Connect with us

Editorial Opinii

Acești regizori polonezi și români și cu totul alte regii naționale

Publicat


Este greu să nu ai cuvinte de apreciere faţă de capacitatea de mobilizare a snobilor de toate vârstele și în toate generațiile, pe care reuşesc să le declanşeze festivalurile. De mult a fost și cazul Cenaclului Flacăra, accentuat pe atunci că nici nu aveai ce alege…

Cu mult mai puțină vreme în urmă, la Cluj, o ediţie TIFF  a  programat  filmul lui Andrzej Wajda, Walesa, pentru o singură proiecţie în Piaţa Unirii, dar ploaia şi un frig neaşteptat au impus rularea filmului la Casa de Cultură a Studenţilor la o oră apropiată de miezul nopţii.

Sala a rămas arhiplină până la terminarea spectacolului pe la ora două dimineaţa. La câteva zile după TIFF, acelaşi film, Walesa, a fost planificat la Cinema Victoria ( Reclamă meritată: sala cu cele mai bune selecții de filme din țară !) şi în ziua în care am revăzut filmul, erau 12 oameni în sală !

Andrzej Wajda, dincolo de fluctuaţiile publicului, rămâne uriaşul cinematografiei poloneze care acum, la patru ani de la dispariție ( 2016, la 90 de ani), mai poate isca emoţii şi lansa întrebări, teme de meditaţii prin filmele sale, în orice colţ al mapamondului. Şi prin acel film Walesa din 2013.

Angajament cu Securitatea, printre bâte

La aproape 90 de ani, a ales ca fond sonor un rock sănătos, modern, care te ţintuieşte în scaun. Intrăm montaţi în film. Loviturile cu bastonul şi picioarele în cap date de securişti şi miliţieni muncitorilor grevişti de la Gdansk (1971) aduc tensiunea la paroxism. Bastoanele și bocancii ni se par suspect de cunoscute celor din generația noastră…

Unul dintre muncitori, un mustăcios încerca să-şi calmeze camarazii, dar luat la grămadă, îi imploră pe securişti să îl lase acasă pentru că soţia lui a fost dusă de urgenţă la spital să nască.

Nici măcar nu ştie ce are, băiat sau fată. Printre bâte este pus să semneze angajamentul cu Securitatea. Disperat fuge la maternitate. În alt plan se face linişte, senin, iar securistul zâmbeşte. Atunci în Polonia.

Cu ochii minţii vezi peste ani, peste ţări, în România, într-o linişte greţoasă, „Vă rog, linişte tovarăşi !” zâmbetul larg al unui “emanat” al nostru. Emanatul nu are copii, nici nu a înfiat vreun copil. Cu câtă generozitate a sacrificat copiii altora, împuşcaţi în haosul decembrist  pentru a justifica legitimitatea, liniştea lui şi a tovarăşilor. Liniște, tovarăși!

Subiectul Walesa nu este inedit în filmografia regizorului polonez Andrzej Wajda. Din cele 4 (patru) filme ale lui propuse pentru Oscar, unul dintre ele Omul de fier (1981), îl mai are printre teme.

Şi în Omul de fier ca şi în Walesa se intercalează excelent în film secvenţe din scene reale care îl au ca protagonist pe electricianul polonez. În altă ordine de idei, una din glumele de la Cannes care circula în perioada premiilor, era că lui Lech Walesa ar trebui să i se dea premiul pentru rol secundar. A jucat foarte bine.

Trei zile până la Crăciun

Acelaşi procedeu al intercalărilor între scene reale și scene din studioul cinematografic, l-a folosit cu succes regizorul Radu Gabrea în filmul despre decembrie 1989, Trei zile până la Crăciun. Străinii care au vizionat acest din urmă film, au apreciat că este  neîndemânatec și prost jocul prestat de Victor Stănculescu, Petre Roman, Ion Iliescu, Cazimir Ionescu, Brateș, etc.

A trebuit să li se explice că acelea erau de fapt filmările reale ale evenimentelor. Se înţelege că am avut parte de falşi actori în scenele cu pricina. Se simte şi azi. Actori slabi, submediocri care au produs un spectacol jalnic. Spectacolul este însă real. Este ce a ajuns viața noastră.

Alt film al lui Andrzej Wajda propus pentru Oscar a fost Katyn (2007), despre masacrul ofiţerimii şi intelectualilor polonezi de către ruşi în 1940. Aproape nimic important din Istoria Poloniei nu a scăpat lui Wajda şi apare ispita unei comparaţii cu un alt regizor român, cel mai prolific și cel mai controversat, Sergiu Nicolaescu.

Sergiu Nicolaescu a uitat de Fenomenul Pitești

Nici lui Sergiu Nicolaescu nu i-a scăpat aproape nimic din Istoria României. Fenomenul Pitești și tortura tinerilor intelectuali români, totuși, ca un făcut, iacă pozna, i-au scăpat desigur. Sergiu Nicolaescu a realizat filme cu teme din toate epocile istorice, antică, medievală şi contemporană. În toate a elogiat conducătorul, genialul, tătucul, de multe ori partidul.

Există multe elemente  de analogie între cei  doi regizori. Andrzej Wajda și Sergiu Nicolaescu au regizat mult, peste 50 de filme. Altă dimensiune poate fi şi mai sugestivă. Regizorul român este nepotul colonelului Cambrea, făcut de Stalin general, şi intim al Anei Pauker, numit de NKDV șef al Diviziei de prizonieri români bolșevizați ”Tudor Vladimirescu”, poreclit „generalul roşu”.

