80 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu. Poezia prevestitoare scrisă de Iorga cu o zi înainte de împuşcare

Presiunea căutărilor identitare

România interbelică a fost cercetară, explicată, prezentată și văzută din și prin prisma faptelor și fenomenelor care au avut loc între 1918-1941.  Inevitabil, fresca societății românești ne dezvăluie lumini și umbre, într-o alternanță sau întrepătrundere a împlinirilor și neîmplinirilor a opțiunilor democratice cu cele totalitariste, a  guvernelor și guvernărilor mai mult sau mai puțin performante, a unei clase politice (ne)adaptate suficient la marile provocări generate de noile realități de după Primul Război Mondial și întregirea statală  exprimată plebiscitar la Chișinău (27 martie/9 aprilie 1918), Cernăuți (15/28 noiembrie 1918) și Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu

Uriașa avalanșa a faptelor care s-a rostogolit cu putere în și spre societatea românească a condus inevitabil la (ne)adaptări și tensiuni, la (ne)mulțumiri și resentimente, la mutații și malformații sociale, economice, politice, etnice și religioase. Toate acestea pot fi exprimate prin (re)afirmarea identității sau impunerea unei alte identități societare.

Unii doreau și urmăreau o deschidere  puternică spre universal și european, prin introducerea modernității cu rapiditate și depășirea stărilor sociale și economice care au grevat dezvoltarea timp de secole. Alții doreau conservarea tradiției și o evoluție din și prin această paradigmă. Criticul literar Eugen Lovinescu și economistul/sociologul Ștefan Zelentin au declanșat, încă înainte de 1918, o amplă discuție pe această temă.

Numeroși intelectuali au fost atrași și s-au implicat în aceste dezbateri. Acestea au reverberat în societate și au influențat, inevitabil, spectrul social și politic din România acelor ani. De la rațiune și reținere la presiune, pasiune și violență nu a fost decât un pas. Un pas care s-a concretizat în fapte și activități negative și reprobabile.

Nu au lipsit nici puternicele influențe externe  venite dinspre mișcările extremiste. Într-un „secol al extremelor” (Eric John Hobsbawm) și al neadaptărilor la democrațiile occidentale, la uriașul set de probleme interbelice, drumul spre autoritarism și dictatură nu a fost greu de trasat.

Este cât se poate de adevărat că destructurările inevitabile de după prima conflagrație mondială au fost urmate prea puțin, uneori deloc, de (re)structurări, (re)organizări și (re)lansări care să instaureze o nouă/altă paradigmă instituțională la care au aspirat mulțimile anonime, care au „putrezit” (la propriu), au pătimit și au murit în tranșeele Marelui Război. Tentația, opțiunea și aderența la triumful iluzoriu al democrației s-a conjugat cu radicalismul bolșevismului și ascensiunea fascismului.

În fața acestor realității, presiunile și mișcările stradale, susținute și încurajate, uneori, de la cel mai înalt nivel, au electrizat și depășit frontiera rațiunii. De la contestarea democrației și a responsabilității civice și de la dictatura străzii s-a ajuns la exclusivismul social și fizic al adversarilor. Tragismul ucise umanul!!!

Trăind în cercul vostru strâmt…

În arealul acestor tensiuni, opțiunile ideilor democratice nu au lipsit. Calea spre soluționarea problemelor existente trebuia să fie renovarea structurilor democratice, prin abordări cerebrale, echilibrate lipsite de idei politicianiste, ieftine și subjugante. Reportarea, uitarea și (re)vopsirea discursului politic, așa cum se întâmplă de multe ori și astăzi, deveniseră contraproductive și periculoase.

Din „turnul lor de fildeş”, mulți oameni politici nu au înțeles sau nu au vrut să se exprime spre și pentru o societate a dialogului și raționalului. Efectele imediate: crime, pogromuri, mutilări individuale și colective, traume psihice  puternice. Efectele pe termen mediu: dictaturi, războaie, crize. Efectele pe  termen lung: distrugeri, pierderi de vieții omenești, punerea sub semnul întrebării a identității statale și chiar a civilizației.

Mulți din cei care atunci nu au priceput și perceput „timpul lor” s-au trezit în „afara istoriei” și, din păcate, au tras după ei mulțimi de oameni nevinovați, naivi și creduli. Asemănarea cu zile noastre este întâmplătoare!!!

Triumful violenței împotriva rațiunii

Extremismele se pot atenua și corecta prin rațiune și solidaritatea rațiunii. În prima linie a acestei solidarități trebuie să fie purtătorii de mesaj, oamenii de condei, dascăli, intelectuali, oameni de știință, artiști și toți cei care iubesc, rațional și predictibil viața. Fără un astfel de orizont nu se poate așeza perenitatea peste oameni, pacea și încrederea socială.

În perioada interbelică, cei care au subscris la un astfel de proiect au plătit cu viața, pentru ideile, opțiunile și acțiunile lor. Este suficient să ne amintim de I.G. Duca, Armand Călinescu, de Nicolae Iorga și de Virgil Madgearu. Ultimii cădeau sub gloanțele celor prea grăbiți să înlăture chirurgical cangrenele politicianiste interbelice, acum 80 de ani!!!

Chiar dacă prin neștiință și manipulare mânuitorii armelor morții se declarau justițiari, actele lor sunt condamnabile și nejustificate. De reflectat și regândit. Viața unui om este la fel de prețioasă ca a tuturor oamenilor.

Nu o să insist asupra biografiei lor. Este știut că Nicolae Iorga a fost, poate, cel mai mare istoric al românilor, un enciclopedist cu una dintre cele mai voluminoase opere (peste 21.000 de titluri), că a fost Doctor honoris causa a unor universități și academii prestigioase din întreaga lume. La moartea sa, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Virgil Madgearu a fost unul dintre cei mai prestigioși economiști și sociologi interbelici, profesor la Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din București. A redactat lucrări fundamentale de istorie și teorie, practică economică. A fost doctrinarul Partidului Național Țărănesc. Este membru post-mortem al Academiei Române.

Dincolo de viața și activitatea lor, de crezul lor politic exprimat și apărat cu demnitate și eroism, rămân faptele îngrozitoare care au secerat destinele celor doi, Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. E bine să reflectăm astăzi, mâine și totdeauna. Conflictul generațional care există în stare latentă sau/și explozivă poate fi gândit și abordat rațional. Și pentru aceasta, poate că nu ar fi rău ca din când în când să rememorăm ultimile versuri scrise de Nicolae Iorga, în preziua morții sale:

Brad bătrân

„Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,

De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi ursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?”

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean