Iubiți credincioși, Am străbătut timpul Postului Mare pregătindu-ne prin rugăciune și cerând harul pocăinței, pentru ca la Slujba Învierii să cântăm împreună: „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”. Aceste cuvinte sunt mai mult decât un cântec tradițional, deoarece exprimă esența credinței noastre creștine șimomentul culminant al lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu.

Domnul ne vorbeșteîn acest mare praznic despre biruința Luminii asupra întunericului, readucândsperanțaîn sufletele noastre șiîntr-o lume care pare să se afle pe marginea prăpastiei.O lume înnegurată de violență, războaie și incertitudini, o lumeîmpresurată de puterea celui răuîn așamăsurăîncâtsperanța pare să se afle la fel ca în vasul Pandorei,năpădită, acoperită de toate relele posibile. Într-o astfel de lume, Dumnezeu ne vorbește precum lui Iosua la intrarea în pământulfăgăduit: „Fii tare și curajos, să nu te temi, nici să te înspăimânți, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge” (Ios. 1,9).

Iosua e doar o prefigurare a lui Cristos, iar victoriile luio imagine a biruințeiMântuitorului asupra împărățieimorții. Cu cât mai mult, deci, trebuie să se îmbărbăteze inimile noastre, ale celor răscumpărați din robia păcatului, cândînsuși Fiul lui Dumnezeu, după Înviere, ne spune: „Nu vătemeți!” (In. 28,10). Cine ne va despărți deci de iubirea Lui, ne întreabă pe fiecare dintre noi Sfântul Apostol Pavel? „Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? […] nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 8,35-39).

Întăriți de o astfel de nădejde, să ridicăm frunțile noastre și,invitați de cuvinteleFericituluiCardinal Iuliu Hossu, săpășim pe calea vieții cu încredereîn iubirea neclintită a Mântuitoruluicare ne conduce prin valea întunecată a acestei lumi: „Să deschidem larg sufletele noastre și așa să-L întâmpinăm pe Cristos, ca să intre în aceste suflete atât de încercate în această vale a plângerilor, cu darul Său, cu dragostea sufletului Său dumnezeiesc, și să le odihnească în pacea dragostei Sale”.

Viața Fericitului Iuliu Hossu evidențiază cu prisosință că speranța este darul lui Dumnezeu, dar și responsabilitatea noastră, a creștinilor. Noi suntem beneficiarii speranței și, în același timp, păzitorii ei. Speranța nu se confundă așadar cu pasivitatea sau cu resemnarea în fața greutăților, ci, dimpotrivă, ea pretinde implicare și curaj, uneori chiar martiriu, prefigurându-se într-o cale a biruinței prin suferință. În felul acesta, speranța devine o „ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evr. 6,19), care conferă stabilitate vieții de credință, încurajează fidelitatea față de Dumnezeu în furtuna încercărilor și impulsionează angajamentul nostru în schimbarea în bine a propriei vieți, a Bisericii și a societății.

Să nu uităm că Sfântul Părinte Papa Francisc ne îndeamnă să trăim Anul Jubiliar 2025 ca pe un pelerinaj al speranței, ca pe un drum al nostru împreună cu Cristos. M-aș bucura ca întreaga familie a Eparhiei de Cluj-Gherla să facă acest pelerinaj, care este în primul rând spiritual și comunitar. Să trecem împreună prin Poarta sfântă a Bazilicii Sfântului Petru și a Bisericilor jubiliare de pe teritoriul Eparhiei noastre, conștientizând că această trecere este simbolul convertirii și al unirii cu Cristos. El este poarta mântuirii! Tocmai de aceea, Sărbătoarea Sfintelor Paști este în mod eminent prilej de solemnă celebrare a trecerii lui Isus de la moarte la viață, și de trecere a noastră de la viața păcatelor la viața harului, așa cum proclamăm cu emoție în Canonul din noaptea Sfintelor Paști: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință”.