Tatăl lui Wajda a fost ofiţer polonez şi împuşcat din ordinul lui Stalin la Katyn. Contează ? Da, dar nu din cauza aceasta a fost laureat Andrzej Wajda cu Premiul Oscar (1999), cu Palme d ` Or (1981) ş.a.  Și Sergiu a luat  diploma Festivalului de la Mamaia. Festivalul fimului românesc. A avut mulți spectatori în schimb. Mai ales în schimburile culturale cu Rusia și China, cca 99 % din spectatori.

Propunere de Oscar

Speculaţiile temporale pot constitui o istorie în sine. Se pot face însă, comparaţii între Andrzej Wajda si alţi regizori români. Astfel, anul 1974, este anul în care un film de-al lui Wajda, Ţara promisă (despre iluzia deşartă a comunismului), este promovat şi propus pentru Oscar. De către Polonia comunistă ! S-a vorbit mult despre subiectivitatea acordării premiilor Oscar.

Nici unul dintre cele patru filme propuse de-a lungul anilor nu a fost laureat, iar regizorul a luat marea distincţie a Academiei de Film doar pentru întreaga activitate, iar cu o motivaţie asemănătoare i s-a acordat şi Legiunea de Onoare în Franţa.

Revenind la anul 1974 şi la spaţiul cultural românesc, trebuie menţionat că acesta este anul în care regizorul Liviu Ciulei este demis din funcția de director al Teatrului Bulandra pentru că a permis regizorului Lucian Pintilie să pună în scenă piesa Revizorul,  scrisă de Gogol în 1836, într-un fel periculos pentru societatea socialistă.

Încă de atunci, Gogol își propunea probabil să saboteze comunismul din România peste 138 de ani. Pintilie a fost apoi încurajat în acelaşi an să părăsească România pentru mai multă linişte. Marii noştri regizori s-au născut la câte zece ani distanţă, Ciulei 1923, Pintilie 1933, Andrei Șerban 1943 dar de plecat, au plecat din ţară la intervale mult mai scurte, Șerban 1971, Pintilie 1974, Ciulei 1980. Din România comunistă.

S-a făcut, şi din această cauză, multă linişte în spaţiul nostru cultural. Ne dor urechile și azi de atâta liniște. Și sufletele. Liniștea emanatului, liniște tovarăși să putem guverna…

Bărbat, creștin și polonez

În filmul despre care vorbim, Walesa, nu este linişte deloc, iar acordurile rock mai subliniază odată disperarea mustăciosului polonez, arestat de Securitate cu copilul în cărucior şi bătut la miliţie. Un anonim îi duce căruciorul cu copilul acasă. Liniştea este dată şi de singurătate, dar alături de Walesa este credinţa fermă catolică, dragostea supusă a soţiei chiar şi în momentele de revoltă, curajul intelectualilor şi ceea ce a dat nume celei mai de admirat mişcări sociale din lagărul socialist –  Solidaritatea.

Platon mulţumea în antichitate zeilor că s-a născut atenian, liber şi bărbat. Walesa a avut puterea să arate lumii că s-a născut bărbat, creştin şi polonez. Şi lumea întreagă nu l-a lăsat singur…

Premiul Nobel pentru Pace

Cât de mult ne regăsim vieţile în imaginile din filmul lui Wajda! Când i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace, nu a mers personal ci, a fost delegată soţia lui pentru a-l ridica, de frică să nu mai fie lăsat să se întoarcă în ţară (procedeu aplicat în România comunistă lui Paul Goma și mulți ani în România postcomunistă Regelui Mihai).

Când s-a întors cu Premiul Nobel în ţara ei, securiştii la graniţă pentru a o umili, au pus-o să se dezbrace în pielea goală şi au cercetat-o în zonele intime pentru a vedea dacă nu introduce materiale subversive. Pe lângă premiul Nobel !

Geniul lui Andrzej Wajda constă în aceea că reuşeşte, precum în filmul despre ororile de la Katyn, să le prezinte fără patimă, fără ură şi mai ales fără miştocăreala din vreun film românesc. Stilul lui narativ este ostentativ obiectivat, imparţial, ca la un colocviu de legislaţie financiară.

Nu jocul actoricesc emoţionează în sine, măiestria tehnicii individuale a vreunui actor ci realitatea transpusă pe ecran. Măiestria constă în a te convinge că ceea ce vezi a fost aidoma. Dostoievski spune că arta adevărată este mai reală decât realitatea însăşi.

Securitatea putea să umilească oricât

Îl credem pe Wajda. Ne cutremurăm, amintindu-ne că Securitatea putea să ne umilească oricât, oricând, iar acum în spatele unor pensii liniştitoare manipulează oamenii, oare în favoarea cui ? Sau la ce şantaje erau supuşi cei torţionaţi pentru a semna angajamente cu Securitatea…

Sau la zâmbetul securistului torţionar din filmul lui Wajda şi de oriunde, care ştia că îşi poate şantaja victima la nesfârşit. Pentru a fi linişte în ţară. Tovarăşii au lucrat doar pentru ţară !

Muzica rock continuă. Lech Walesa este arestat de mai multe ori. Dumnezeu îi binecuvintează familia cu opt copii. La fiecare arestare numărul celor care îl susţin devine mai mare.

Reformele lui Gorbaciov şi forţa Solidarităţii determină guvernul comunist polonez să negocieze cu el. Arată mereu că este bărbat, catolic şi polonez. Nu a cedat nici ameninţărilor, nici şantajelor cu angajamentul. Cu intelectuali curajoşi în spate, a impus alegeri libere care au măturat comuniştii de la putere.

