Ziua cea mai neagră a Transilvaniei – Dictatul de la Viena. Manifestația de ”împotrivire” de la Cluj – presa din 1940

Sâmbătă, 30 august, se împlinesc 85 de ani de la cea mai neagră zi a Transilvaniei – Dictatul de la Viena din 1940. Evenimentul, care a dus la ruperea unei părți a Transilvaniei și alipirea la Ungaria horthy-istă, a fost reflectat în ziarele românești ale vremii, iar mari gazetari, precum Pamfil Șeicaru, au scris articole edificatoare.

Efectele Dictatului de la Viena

În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, România a pierdut Transilvania de Nord, mai precis o suprafață de aproximativ 43.492 km pătrați, însumând o populație estimată între 2,3 și 2,6 milioane de locuitori (români, maghiari, evrei, germani, romi etc.).

Diktatul a fost impus de Germania nazistă și Italia fascistă, ca arbitri și a fost parte a presiunilor teritoriale asupra României în 1940, după ce pierduse deja Basarabia și nordul Bucovinei către URSS și urma să cedeze Cadrilaterul Bulgariei.

Manifestația de ”împotrivire” de la Cluj

Cu ajutorul platformei Arcanum, Cluj24 vă prezintă atmosfera din acele vremuri.

În ziarul Universul din 4 septembrie 1940 a apărut un articol pe prima pagină referitor la mari manifestații patriotice care au avut loc în Ardeal și la București în semn de protest față de deciziile de la Viena.

Una din manifestații ”de împotrivire” a avut loc la Cluj.

”Hotărirea dela Viena a ajuns la cunoştinţa opiniei publice ardelene, ca un ecou funerar care răsvrăteşte şi ridică în tumult tot ceeace este viață, împotriva spectrului sinistru al morţii.

Ea a ridicat în iures de protestare, întreagă populaţia românească a Ardealului; ea a deslănțuit furtuna de impotrivire a unui neam care a avut o mie de ani dreptate, dar nu și-a putut-o dobândi, până nu a cucerit-o prin luptă.

Arbitrajul dela Viena l-au făcut oamenii.

Oamenii sunt trecători și supuşi greşelilor, dar dreptatea este Dumnezeiască și eternă.

Noi nu suntem împotriva Germaniei şi Italiei, Vrem insă cu prețul vieții noastre să se ţină seamă, atunci când este vorba de România şi fiii săi, de supremele interese de viață ale poporului român.

”A nu se lăsa nici un grumaz de Român sub jug strein”

Vineri seară, zeci de mii de Români din capitala Ardealului, au iesit sub cerul liber si instelat, pentru a-si striga profunda lor revoltă, si împotriva unei judecăţi care tinde să îi ducă în robie.

Pe marile bulevarde ale Clujului, în Piaţa Unirii, în fața Primăriei, în fața Lupoaicei și în fața Rezidenței, mulțimea a dat glas viforos hotărîrei de a rezista cu prețul vieții.

Această mare manifestație spontană a zecilor de mii de Români, tălmăcește voința tuturor sufletelor româneşti a celor prezente și a celor din eternitate, de a nu se lăsa nici un grumaz de Român sub jug strein.

Ea este nestăvilită, ca ploaia, ca viforul, ca marea tulburată. Ecourile ei se întind până la îndepărtatele margini ale voinţei omeneşti, unde începe cântecul morţii.

La orele 8 seara miile de români clujeni s’au adunat la Universitate, de unde în frunte cu tricolorul au pornit într’o impresionantă coloană de câte 6 inși prin Piaţa Unirii spre rezidența regală purtând pe buze imnul răsvrătirii românești și al hotărîrii nestrămutate de a nu ceda nici o brazdă.

„Nici o brazdă” a fost imensul strigăt de afirmare care isbucnea tumultuos din piepturile răsvrătite de nedreptatea ce se face neamului românesc.

Pe buze cu versurile lui Mureşeanu „Murim mai bine’n luptă cu glorie de-plină, decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pă-mânt”, impresionanta coloană a străbătut Piaţa Unirii şi str. Memorandului și s’a oprit în faţa Rezidenţiei, unde s’a im-provizat o tribună.

Moment de reculegere în genunchi

Cu ochii fulgerând răsvrătirea s’au ridicat oratorii, fiii gliei românești, crescuţi din cremenea pământului și au vorbit așa cum nația a vrut să-I audă demult.