Iubiți frați și surori în Cristos,

Adevărata luptă se duce nu pe câmpul de bătălie, ci în sufletele noastre. Acolo Isus trebuie să fie învingătorși, pentru aceasta, este nevoie să-i deschidem Mântuitorului, așa cum ne invităFericitul Iuliu Hossu, poarta sufletului nostru. Cântarea de biruință„Cristos a înviat” se înalță cu adevărat puternică doar dacă de pe buzele noastre ea coboarăîn inimi șilumineazăîntreaganoastrăviață. Numai așa putem deveni purtători ai speranței în lume, pentru cei descurajați, marginalizați și aflați în suferință, prin rugăciune, compasiune și iertare.

Nimeni nu poate da ceea ce nu are. Săcăutămașadarprezența lui Isus în fiecare clipă din viațăși,când o găsim, să o păzim ca pe cel mai prețios odor al sufletului nostru. Îmbogățiți fiind cubogăția Cerului, vom putea vorbi șiîmpărtăși lumina care alungăîntunericulși sarea care dă gust și sens vieții, iar dacă cineva ne va cere socoteală despre misiunea noastră, vom putea spune și noi împreună cu toți ucenicii Celui Înviat: „Am văzut pe Domnul! (In. 20,25)”.Aceastăprezență a Mântuitorului,păstrată cu sfințenieîn suflet,a fosttăriaCardinalului Iuliu Hossu,atâtîn tronul episcopal,câtșiîn temnița din Sighet.

Să cerem ajutorul Preacuratei Fecioare Maria, Maicasperanței, pentru ca și noi să ne învrednicim săgăsim bucuria și pacea nu doar în momentele noastre bune, ci șiîn mijlocul încercărilor. Fericitul Iuliu Hossu sămijlocească pentru ca anul acesta,în care îl sărbătorim pe întreg teritoriul României și în care toțicreștinii prăznuimîmpreunăÎnvierea Domnului, să fie și sărămână un semn profetic de comuniuneînspreîmplinirearugăciuniiMântuitorului: „toți să fie una” (In. 17,22)! Atunci, doar atunci, strigătul de biruință„Cristos a înviat” va face să cadă zidurile dezbinării, precum zidurile Ierihonului de altădată.

Vă doresc tuturor Sărbători pline de lumină, sănătate și pace sufletească! Cristos a înviat!

Cu arhierească binecuvântare,

† Claudiu

Episcop de Cluj-Gherla

Iubiți credincioși, Dorința noastră cea mare este să-L vedem pe Hristos Cel înviat din morți. Condiția pe care trebuie să o îndeplinim ne-o spune chiar El: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). În slujba Învierii cântăm: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”[1].

Sfânta Scriptură ne și arată care sunt simțirile sufletului pe care trebuie să le curățim. În acest sens, vă voi da două citate unul din Vechiul Testament, iar altul din Noul Testament. Proorocul Iezechiel, pe când era rob, a văzut în vedenie un chip omenesc cu patru fețe: o față de om, altă față de leu, o a treia de bou și a patra vultur (Iezechiel 1,10).

Cartea Apocalipsei ne spune că Sfântul Ioan Teologul a avut și el o vedenie cu patru ființe: „ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființă, asemenea vițelului, a treia ființă avea față ca de om, iar a patra ființă era asemenea vulturului care zboară” (Apocalipsa 4,7).

Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că cele patru vietăți „preînchipuiau facultățile conducătoare ale sufletului”[2]. Aceste facultăți, aceste simțiri, trebuie să le curățim ca să-L vedem pe Hristos. Lucrul acesta am încercat să-l facem în Postul Mare. Iar facultățile sufletului, cele patru funcțiuni ale sufletului sunt reprezentate simbolic de către cele patru ființe vii: rațiunea de către vultur; sentimentul de către bou; voința de către leu și conștiința de către om. În mod obișnuit, se spune că cele patru funcțiuni ale sufletului sunt rațiunea, sentimentul, voința și conștiința.

Cele patru simțiri, cele patru funcțiuni ale sufletului, au fost pângărite de păcat. Cu rațiunea sa sănătoasă, omul trebuie ca în toate să-L găsească pe Creatorul său. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18,1), spune Proorocul David. Ori omul poate ajunge să-L neglijeze pe Dumnezeu, sau chiar să-L nege. Cei curați cu inima Îl văd pe Dumnezeu.