Walesa în SUA

Muzica se transformă într-o baladă rock. Aduce cu balada sfâşietoare din finalul filmului Omul de fier. Walesa este primit cu urale în Congresul american, cu urale de mulţimile de polonezi, cu urale peste tot. Apar ochii lui îngânduraţi, în prim plan, în acordurile baladei rock. Şi-a riscat viaţa şi familia pentru aceste alegeri peste 20 de ani. La noi, alţii au riscat doar vieţile copiilor altora…

Directorul celei mai importante publicaţii din Polonia, istoricul Adam Michnik, fost dizident, spune despre trecerea de la socialism la capitalism că toată lumea ştie cum se face din acvariu ciorbă de peşte, dar nimeni nu ştie cum se face din ciorbă de peşte acvariu.

Polonezii au învăţat cel mai bine. Polonia este primul stat fost comunist în care PIB-ul pe cap de locuitor a depășit pe cel al unei țări vest-europene (Portugalia).

Walesa, cântecul de lebădă al lui Wajda

Muzica se tânguie. Când Papa (polonez) apare la televizor familia lui Walesa se pune în genunchi şi se roagă. Lech este anchetat. Un ofiţer de Securitate îşi face cruce pe ascuns. Este văzut şi mustrat de un superior. Înţelegem că erau pe acolo totuşi, mulţi bărbaţi, catolici şi polonezi.

Balada rock se termină. Am sperat să nu fie filmul Walesa, cântecul de lebădă al lui Andrzej Wajda. Nu ne arăta deloc cei 88 de ani. La ce istorie și ce bărbaţi a găsit în Polonia a meritat să trăieşti mult pentru a face filme mari despre ei.

Mulţumim TIFF şi Cinema Victoria pentru Walesa !  Despre ce bărbat ar merita să se facă un mare film la noi? Se pare că suntem încă mult prea tineri să putem răspunde.

Adrian Marian

 

 

CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


Editorial Opinii

OPINIE/ Mihai Moldovan: Unirea și teama de destrămare

Publicat

De mii de ani în Transilvania,de 14 ani în UE, de 102 în România. Arheologii si istoricii demonstrează cu relativă exactitate de câți ani este estimată viață în Transilvania, dar am ales aceste cuvinte în titlu, pentru că în decembrie 2018 pe strada ”în oglindă” din Centrul Clujului (str. Iuliu Maniu cred – ironică potriveală ), în zona Agape (împinge tava, mai cu ștaif) am văzut afișul (discret postat) al unei manifestări culturale maghiare De 100 de ani în România și de 1000 de ani în Transilvania.

Organizatorii au avut oare motive să îl posteze discret ? Noi nu am aflat…. Nu am apucat să ne punem prea multe întrebări fiindcă întâmplător, la o școală clujeană, tot centrală, cu pretenții (de fițe ar spune unii), am descoperit că trei elevi aleși la întâmplare nu știau câți ani au trecut de la Marea Unire, când toate canalele media te sufocau cu Centenarul.

Am schimbat repede subiectul să nu ajungă de notorietate. Îl trecem sub tăcere în continuare.

Să creezi o școală românescă unde există elevi care să nu știe ce s-a întâmplat la 1 Decembrie la Alba Iulia, și în ce an, este o bucurie la care nici un Horthy nu ar fi visat. Apropo de bucurie, una dintre cele mai spectaculoase filmări neregizate din istorie este bucuria populară la revenirea lui Horthy la Cluj, în 1940, care se poate vedea pe rețelele din internet.

”Da ce măi, noi ne-am dezrobit de la japonezi sau marțieni?”

Motive de bucurie ar fi destule încă/însă. Cumpărăm gaze, benzină, motorină din Ungaria de unde se vede că nu contează ce ai în pământ (ei nu au), ci în cap sau în fruntea țării.  Li s-a cedat gratis Moștenirea Gojdu și ”Codex Aureus” (cea mai scumpă carte din lume) și au primit se spune și de câte două ori, foarte multe imobile, păduri și terenuri.

Aici nu avem ce să comentăm fiindcă Justiția Română si structuri ale statului român le-au retrocedat. Își permite cineva să nu aibă încredere în aceste instituții? Cine își permite, să caute imaginile din Mehedinți când o procuroare ia o fetiță de păr (în anul 2020) o târăște pe stradă ca pe un sac de cartofi și o dă la înfiat. A rămas procuror (nu șstim) și zicem că este mai bine a ne abține să nu avem încredere în Justiție.

Ar fi cuvenit și să nu îl pomenim pe Horthy de Ziua Națională a României. Totuși, bunicul care nu a învățat conceptul de politically correct  întreba: ”Da ce măi, noi ne-am dezrobit de la japonezi sau marțieni? Ori japonezii vor tot mai multe proprietăți?”

Un prieten maghiar este un prieten adevărat

S-a dus săracul, tot trăncănind și nu am apucat să îl adaptez la termenul de politically correct. Ce-i drept, nici nu prea aveam curajul. Fusese trimis pe front de statul maghiar având 6 copii acasă. Câtă teamă că nu îi va putea revedea și crește. Un țăran ardelean obișnuit, nu un martir. Avea prieteni maghiari extraordinari. Și noi, și e la rang de sentință vorba că un prieten maghiar este un prieten adevărat. Le respectăm valoarea.

Martiri au fost românii civili masacraţi, cu sadism, în multe locuri din Transilvania la momentul Marii Uniri.

Marea Unire nu a fost o simplă horă, ci a fost o sărbătoare sub amenințarea morții. Amintim doar masacrul din noiembrie 1918 de la Beliş când 50 de moţi, au fost împuscaţi şi aruncaţi apoi în var nestins. La 5 decembrie 1918, în județul Someș, la Târgu Lăpuş, în centrul localității, erau adunaţi români în straie de sărbătoare, aşteptând întoarcerea delegaţilor de la Alba Iulia să  le comunice hotărârea luată acolo.

