Ziua Marii Unirii, 1 Decembre 1918, devenită între timp şi Ziua Naţională a României, a fost şi este îndelung lăudată de români şi mai ales de elitele conducătoare. Au fost însă şi voci care au privit-o şi o privesc cu rezerve, din diferite motive.

Voci împotrivă

O voce care odinioară s-a opus unirii a fost cunoscutul scriitor şi jurnalist Ioan Slavici, român din Banat. El s-a numărat printre românii ardeleni care nu voiau o unire necondiţionată. Slavici credea că România nu era pregătită pentru o unire administrativă şi voia mai degrabă o Românie federală, în care fiecare regiune să îşi păstreze identitatea şi specificitatea, iar unirea românilor să fie doar la nivel cultural şi spiritual.

„Îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din Împărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina. Dacă e vorba de cultură economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, și țara întreagă e paraginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România?”, îi scria, de exemplu, Slavici lui Nicolae Iorga, în 1907.

Pentru atitudinea sa, Iorga l-a scuipat în plină stradă pe Slavici, în 1919.

Până şi Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre cei care a dus declaraţia de unire de la Alba Iulia la Bucureşti a avut momentele sale de îndoială, mai ales atunci când l-a întrebat pe Iuliu Maniu, cu refrire la actul Marii Uniri: „Măi, Iuliu, oare bine am făcut ce am făcut?”.
Mai în zilele noastre, istoricul şi diplomatul Neagu Djuvara contesta faptul că 1 decembrie a fost aleasă ca zi naţională.

„Nu sunt de acord cu alegerea lui 1 decembrie ca sărbătoare naţională. În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 mai, care este data independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a facut pe acei domni din 1990 să se teamă, înţeleg. Dar, pe de altă parte, 1 decembrie nu este data României mari. Este data când două provincii, Transilvania şi Banat, au cerut să intre în Regatul României. Cu două zile înainte ceruse Bucovina. Cu şase zile înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică de regele Ferdinand, la 24 decembrie. Deci data când s-a născut România mare este 24 decembrie, nu 1 decembrie. Pe de alta parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare naţională e bine sa fie ţinută într-un anotimp cu soare, în care vremea sa îndemne la bucurie, oamenii să poata dansa în strada. Ce te faci la 1 decembrie, cand se văd aburii vorbitorilor ieşind din gură si când bieţii ostaşi ingheaţă?”, spunea Neagu Djuvara într-un interviu pentru hotnews.

1 decembrie cu puţină priză la opinia publică

arhiva arcanum.com

1 decembrie a avut şi momentele ei de glorie, dar şi de penumbre. Odinioară, importanţa care i s-a dat în spaţiul public a fost şi foarte mică.
Spre exemplu, în Făclia din 1 decembrie 1968, tocmai atunci când se împlinea Semicentenarul Marii Unirii, spaţiul acordat evenimentului a fost foarte restrâns.

Pe prima pagină a ziarului era redat un material al istoricului Camil Mureşan, iar în rest câteva aspecte de la câteva simpozioane tematice organizate atunci.

„SESIUNE DE COMUNICĂRI Ieri a avut loc, în sala de conferințe a Bibliotecii universitare, în organizarea Universității „Babeș-Bolyai”, Institutului de istorie al filialei din Cluj a Academiei și a secției din Cluj a Institutului de studii istorice și social politice de pe lângă C.G al P.C.R., o sesiune de comunicări științifice consacrată Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România.

La sesiune au participat personalități marcante ale științei și culturii clujene, cadre didactice universitare, cercetători științifici, studenți. Au participat tovarășii Roman Morar, secretar al Comitetului județean Cluj al P.C.R., Ioan Bojan, secretar al Comitetului municipal de partid, Grigore Drondoe, secretar al Comitetului de partid pe Centrul universitar. Deschizînd sesiunea, prof. univ. Victor Preda, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, a vorbit despre semnificația actului istoric de la 1 decembrie 1918.

Au fost prezentate următoarele comunicări științifice: Semnificația Unirii — prof. univ. dr. docent Ștefan Pascu, membru corespondent al Academiei, rectorul Universității 1 „Babeș-Bolyai”; Rolul internațional al luptei poporului român pentru desăvîrșirea statului său national — conf. univ. Ioan Bojan; Realizarea statului național unitar in concepția politică a poporului nostru in epoca modernă — Constantin Rusu, cercetător științific principal, Lupta comună româno-maghiară Împotriva stăpânirii habsburgice — Gh. Bodea, cercetător științific, Atitudinea naționalităților față de problema unității de stat a poporului I român — prof. univ. A. Cselé Inyi și conf. univ. I. Kovács,- – Presa din Transilvania, factor militant în pregătirea Unirii — ■ asistent Liviu Maior,- Lupta emigrației române in favoarea Unirii — asistent V. Vesa. Aportul mișcării muncitorești din țara noastră la făurirea statuluiromân unitar — L. Vajda, șef de sector la secția din Cluj a I Institutului de studii istorice și ■ social-politice? Acțiuni revolu ■ționare ale țărănimii din Transilvania în spiritul luptei pentru desăvîrșirea unității de stat — A. Egyed, cercetător științific principal; P.C.R., conducătorul luptei pentru democrație și socialism în cadrul statului român unitar — L. Fodor, cercetător științific. ’