Omul cu inima curată, Îl iubește pe Dumnezeu, sentimentul său curat, reprezentat de bou, iubește lucrurile curate și sfinte. Omul păcătos se plânge, dimpreună cu Sfântul Pavel, spunând că voința sa e slabă. „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Romani 7,24). Voința, reprezentată de leu, ajunge total neputincioasă.

Iar conștiința, care e glasul lui Dumnezeu din om, și ar trebui să strige de câte ori face păcatul, a ajuns pe de-a-ntregul adormită, simțirile sunt totalmente pângărite. Ar trebui să ne luminăm mintea, să ne încălzim inima și să ne întărim voința pe calea binelui. Iar conștiința cea adormită să devină trează.

Iubiți frați și surori,

Am încercat în perioada Postului să ne curățim simțirile, și să-L putem vedea la Paști pe Hristos cu neapropiată lumină a Învierii și să-I cântăm cântare de biruință. Pentru că „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt”[3].

Ne-am folosit de toate mijloacele pe care le avem la îndemână pentru a ne curăța, dar mai ales de pocăință. Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că „pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și, bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”[4]. Iar pocăința presupune și o bună spovedanie.

Cei ce s-au folosit de pocăință cu seriozitate și și-au curățit simțirile au avut parte de experiențe deosebite. Sfântul preot Dumitru Stăniloae, într-o convorbire telefonică cu Sorin Dumitrescu, îi mărturisește acestuia: „Știi, domnule Sorin, ast`noapte… ceva extraordinar… în vis mi-a apărut îngerul, chiar așa! N-o să vă vină să credeți, dar cu adevărat, l-am văzut… așa… aproape…, foarte apropiat…”[5].

Sau daca e să pomenim pe părintele Nicodim Mândiță, și el pătimitor în temnițele comuniste, vom vedea felul minunat în care a plecat din lumea aceasta, întâlnindu-L pe Domnul Hristos. Povestește o maică cum pe la ora trei din noapte „chilia se umple de o puternică lumină și vedem lângă părintele un arhiereu îmbrăcat în veșminte, având dio-trichierele în mâini… Noi am căutat jos de frică, dar am auzit pe arhiereu zicând: Părinte, de acum mergi cu noi! Iar părintele a spus atât: Doamne, cât Te-am așteptat!”[6]. Și a trecut în eternitate. Înțelegem că a fost Domnul Hristos Cel înviat din morți.

Și mai amintesc un nume: Sfântul Liviu-Galaction de la Cluj. Rector al Institutului Teologic, vicar eparhial, este întemnițat la Aiud, pentru „vina” de a fi elaborat o programă de catehizare a tinerilor, de fapt a tuturor creștinilor, în biserică. Cu ocazia procesului de la Tribunalul militar din Cluj, în cele câteva minute de convorbire cu familia, i-a spus soției sale: „Dragă Sisi, împacă-te cu gândul că noi nu ne mai vedem în viața aceasta”. Este chinuit la Aiud, Îl mărturisește pe Hristos cu seninătate și moare pe 8 martie 1961, fiind îngropat pe „Râpa Robilor”. Sfântul Sinod l-a trecut în rândul sfinților, iar local a fost proclamată canonizarea lui pe 25 martie 2025, de Praznicul Buneivestiri.

Dreptmăritori creștini,

Sfântul Pavel ne sfătuiește cu insistență:  „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința (Evrei 13,7). Sfântul Liviu-Galaction a murit pentru ora de religie și ne rămâne un exemplu convingător.

Mai mult, în decembrie 1989, tinerii care demonstrau pe străzi, îngenuncheau, ziceau „Tatăl nostru” și cântau „Cu noi este Dumnezeu”. Cădea un sistem fără de Dumnezeu și credeam că el nu se va mai întoarce niciodată. O vreme așa și a fost.

