VIDEO. Realizatorul de film Dan Curean, la „Clujăreală”: Niciodată n-am știut să zic nu PROVOCĂRILOR. Și nici nu mi-a părut rău

„Nu mi-am propus niciodată nimic. Doar n-am știut să zic nu.” Așa și-ar putea rezuma Dan Curean, regizorul care a revoluționat documentarul românesc, cariera care a traversat peste trei decenii de presă, televiziune, creație publicitară și documentar de autor. Într-un dialog dens și emoționant la podcastul „Clujăreala”, unul dintre realizatorii emisiunii „Natură și Aventură” rememorează pașii care l-au purtat de la developat fotografii în gimnaziu, până pe marile ecrane ale festivalurilor internaționale.

„Pasiunea asta pentru imagine și film a început, efectiv, din gimnaziu. Efectiv, am visat, nu știu, eram în clasa a VI-a sau a VII-a, am visat că fac poze. Și era senzația aia, am visat cum se developează, că nu știam, nu văzusem nimic niciodată. A doua zi l-am rugat pe taică-meu și mi-a cumpărat aparatură de asta de… developare. Aparat foto aveam, de developare aveam și atunci am început să fac poze. Aveam și Smena 4, dar am avut Zenit după aceea. Și am început să fac poze. Și după poze a urmat, sigur, momentul, și asta vreau să spun și să confirm ulterior, că, de fapt, existența noastră este parcursă de niște întâlniri, întâlniri cu niște oameni care pot să te ducă într-o complet altă direcție.

VIDEO. Realizatorul de film Dan Curean, la „Clujăreală”: Niciodată n-am știut să zic nu PROVOCĂRILOR. Și nici nu mi-a părut rău

Și una din întâlnirile astea în liceu a fost cu domnul Valentin Grancea, care era instructor la Cineclubul Studențesc. Fiind coleg cu băiatul dânsului, așa l-am cunoscut și, elev fiind, am mers la Cineclubul Studențesc. Și vreau să spun că prima școală, de fapt, acolo a fost. Cineclubul Studențesc, la vremea respectivă, era ceva absolut spectaculos și o școală exemplară. Așa am pus mâna pe aparatul de filmat, că de la film am început. Și ăla era film, era peliculă.

Și atunci am început, atunci am învățat să filmez pe peliculă, atunci am făcut primul film pe peliculă și, ca elev, am câștigat tot felul de premii la festivalurile care erau atunci… Vorbim de anii 85, deci eram elev în clasa a X-a. Practic, erau niște festivaluri de film în cadrul Cântării României, dar erau festivaluri de film serioase. Era mișcarea de cinematori, sau, ulterior, așa numită mișcarea de film independent.

Și vreau să spun că, la vremea respectivă, mulți care erau în mișcarea asta de cineamatori sunt profesorii serioși acum. Foarte mulți au început așa, cum am început și eu ca elev. Și, practic, asta a fost o primă întâlnire. Sigur, dacă nu era pasiunea și să-mi doresc să fac cu plăcere lucrul ăsta, n-aș fi continuat. Existența asta ți-e jalonată de o serie de întâlniri, dar întâlnirile alea, ca la biliard, depind de unde te duce ciocnirea și în ce direcție te duce, ține de tine și ce ai tu în plan”, spune Curean.

„Am fost martor în decembrie ’89”

După ’89, destinul îl duce în presă. Devine fotoreporter și apoi redactor, într-o perioadă efervescentă, marcată de entuziasm, lipsuri și o sete imensă de adevăr. „Am fost martor în decembrie ’89. Asta ne-a marcat toată generația”, spune el. „O a doua întâlnire, aceea cu jurnalismul, cu ceea ce era nou și schimbarea de paradigmă în ceea ce însemna media și presă și a fost întâlnirea cu ziarul, nu? Și acolo, practic, am mers cu ce? Cu niște fotografii făcute tot așa ca elev”, își amintește Dan Curean perioada ca pe un pionierat idealist, în care presa se făcea cu mâinile goale și cu vise mari.

A fost fascinat de subiecte tabu precum partizanii anticomuniști sau comunitățile marginalizate. „Presa ne-a crescut. Ne-a învățat să căutăm adevărul, chiar și când ni se spunea să tăcem. A fost presa nouă. Evident, noi am făcut lucrurile. Noi nici n-am dat seama că noi eram, cum să zic, entuziasți, niște idealiști absolut sinistri, dacă te gândești acum. Dar eu cred că asta e cea mai mare calitate pe care am avut-o. Capul înainte, dar cu pasiune și cu, cum să zic, cu energie să faci bine, să faci dreptate, să aduci, să recuperezi, să recuperezi istoria, dacă vrei.”

În 1994 intră în TVR. De acolo, cariera se ramifică. Emisiuni de divertisment realizate cu mijloace minime, dar cu idei curajoase. „Aveam scenariul, apoi mă întrebam ce pot face efectiv cu ce avem. Restul era improvizație creativă.”

„Se năștea televiziunea la Cluj”

Tot el introduce tehnica Chroma Key în emisiuni satirice, folosind arhive reale și transpunându-le cu personaje filmate ulterior – un procedeu rar în România acelor ani.

„De la zero se năștea televiziunea la Cluj și atunci ne-am și întâlnit noi, cu echipa cu care am lucrat și încă lucrez de atunci. Aici, sigur, îi menționez pe Costel Trofin și pe Ovidiu Uscat, cu care am lucrat la Știrile de Sâmbăta Asta… Primii pași în divertizment la televiziune. Erau niște premiere la vremea respectivă și am trecut un pic de la presa de actualitate la cea de divertisment. Am trecut practic pe imagine la TVR și după aceea și pe regie. Era programul de referință”, mai spune Curean.

Documentarul, un instrument de confruntare cu Realitatea

Primele sale documentare explorează comunități închise precum cea a gaborilor. Filmul devine un instrument de cunoaștere și de destrămare a barierelor sociale. „A fost un proces de vindecare de prejudecăți. Filmul documentar e o formă de empatie.”

Cel mai cunoscut film al său, Gone Wild, despre caii sălbatici din Delta Dunării, a rulat pe patru continente și a fost selecționat la festivaluri de prestigiu din Washington până în Shanghai. Din același subiect a născut trei filme diferite, dovedind că realitatea poate fi filtrată în multiple forme artistice.

Generațiile noi și provocările noii media

Dan Curean predă la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, unde a fondat primul masterat de film documentar din România. Deși recunoaște talentul și adaptabilitatea noilor generații, remarcă lipsa idealismului și a profunzimii: „Pe vremuri, nu dormeam trei nopți înainte de o filmare. Azi sunt mai relaxați.”

Despre explozia conținutului scurt de tip TikTok, e sincer: „Nu mă împac cu asta. Dar nu putem trata cu superioritate. Lumea se schimbă.” Dan Curean recunoaște: „Niciodată n-am știut să zic nu. Și nici nu mi-a părut rău.”

Omul care a căzut de pe cal în galop, cu camera în mână, dar a continuat să filmeze, omul care a transformat lipsurile în stil, Dan Curean rămâne una dintre figurile esențiale ale cinematografiei nonficționale românești – discret, dar cu amprentă clară.