SIMPOZION Aseară, la Casa de cultură a studenților, Ateneul universitar a organizat un simpozion consacrat semicentenarului Adunării Naționale de la Alba- Iulia. Au participat tovarășii: Roman Morar, secretar al Comitetului județean de partid, Grigore Drondoc, secretarul Comitetului de partid pe Centrul universitar, alți activiști de partid și de stat, universitari, oameni de știință, cultură și artă, studenți. In cadrul simapozionului au vorbit prof. univ.dr. docent Ștefan Pascu, prof. univ. Adalbert Cselényi, prof. univ. dr. docent Dimitrie Todorvan. In continuare, corul Conservatorului „George Dima” și „ echipa de teatru a Casei de cultură a studenților au prezentat un reușit poem literar”, se artăta în una dintre puţinele ştiri tematice din Făclia din 1 decembrie 1968.

Zilele naţionale ale României

1 decembrie este cea mai recentă dată care este marcată ca zi naţională, dar nu a fost singura. România a mai avut alte trei zile care odinioară erau marcate ca zi naţională: 24 ianuarie, 10 mai şi 23 august.

24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor. Prima atestare documentară a unei sărbători naționale, este anul în 1860, când Kogălniceanu propune aprobării Domnului prima inițiativă în acest sens. Începând cu 1861, ziua de 24 ianuarie a început să fie sărbătorită cu mult fast. După abdicarea lui Cuza, ziua de 24 ianuarie a decăzut în importanță, fiind totuși în continuare sărbătorită, mai ales în Moldova, dar a pierdut întâietatea în fața zilei de 10 Mai.

10 mai, Ziua Independenţei şi a Monarhiei:
Desemnat să fie noul Domnitor al Principatelor Române, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, mai târziu, Regele Carol I al României) a sosit pentru prima dată în București în ziua de 10 Mai 1866. El a fost întâmpinat la Băneasa de o mare mulțime de public și de primarul Bucureștilor, Dimitrie Brătianu (fratele prim-ministrului, Ion C. Brătianu), care i-a oferit, în mod simbolic, cheia orașului. În aceeași zi, principele a depus jurământul ca Domnitor în fața Adunării reprezentative a Principatelor Române Unite.

La data de 10 Mai 1877, a doua zi după citirea și adoptarea Declarației de Independență de către ambele Adunări, Domnitorul Carol I a sancționat și promulgat Declarația – ea căpătând, conform Constituției, putere de lege prin semnătura regală. De aceea, ziua de 10 Mai 1877 rămâne în istorie ca Ziua Independenței României, „zi de naștere” a României moderne (ea a fost sărbătorită ca Zi Națională până în 1947, anul instalării totale a regimului comunist). La 10 Mai 1877, Domnitorul Carol primit închinarea Corpurilor statului, la aniversarea a 11 ani de la sosirea în România, cu care ocazie i s-a oferit, în mod simbolic, o Românie independentă. Peste ani, cele două evenimente au fost contopite într-unul singur, căpătând prin cumularea și a încoronării, o triplă semnificație. Trebuie spus că tripla semnificație nu a fost o coincidență, dimpotrivă data a fost special aleasă pentru a coincide cu aniversările precedente, în cazul de față România urmând să fie promulgată regat la data aniversară a nașterii principelui (8/20 aprilie).

Veșnica dispută între liberali și opoziție a devansat această promulgare, ea fiind realizată la data de 14/26 martie, când principele a promulgat legea. Încoronarea însă a trebuit să aștepte, din motiv de doliu (moartea țarului Alexandru al II-lea survenită la data de 1/13 martie 1881, funeraliile având loc la data de 15/27), principele refuzând să se încoroneze imediat după intrarea în vigoare a legii și, prin urmare, data aleasă a fost aceea de 10 mai s.v. la dorința viitorului rege. (wikipedia)

23 august, Ziua Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste:
După abdicarea forțată a Regelui Mihai I, în 30 decembrie 1947, ziua de 10 Mai, amintind de monarhie, nu mai putea juca rolul unei sărbători naționale în noua republică comunistă, proclamată prin fraudă parlamentară chiar în aceeași seară. Astfel, o nouă zi de sărbătoare națională a fost instaurată prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională. Prin această Hotărâre de Guvern, curajosul act regal de la 23 August 1944 (prin care Regele Mihai I a evitat desfășurarea ostilităților pe teritoriul României și a scurtat cu șase luni Al Doilea Război Mondial în Europa) a fost „confiscat” de propaganda comunistă, ca ziua „Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste”.

23 August a fost sărbătorită ca Zi Națională pe toată durata regimului comunist (până în 1989), fiind amplu exploatată propagandistic și „devalorizată” de către acesta.

1 decembrie:

După unirea Transilvaniei cu România, și ziua de 1 Decembrie a devenit o zi de sărbătoare națională, fiind sărbătorită mai ales în Transilvania. Nefigurând însă printre sărbătorile naționale legalizate oficial, ziua de 1 Decembrie a căzut în uitare.

În anul 1990, după revoluția anticomunistă din anul 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 16 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.

În imagine, o hartă a României Mari din 15 februarie 1919, la două luni de la Marea Unire, cu o graniţă vestică haşurată şi stabilită ulterior, la Tratatul de la Paris.

Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 16 decembrie drept sărbătoare națională.

Alegerea zilei de 1 Decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.

Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, prim-ministrul de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.