”Nici un petec de pământ”…,„Vrem să murim apărându-ne fruntariile, onoarea şi demnitatea natională”…„Ardealul nu înţelege să fie ciuntit”. Vrem război”, acestea au fost frazele răspicate și dârze, frazele de cremene și oțel, frazele vreii nestrămutate a Națiunii românești.

Imensa suflare românească s’a reîntors apoi prin str. N. Iorga în Piaţa Unirii unde s’a oprit în faţa Lupoaicei. Aici sufletele românești s’au deslănțuit în furtuna răsvrătirii. Aceiași fii de cremene s’au ridicat viforos împotriva dictatului dela Viena.

Apoi furtuna de vrere românească s’a oprit o clipă. Un crainic a anunțat un moment de reculegere pentru memoria celor cari s’au jertfit pentru Patrie și în memoria acelor fii ai neamului cari s’au jertfit pentru idealurile lor.

Marea de români cu sângele clocotind, cu plânsul reținut dureros, cu pumnii încleștați a îngenunchiat cu lacrămile curgând şiroaie : și a intonate Cu noi e Dumnezeu, înțegeți neamuri și vă plecați.

În plânsul celor îngenunchiaţi în Piaţa Unirii, durerea întregului neam se revărsa ca o îmbălsămare, ca o întărire de suflete”.

”S’a frânt unitatea Transilvaniei”

Tot ziarul ”Universul” titra pe prima pagină din 6 septembrie ”Consecințele verdictului dela Viena – o nouă Ungarie mosaic de naționalități”.

”Noua limită fixată prin verdictul dela Viena, prin care s’a frânt unitatea Transilvaniei, fără să se ţină seama de principiul etnic, de drepturile străvechi ale Românilor și de soluţia strămutării populațiunii, care în alte părţi a fost aplicată în cursul războiului actual Germania și Italia, a lăsat pe teritoriul român cedat Ungariei o puternică majoritate românească de 1.304.903 de suflete și minoritate germană împărțită în două grupuri şvabilor din Satu Mare și grupul sașilor din Bistrița-Năsăud, precum și germanii răzlețiți din celelalte județe – în total 72.109.

Tinând seama de aceste cifre, Ungaria de mâine, in noile sale frontiere opuse principiului etnic, va fi iarăşi un stat mozaic de nationalități, aşa cum a fost până la 1918.

Numărul Românilor trecuți sub dominația maghiară va ridica la 1.400.000, dintre care peste 1.304.903 în Transilvania de nord, ruptă din teritoriul României și aproape 100.000 intre Tisa și fosta frontieră din 1920. Dacă ținem însă seama și de numărul Românilor maghiarizați, dar care și-au păstrat credința religioasă și conştiinţa din judțene secuești și din câmpia Tisei, numărul total al Românilor rămaşi sub dominația maghiară se apropie de 1.600.000 suflete.

Minoritatea germană din Ungaria de mâine va spori cu 72.109 de suflete, aşa că în total ea se va cifra la mai mult de 700.000.

In ordine descrescândă vin celelalte minorități: ruteană, croato-slovacă, sârbă ș. a. evreească.

Românii, 1,6 milioane de suflete

Pe când, până la 1940, în Ungaria minoritatea cea mai insemnată, prin efectivul ei numeric, a fost cea germană, în noile frontiere ce el va avea Ungaria după aplicarea verdictului dela Viena, minoritatea română va fi cea mai puternică prin efectivul său numeric de aproape 1.600.000, in care întrece EFECTIVUL TO TAL AL MINORITATII UNGARO-SECUEŞTI DIN ROMANIA MARE DE ERI.
Neglijând cel mai important și decisiv factor în materie de delimitare de frontieră între două state, factorul uman etnic, prin verdictul dela Viena, s’a ajuns la crearea unei Ungarii mozaic de naţionalități, aşa cum a fost și Ungaria dinainte de 1918.

Iată redeschis un nou focar primejdios in Europa centrală, nu numai din cauza structurii mult-naționale  astatului ungar, dar și din cauza tratamentului minorităților impus de politica de maghiarizare, practicată și inainte și după războiul mondial, de toate guvernele din Budapesta”.

”Stat și națiune”

Articol de Pamfil Șeicaru, apărut în ziarul Curentul din 2 septembrie 1940

”Ne vin din toate colţurile Transilvaniei atlase, hărți murale, studii privitoare la drepturile noastre imprescriptibile, drepturi ce derivă din aşezarea milenară a poporului român în acest cuprins geografic. Sunt vechi atlase care au servit ca manuale oficiale în şcolile ungureşti: pe paginile lor îngălbenite ce simți trecerea anilor… Sunt cărți de de școală păstrate cu duioşie într’un colț al bibliotecii, aşa cum se păstrează fotografiile vechi de familie.