Au fost mitraliaţi şi omorâţi 112 (unele surse) oameni printre care şi copii. Un tânăr sublocotenent român  a fost schingiuit în public, iar trupul lui batjocorit şi după moarte. Sub tortură nu a încetat să strige ”Trăiască România Mare!”. L-au bătut în cuie de viu pe poarta școlii.

Sacrificiu pentru Marea Unire

Acei strămoși acolo,  la Beliș sau în atâtea locuri din Transilvania și din toată România nu s-au mai întrebat şi nu au pus la îndoială dacă înfăptuirea Unirii a meritat sau nu.  Au fost martiri, și-au dat viața pentru Marea Unire și acest sacrificiu nu se poate demitiza sau ignora.

De la Unire au persistat diferite temeri că această realizare nu ar putea dăinui, temeri amarnic concretizate în 1940 când am pierdut definitiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herța, Cadrilaterul și o treime din Transilvania  (singura care a fost realipită – precizări pentru unii tineri).

Împărțirea României s-a mai încercat și în prima perioadă a comunismului când un economist, Valev, a propus un plan de formarea Complexelor economice socialiste interstatale în care România era practic desființată și funcționa pe aici o zonă de aprovizionare cu materii prime a celorlalte țări socialiste mai avansate.

Ideea complexelor nu a prins atunci, dar meteahna a ne stoarce de materii prime a rămas.

În România există două economii

Poate evenimentele din 1990 sunt prea aproape să se certifice că  la momentul Revoluției s-a încercat și destrămarea țării. Cert este că am trecut prinp erioade de convulsii, iar acum pe alocuri previziuni sumbre reapar.

Cunoscutul economist și publicist, Ilie Șerbănescu, anticipează că dezastrul economic va fi după pandemie atât de mare încât: „România va fi împărțită de marile puteri”.

”În România există două economii. Una este economia străină, care are toate pârghiile strategice și toate avantajele. Și, foarte important, n-are decât o singură treabă: să facă profit… Pentru  că ea nu suportă armată, servicii secrete, ordine publică, sector bugetar, pensii, sănătate, educație.

Toate astea le suportă economia ailaltă. Toată povara e pe asta. Care sunt niște întreprinderi de trei parale, din care să dea Dumnezeu să nu, dar eu cred că cel puțin 100.000 vor dispărea”, mai susține Ilie Șerbănescu.

Teama privind distrugerea școlii românești

Ce se poate întâmpla poate fi foarte grav, dar să nu vedem totul în negru, sunt oameni de valoare în stat, care sperăm să neutralizeze răul. Teama cea mai mare totuși nu ar trebui să vină din restructurări. Foarte mulți dintre cei afectați vor avea puterea de a redeschide alte firme și a se adapta.

Teama cea mai mare vine din afectarea negativă a sistemului de educație, să nu spunem distrugerea școlii românești.

Termenul și cartea ieșeanului Mircea Platon, Deșcolarizarea României, sunt dureros de nimerite. Să iei credite, să aduci experți de doi bani să îți bulverseze un sistem de învățământ tradițional, dar serios și valoros, alimentează o teamă care poate deveni cronică despre posibilitatea de a ne transforma din popor în populație.

Atâta timp cât continuăm să îi învățăm pe elevi pe note ”că în familie copilul are dreptul de a fi respectat și a depune reclamații” , ”că din păcate noi suntem siliți să dăm bacalaureatul la română din niște autori învechiți” etc. această educație așa zis centrată pe elev va obține o populație pentru care 1 Decembrie, înseamnă nu o zi, ci chiar două zile libere.

Eroii noștri – niște expirați

Acum mulți, prea mulți pot anvizaja și achiesa la oportunitatea implementată de a declara două zile libere pentru a ne putea focusa pe telefon, TV, Netflix, Internet ( a se vedea un scurt, dar fabulos articol ”Neologismele” de Andrei Pleșu). O spun din expertiză deși-s extra job.

Popular am spune ”că prostul nu e prost destul dacă nu e si fudul” și obligatoriu cu neologisme nelecturate, auzite, displeite.  Nu știți încă ce înseamnă displeit? Dar sună cool, fany? Parfum? Și mai grav când nu se știe ce este 1 Decembrie a fost  să îți răspundă un elev: Ce mă entere? A fost. Eroii noștri – niște expirați. Doar bloggerii…

Daunele pe care le produce prezentului și viitorului un sistem de învățământ deficitar, în permanentă și nebunească reformă, cu un corp profesoral puternic afectat valoric, cu accentuarea sistemului  on –line  total ineficient și este nociv (a se vedea cartea Demența Digitală de prof. univ. Manfred Spitzer sau cărțile lui Mircea Platon) este cea mai mare teamă și cea mai stringentă problemă care ar trebui rezolvată.

Pentru că iubim școala și ne este dor de ea. Ne este dor de dascăli și elevi fericiți. Unde sunt? Pentru că iubim România!

Pentru că știm că peste 800.000 de tineri soldați români s-au jertfit în Primul Război Mondial și alte sute de mii de martiri, zeci de ani.

Sănătate tuturor! Hai România !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește mai departe

ACTUALITATE

OPINIE/ Mircea Bertea – Despre natura firescului…

Publicat

Cuvinte aproape uitate: Patrie și patriotism

Țara se pregătește de sărbătoare. De sărbătoarea Sfântului Andrei și de sărbătorirea Zilei Naționale.

Sărbători întâmpinate cu o oarecare îngrijorare, pentru că Țara e bolnăvioară și, parțial, în carantină. Nu vor mai fi procesiunile de la malul Mării Negre sau vor fi cu totul altfel, nu vom mai participa la defilări emoționante și nici la fastuoase jocuri de artificii. Steagurile tricolore vor flutura singuratice pe stâlpii străzilor de la orașe și sate, la balcoanele apartamentelor sau la porți de case. Fanfarele vor suna doar a amintire.

