, în concordanță cu întreaga construcție dramaturgică.