Dar, încet, încet, cel rău și-a scos cornițele și atitudini necreștine se ivesc într-un loc sau altul. Copiii toți fac religie la școală, dar duminica la biserică câți vin? Doar o parte dintre ei. Ori noi dorim să-i facem creștini practicanți.

E nevoie de o viață creștinească activă și de o atitudine corectă față de semenii noștri. Pentru că dacă ne curățim simțirile, Îl vedem pe Hristos în ceilalți. Ni se relatează faptul că într-o mănăstire tare s-u împuținat și au îmbătrânit călugării. Starețul necăjit s-a dus la un mare duhovnic și i-a spus necazul. Iar la sfârșit l-a întrebat: oare noi suntem cauza? Iar duhovnicul i-a răspuns: voi sunteți cauza. Voi cu indiferența și lipsa de comuniune cu ceilalți! Pentru că Domnul Hristos S-a întrupat în unul din viețuitori și voi nu-l băgați în seamă. Ați devenit nesimțitori.

Starețul s-a întors acasă și le-a relatat celorlalți călugări convorbirea cu duhovnicul. Atitudinea lor s-a schimbat. Nu știau în care dintre ei s-a întrupat Hristos. Și i-au tratat pe toți cu multă atenție și dragoste. Rezultatul? Lucrurile s-au îmbunătățit. Au început să vină tineri. Starea generală era una frumoasă, ca-n vremurile bune. Simțirile sufletești s-au curățit și erau în stare să-l vadă pe Hristos, Cel înviat din morți.

Iubiți credincioși,

De fapt, noi știm că Domnul Hristos este prezent în semenii noștri și așteaptă să-L slujim. Simțirile noastre nu-s curate ca să sesizeze acest lucru. Vorbindu-se de judecate viitoare, în Evanghelia după Matei, capitolul 25, Mântuitorul ne spune că atunci când va reveni, vor învia toți morții și El îi va împărți în două: pe unii de-a dreapta, pe alții de-a stânga.

Și „va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36). Rămânând nedumeriți, Domnul le va zice: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia         dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Slujba de la Paști, adresându-se nouă, care se presupune că „ne-am curățit simțirile” zice în ultima cântare: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm! Hristos a înviat din morți, cu moartea cu moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”[7].

Vă îmbrățișăm cu bucurie sfântă și vă zicem: Hristos a înviat!

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Penticostar, E.I.B.M.B.O.R., București, 1999, p. 16.
[2] P.S.B. 34, Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, E.I.B.M.B.O.R., 1992, p. 88.
[3] Penticostar, p. 16.
[4] Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină, București, 2001, p. 42.
[5] Sorin Dumitrescu, 7 dimineți cu părintele Stăniloae, Anastasia, 1992, p. 266.
[6] Ieromonahul Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, 2002, p. 100.
[7] Penticostar, p. 24.

Antrenorul echipei de fotbal ”U” Cluj, Ioan Ovidiu Sabău, s-a declarat mulțumit după victoria de sâmbătă din deplasare în fața celor de la Rapid București, scor 0-2, și i-a felicitat pe jucători.

”Jocul acesta îmi amintește de jocurile frumoase pe care le-am practicat. În urma acelor jocuri bune am stat 18 etape pe primul loc, o echipă care pe merit a fost acolo. Am dominat, mai ales în prima repriză, în zona centrală, am ținut de minge, am avut posesia, am avut acea plăcere să jucăm fotbal, curaj, am și reușit să înscriem.

În a doua repriză, jucătorii cu probleme au  început să piardă din ritm și nu am mai avut mingea și am început să ne retragem ceea ce nu trebuia să facem.

Mi-au plăcut intervențiile lui Edwinas (portarul echipei – n.a.). Mi-a plăcut curajul, atitudinea, starea de spirit și plăcerea de a juca fotbal, asta m-a impresionat la jucătorii mei, îi felicit.

Sunt mulțumit de cum am arătat, asta vreau să fie fața Universității, să impresioneze prin joc, un fotbal plăcut, să placă celor care se uită la noi. Asta trebuie să ne preocupe, să jucăm fotbal”, a spus Sabău.

Acesta crede că echipa sa poate să fie printre primele trei din play-off.