Pandemia a scos sărbătorile din firescul lor, după cum ”reformele” învățământului și manualele alternative au scos poeziile despre Țară și Neam și celebra propoziție ”Ana are mere.” din abecedare, înlocuindu-le cu ”texte europene”, traduse prost și neadecvate spiritualității noastre. Nu mai este indicat și nici ”cool” să vorbim despre Patrie și patriotism.

Nu mai recităm emoționant și emoționați până la lacrimi la clasele de primar și gimnaziu ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, nu mai vorbim despre sentimentul patriotic în literatura română, de la întemeietori, la Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Învățăm doar să argumentăm, străduindu-ne să înțelegem ce este aceea testare PISA și de ce suntem mereu la ea codași, având, în subliminal convingerea că, în realitate, tot românu-i fruntea…

Și totuși, sentimentul Patriei și patriotismul n-au pierit. Ele există, chiar dacă nu sunt susținute cu evidență de școală. Ființa neamului le duce mai departe prin tradiție și sentimente trăite, chiar dacă mai rar exprimate public.

Suntem ceea ce iubim

Suntem ceea ce iubim. Nu putem inventa sentimente. Le putem doar descoperi și exprima. Le putem apropia de suflet și de inimă sau le putem lăsa să piară în uitare. Nu putem trăda pământul, locul în care ne-am născut și am crescut sau creștem, după cum nu putem iubi cu abstracțiuni.

Patriotismul nu este ceva conjunctural, nu ține de conjunctură. Patriotismul este însăși viața, sufletul vieții Țării noastre. El ființează simbiotic cu ideea de Patrie, de Patria noastră. O idee profund morală și o culme istorică a însuflețirii zonei etice naționale. În acest sens, Patria ubi bene e un slogan doar pentru cotropitori și imperii.

Dacă într-adevăr suntem ceea ce iubim, atunci, nu doar la Întâi Decembrie, ci în fiecare clipă dovedim că suntem suflet în suflet neamului nostru, că suntem Tara spirituală care, la rândul ei, e sublimarea Țării de pământ și de piatră. De dor și de jale. Și de speranță. La fiecare 1 Decembrie, chiar prin simpla arborare a drapelului național, îi preamărim pe cei ce-au scris istoria României Mari cu jertfa de sine și de neam.

O lecție care trebuie în continuare învățată

Cu certitudine, viitorul patriei și al patriotismului va coincide cu viitorul nostru însuși. Lecția aceasta trebuie învățată până la capăt. Să ne pregătim, așadar, cu convingerea că, dacă suntem într-adevăr ceea ce iubim, globalizarea, deși ar putea încerca, nu va putea șterge niciodată sentimentul de apartenență la Patrie. Dimpotrivă, îl va potența, pentru ca apoi, să-l renască înmiit, din izvoarele de reziliență subterană ale ființei noastre naționale. De fiecare 1 Decembrie dovedim astfel o firească reînnodare a legăturii cu înaintașii, cu convingerea fermă că ”Patria suntem noi toți și ceva mai mult.

Toată datoria teribilă care vine de la cei care au întemeit-o.” (N. Iorga). Și cu conștiința devenirii noastre spre aceeași vie și pioasă amintire pentru urmași. Cu credința că peste timp poate cineva își va aduce aminte de noi, cei risipiți în acestă țărână, și, din dragoste, va înfige plugul mai adânc. Fără mască, mănuși sau biocide. Cu mâinile goale, bătătorite, apăsând cu îndârjire pe coarnele plugului scăldate de lumina soarelui. De lumina soarelui și a conștiinței de Țară și Neam. Numai astfel, de 1 Decembrie al fiecărui an, împodobiți cu stegul Patriei, ne vom putea polei privirea cu stelele ei.

Din casele noastre și din sufletul nostru, un gând pios pentru sărbătorile ce vin!

Mircea Bertea

*Prof. dr. MIRCEA  BERTEA este directorul Colegiului Naţional Pedagogic “Gh. Lazăr” Cluj-Napoca, Profesor asociat Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj, Membru al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare Paris, Expert al Uniunii Europene pentru Educaţie şi Cultură.

Citește mai departe

ACTUALITATE

OPINIE/ Lovitura de stat oligarhică din Occident

Publicat

Ce se întâmplă cu noi ? Dar ce se întâmplă cu lumea, mai ales cu cea din care facem parte şi noi, mai pe la margine, UE, NATO şi, în primul rând, America ? Nu înţelegem mare lucru şi pe plaiurile noastre sunt prea puţini cei care ne luminează. Parcă toţi scriitorii noştri, istoricii, filosofii, ziariştii-vedete din ultimii 30 de ani, atât de guralivi, de sofisticaţi, de narcisici până mai ieri, par să fi trecut de partea propagandei totalitare şi nici nu se mai văd, nici nu se mai aud. Unde sunt soroşiştii noştri consacraţi – Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, C.T. Popescu, Mircea Cărtărescu, viitorul nostru Nobel, premiu obţinut în sfârşit de Sistemul incapabil ?

La fel, marile agenţii de presă, marile ziare şi principalele televiziuni din SUA şi din Occident repetă mecanic aceleaşi lozinci, aceleaşi contraadevăruri ticăloase sau invenţii toxice, insolente, agresive cu orice informaţie sau opinie care nu se potriveşte cu naraţiunea oficială, cea agreată de elite. Toţi ceilalţi sunt “complotişti”, “conspiraţionişti”, “iresponsabili”, ar trebui trimişi în lagăre de reeducare. “Occidentul s-a aruncat singur la gunoi “, spune Paul Craig Roberts.

Dezvăluirile uluitoare despre marea fraudă electorală din cea mai importantă democraţie occidentală, din SUA, pun cruce tuturor bunelor sentimente şi iluziilor în legătură cu minunata democraţie care ar trebui să le fie impusă tuturor. Democraţia a murit în Occident – o cred unii şi o spun mulţi. Trăiască oligarhia occidentală ! De altfel, democraţia a durat puţin : în Atena lui Pericle, în Florenţa renascentistă (republica versus principe) şi în Occident începând cu 1870-1880 şi până în 1940, după unii, sau până în 1980-1990, după alţii. În ultimii 30 de ani, nimeni nu a vrut să-i vadă lunga şi greaua suferinţă. Acum îi constatăm decesul.

Prima şi cea mai gravă probă a morţii democraţiei o dă media mainstream, până mai ieri doar prostituată, azi fascist-neomarxistă. Manipularea, propaganda simplistă a Big Media din America şi din Europa de Vest în legătură cu coronavirusul, cu epidemia, cu tratamentele şi vaccinurile (ignorând recomandările savanţilor şi medicilor) şi, în sfârşit, cu acoperirea alegerilor americane din 2020 o fac la fel de odioasă, dacă nu şi mai şi, ca surata ei din Uniunea Sovietică din anii ’50 sau ca presa din Germania hitleristă.

Începând din februarie-martie 2020, vorbind despre SARS-Cov-2, şi terminând cu alegerile americane din noiembrie, până azi, Big Media din Vest a fost goarna dogită dar o, cât de violentă şi penibilă !, prin care oligarhii din fostele democraţii occidentale (cu nimic mai puţin mizerabili decât oligarhii discreditaţi din Rusia şi din China) şi-au susţinut interesele financiare, iar înainte şi după 3 noiembrie, candidatul propriu la preşedinţia SUA, precum şi preferaţii din celelalte alegeri simultane (Camera Reprezentanţilor, Senat, locale).

A doua probă majoră incontestabilă a decăderii democraţiei occidentale o constituie chiar fraudele de proporţii la alegerile recente din SUA. Singura soluţie democratică pentru SUA după un asemenea furt ar fi pur si simplu anularea alegerilor şi reluarea lor, o situaţie prevăzută de Constituţie. Se va ajunge oare acolo ? Depinde de Curtea Supremă, dar pare puţin probabil. Ce s-a furat (« scoate, drace, ce-ai furat ! ») nu se mai poate pune la loc, iar integritatea alegerilor e, volens-nolens, compromisă.

Dacă e declarat până la urmă preşedinte Joe Biden, dictatura oligarhică mondială (care nu e, în fapt, chiar mondială) se va instala repede în SUA, dar şi în UE, foarte dependentă de SUA, şi în alte regiuni ale lumii, dependente de imperiu la rândul lor. Oligarhii americani, împreună cu cei din Europa vestică, au totul de partea lor : CIA, Wall Street, City-ul londonez, Big Tech şi Silicon Valley, Big Pharma, media mainstream, Partidul Democrat şi, mai ales, marile lor averi. Dacă va fi declarat câştigător Donald Trump (de fapt, chiar el e câştigătorul real !), nu va avea de partea lui decât poporul, « deplorabilii », şi o parte, cea patriotică, din armată, care ţine să salveze democraţia americană şi idealurile tradiţionale ale Americii.

Poate trebuie să amintim că Donald Trump are la bază o solidă instrucţie militară, cu şcolile aferente. Dar mai poate salva Donald Trump democraţia, împreună cu susţinătorii săi, majoritari în America, împotriva unui sistem atât de puternic şi de întins ?

Dominion, Smartmatic, Scytl, CIA, George Soros, Bill Gates, Fundaţia Clinton, Nancy Pelosi, Dianne Feinstein, Barack Obama etc., etc. Aceleaşi sisteme şi softuri folosite azi acasă în alegerile americane au fost folosite pentru falsificarea alegerilor în aşa-zisele « revoluţii colorate », în schimbările bruşte de regim începând cu Venezuela lui Hugo Chavez în 2004. Pe harta Scytl (de pe site-ul firmei – scytl.com) apar 34 de ţări.

Firma s-a ocupat pe toată planeta, inclusiv în România (probabil tot în 2004 pentru Băsescu), de « eficientizarea » şi « ameliorarea securităţii » operaţiunilor privind « democraţia participativă ». Ţările europene puse pe harta clienţilor firmei Scytle sunt : Elveţia, Bosnia, Austria, Germania, Finlanda, Norvegia, România, Franţa, Marea Britanie, Islanda, Portugalia, Spania.

Cum a pregătit oligarhia occidentală lovitura sa de stat care e pe cale să reuşească ? Şi cu ajutorul cui ? Nu i-ar fi dat prin minte oricui ! Cu ajutorul unei organizaţii globaliste care teoretic ne vrea binele, e chiar filantropică : OMS ! Nu mai puţin de 194 de state au ratificat Regulamentul Sanitar Internaţional (RSI – 2005) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Regulamentul prevede : « În caz de criză sanitară majoră, toate statele membre se angajează să respecte toate dispoziţiile emanând de la Consiliul Mondial şi să facă în aşa fel încât dispoziţiile să primeze asupra legilor şi codurilor juridice ale statelor. »

Cum au putut renunţa la propria lor suveranitate atât de uşuratic şi de iresponsabil 194 de state ? Acest instrument constrângător de drept internaţional a intrat în vigoare la 15 iunie 2007. Regulamentul este publicat de OMS şi se poate descărca. Iar OMS este – începând din acest an, după retragerea finanţarii SUA – total controlat de Bill Gates şi David Rockefeller, principalii sponsori, descrişi de France Soir ca « eugenişti şi malthusieni » (FB, France-Soir, Gérard Delépine – « Le Conseil Mondial de l’OMS dicte très officiellement la conduite sanitaire des pays signataires dont la France », 6.11.2020, reluat şi de foarte frecventatul site planete360.fr).

Dar să revenim la moartea democraţiei, la fraudarea alegerilor din SUA şi din restul lumii, la lovitura de stat (de imperiu) a oligarhilor (împotriva popoarelor, a suveranităţilor naţionale). De ce a ţinut morţiş Klaus Iohannis să aibă alegeri parlamentare pe 6 decembrie ? Pentru că are toată încrederea în sistemele de vot Dominion, Smartmatic, Scytl şi altele asemenea, care îi pot obţine « guvernul său » indiferent de participarea la vot şi de ce votează românii care totuşi se deplasează la birourile de vot în epidemie ?!

Nu contează că, foarte probabil, bisericile vor fi închise de Crăciun (cum au fost şi de Paşti), că toate comerţurile au fost puse la pământ, cu excepţia celor aparţinând multinaţionalelelor (oligarhilor). Cum au fost puse la pământ şi şcoala, cultura, sporturile, turismul, transporturile aeriene şi celelalte. La fel ca Joe Biden, Klaus Iohannis e sigur de rezultatul alegerilor. Joe Biden declara, înainte de votul din 3 noiembrie din SUA, că dispune de cea mai cuprinzătoare întreprindere de fraudat alegerile din istorie. Klaus Iohannis l-a felicitat cu grăbire pe Joe Biden.

După dezvăluirile din SUA se mai întreabă cineva cum au fost aleşi, de două ori fiecare, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis ? Sau e, în sfârşit, clar, cu mare întârziere, cine şi de ce i-a arestat pe deputatul Ion Stan, pe ministrul de Finanţe Decebal Traian Remeş (ambii decedaţi prematur), Sorin Roşca Stănescu (ziarist şi scurtă vreme senator PNL), Adrian Severin, pe Adrian Năstase, Liviu Dragnea (amândoi preşedinţi PSD) şi pe atâţia alţii ? Ca şi grămada de dosare fabricate, cele ale lui Valer Marian sau Dan Radu Ruşanu (PNL), de exemplu ? Şi atâtea alte nenorociri ? Sau cum a fost promovată mediocra, arivista Laura Codruţa Kövesi procuror general european ? Nu are dreptate Ilie Şerbănescu să scrie despre România ca despre o nefericită colonie ?

După rezultatul alegerilor americane vom şti dacă oligarhii occidentali au reuşit lovitura lor planetară şi dacă ficţiunea lor criminală, numită « guvern mondial », merge mai departe. Deocamdată, un judecător din Pennsylvania a blocat certificarea rezultatului alegerilor din stat, care sunt atacate în justiţie de Rudy Giuliani şi echipa de avocaţi a lui Donald Trump, iar Curtea Supremă l-a invalidat pe guvernatorul democrat al New York-ului, Andrew Cuomo, care instituise restrângeri aberante ale numărului de participanţi la slujbele religioase… (Petru Romoşan)

Cine este Petru Romoșan

Poet, editor, negustor și expert de artă. S-a născut la 30 martie 1957 în comuna Orăştioara de Sus (Hunedoara). A absolvit în 1976 Liceul “George Coșbuc” din Cluj-Napoca, după trei ani la Liceul “Ady Şincai”.

Activează pentru început în cenaclul literar “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Din 1972 devine membru al grupului de scriitori format în jurul revistei culturale “Tribuna” (seria Dumitru Radu Popescu). În anii ’80 se stabileşte în București și lucrează în comerțul de artă ca galerist al Fondului Plastic. Urmează Şcoala de Comerţ de artă a UAP.

Între 1988 și 1998 trăiește la Paris, unde își deschide o galerie şi activează pe piaţa de artă pariziană. Revine în țară în 1998, tot la București. Debutează publicistic în 1972 cu poezie în revista “Tribuna” (Cluj-Napoca). Debutul editorial are loc în 1977 cu volumul de versuri “Ochii lui Homer”, publicat la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Au urmat alte două volume de poezie.

A alcătuit cinci antologii de poezie românească, printre care şi cea intitulată “Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române” (Ed. Compania, 2001). Este deținătorul premiului pentru poezie acordat de revista “Tribuna” din Cluj-Napoca (1976) și al premiului pentru debut în poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România (1977).

Este administrator și editor al Editurii Compania din București, împreună cu soţia sa, Adina Kenereş, scriitoare şi editoare la rândul său.

Citește mai departe

ACTUALITATE

80 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu. Poezia prevestitoare scrisă de Iorga cu o zi înainte de împuşcare

Publicat

Presiunea căutărilor identitare

România interbelică a fost cercetară, explicată, prezentată și văzută din și prin prisma faptelor și fenomenelor care au avut loc între 1918-1941.  Inevitabil, fresca societății românești ne dezvăluie lumini și umbre, într-o alternanță sau întrepătrundere a împlinirilor și neîmplinirilor a opțiunilor democratice cu cele totalitariste, a  guvernelor și guvernărilor mai mult sau mai puțin performante, a unei clase politice (ne)adaptate suficient la marile provocări generate de noile realități de după Primul Război Mondial și întregirea statală  exprimată plebiscitar la Chișinău (27 martie/9 aprilie 1918), Cernăuți (15/28 noiembrie 1918) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu

Uriașa avalanșa a faptelor care s-a rostogolit cu putere în și spre societatea românească a condus inevitabil la (ne)adaptări și tensiuni, la (ne)mulțumiri și resentimente, la mutații și malformații sociale, economice, politice, etnice și religioase. Toate acestea pot fi exprimate prin (re)afirmarea identității sau impunerea unei alte identități societare.

Unii doreau și urmăreau o deschidere  puternică spre universal și european, prin introducerea modernității cu rapiditate și depășirea stărilor sociale și economice care au grevat dezvoltarea timp de secole. Alții doreau conservarea tradiției și o evoluție din și prin această paradigmă. Criticul literar Eugen Lovinescu și economistul/sociologul Ștefan Zelentin au declanșat, încă înainte de 1918, o amplă discuție pe această temă.

Numeroși intelectuali au fost atrași și s-au implicat în aceste dezbateri. Acestea au reverberat în societate și au influențat, inevitabil, spectrul social și politic din România acelor ani. De la rațiune și reținere la presiune, pasiune și violență nu a fost decât un pas. Un pas care s-a concretizat în fapte și activități negative și reprobabile.

Nu au lipsit nici puternicele influențe externe  venite dinspre mișcările extremiste. Într-un „secol al extremelor” (Eric John Hobsbawm) și al neadaptărilor la democrațiile occidentale, la uriașul set de probleme interbelice, drumul spre autoritarism și dictatură nu a fost greu de trasat.

Este cât se poate de adevărat că destructurările inevitabile de după prima conflagrație mondială au fost urmate prea puțin, uneori deloc, de (re)structurări, (re)organizări și (re)lansări care să instaureze o nouă/altă paradigmă instituțională la care au aspirat mulțimile anonime, care au „putrezit” (la propriu), au pătimit și au murit în tranșeele Marelui Război. Tentația, opțiunea și aderența la triumful iluzoriu al democrației s-a conjugat cu radicalismul bolșevismului și ascensiunea fascismului.

În fața acestor realității, presiunile și mișcările stradale, susținute și încurajate, uneori, de la cel mai înalt nivel, au electrizat și depășit frontiera rațiunii. De la contestarea democrației și a responsabilității civice și de la dictatura străzii s-a ajuns la exclusivismul social și fizic al adversarilor. Tragismul ucise umanul!!!

Trăind în cercul vostru strâmt…

În arealul acestor tensiuni, opțiunile ideilor democratice nu au lipsit. Calea spre soluționarea problemelor existente trebuia să fie renovarea structurilor democratice, prin abordări cerebrale, echilibrate lipsite de idei politicianiste, ieftine și subjugante. Reportarea, uitarea și (re)vopsirea discursului politic, așa cum se întâmplă de multe ori și astăzi, deveniseră contraproductive și periculoase.

Din „turnul lor de fildeş”, mulți oameni politici nu au înțeles sau nu au vrut să se exprime spre și pentru o societate a dialogului și raționalului. Efectele imediate: crime, pogromuri, mutilări individuale și colective, traume psihice  puternice. Efectele pe termen mediu: dictaturi, războaie, crize. Efectele pe  termen lung: distrugeri, pierderi de vieții omenești, punerea sub semnul întrebării a identității statale și chiar a civilizației.

Mulți din cei care atunci nu au priceput și perceput „timpul lor” s-au trezit în „afara istoriei” și, din păcate, au tras după ei mulțimi de oameni nevinovați, naivi și creduli. Asemănarea cu zile noastre este întâmplătoare!!!

Triumful violenței împotriva rațiunii

Extremismele se pot atenua și corecta prin rațiune și solidaritatea rațiunii. În prima linie a acestei solidarități trebuie să fie purtătorii de mesaj, oamenii de condei, dascăli, intelectuali, oameni de știință, artiști și toți cei care iubesc, rațional și predictibil viața. Fără un astfel de orizont nu se poate așeza perenitatea peste oameni, pacea și încrederea socială.

În perioada interbelică, cei care au subscris la un astfel de proiect au plătit cu viața, pentru ideile, opțiunile și acțiunile lor. Este suficient să ne amintim de I.G. Duca, Armand Călinescu, de Nicolae Iorga și de Virgil Madgearu. Ultimii cădeau sub gloanțele celor prea grăbiți să înlăture chirurgical cangrenele politicianiste interbelice, acum 80 de ani!!!

Chiar dacă prin neștiință și manipulare mânuitorii armelor morții se declarau justițiari, actele lor sunt condamnabile și nejustificate. De reflectat și regândit. Viața unui om este la fel de prețioasă ca a tuturor oamenilor.

Nu o să insist asupra biografiei lor. Este știut că Nicolae Iorga a fost, poate, cel mai mare istoric al românilor, un enciclopedist cu una dintre cele mai voluminoase opere (peste 21.000 de titluri), că a fost Doctor honoris causa a unor universități și academii prestigioase din întreaga lume. La moartea sa, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Virgil Madgearu a fost unul dintre cei mai prestigioși economiști și sociologi interbelici, profesor la Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din București. A redactat lucrări fundamentale de istorie și teorie, practică economică. A fost doctrinarul Partidului Național Țărănesc. Este membru post-mortem al Academiei Române.

Dincolo de viața și activitatea lor, de crezul lor politic exprimat și apărat cu demnitate și eroism, rămân faptele îngrozitoare care au secerat destinele celor doi, Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. E bine să reflectăm astăzi, mâine și totdeauna. Conflictul generațional care există în stare latentă sau/și explozivă poate fi gândit și abordat rațional. Și pentru aceasta, poate că nu ar fi rău ca din când în când să rememorăm ultimile versuri scrise de Nicolae Iorga, în preziua morții sale:

Brad bătrân

„Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,

De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi ursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate
Publicitate
Publicitate