Or, de aceste mărturii ale copilăriei sau ale adolescenței, oamenii se despart cu greutate, dar fiecare se simte obligașie la afirmarea drepturilor Nației.

Trimit aceste mărturii ungureşti ale drepturilor noastre, ofițeri, preoți, învăţători, avocați, medici, câte un notar de sat sau câte un funcţionar vamal; şi hărţile sunt întovărăşite de explicații… Sau ni se mai dau indicații privitoare la alte atlase, pe care nu le au, dar de care îşi amintesc prea bine.

Străbate, în toate aceste scrisori, un sentiment românesc a cărui dogoare ne înviorează sufletul, ne dă o credință invincibilă într’un viitor mai puțin vitreg.

Adesea întârzii cu o scrisoare, cu un atlas vechiu, și recapitulezi cei 22 de ani de patimi electorale deslănțuite, de cuvinte rostite fără nici un simț al răspunderii, de erori politice, de nevolnicii administrative, ca să incerci amarul celor mai grele păreri de rău. Cum s’a risipit entuziasmul!… Cum s’a nesocotit tot ce a fost bun in structura morală a Nației !… Cum s’a bălăcit totul!… Ce admirabilă substanţă etnică a fost trivialízată de lipsa unei concepții statale, un secăturism politic, de lipsa unui ideal animând organizația de Stat!

Dacă am lua nu numai discursurile rostite în şedinţele solemne ale parlamentului, ci şi cele rostite în întrunirile de propagandă electorală (adică în împrejurările cele mai prielnice unei dări în spectacol a lipsei de conştiinţă națională, a lipsei de răspundere politică), -atunci am putea să inventariem tot vidul politicii româneşti. Natia nu a fost sporită sufletește.

Nația nu s’a simțit nici un moment chemată spre ceva care să aibă aceiaşi măreţie pe care Nația o mărturisise spontan la 1 Decembrie 1918. Statul român nu a avut în arhitectura lui, în spiritul care îl animă, în dinamica voinţei, acel suflu epic care străbătuse Neamul românesc de pretutindeni, între 1914 și 1918.

Oameni politici mediocri

Oamenii politici, partidele, regimul, trebuiau să fie interpreții inspirați ai acestui suflu epic: și n’au izbutit să fie decât mediocrii, nevolnicii cârpaci ai unor expediente dela o zi la alta.

In politica generală a Statului, ca și în toate acţiunile guvernelor ce s’au succedat dela unire şi până azi, a fost ceva meschin în concepţie, netrebnic în respirație, stângaciu în execuție.

Nu spunem un neadevăr, atunci când afirmăm că România mică avea o mai orgolioasă concepție statală decât România mare.

Şi acest spirit mărunt, această nepotrivire între proporţiile Statului român şi viaţa politică chemată să-i dea ritmul unei noui existenţe istorice, a dat conţinutul moral al României Mari, la cea mai dramatică răspântie a istoriei noastre.

Nu a fost o simplă întâmplare că pe nesimțite, ca printr’un consens tacit al tuturor oficialităților, marşul voinicei unități naţionale „Deşteaptă-te române” nu s’a mai auzit. Ca și când Nația trezită, smulsă din mrejele unei moleșitoare adormiri, ar fi turburat molcoma existență a Statului, ar fi stricat armonia europeană.

Se vroia o Nație fărâmițată ca energie în pasiuni mărunte, fragmentată de electoralitate, o Naţie incapabilă de ceva măreţ, ca spirit, ca concepție, ceeace ar fi fost strivitor pentru nevolnicele făpturi ce au alcătuit clasa politică conducătoare. O prudentă mediocritate în politica externă, în politica internă o târșâire dela o zi la alta; o însăilare de expediente bugetare, economice, politice, culturale. Din când in când, spre a evada din mediocritate, ne refugiam în farsă, ca să amăgim necesitatea organică a Nației de ceva mare, ceva înălţat peste mărunțișurile cotidiane, ceva care să-i amintească de cadențele epice dintre 1916 şi 1918, născoceam parada aparențelor.

(…) Peste tragicul încercărilor de azi, Nația svârle majestatea unității ei, mai tare decât toate adversităţile, decât toate vremelni-cele nedreptăți.

Infrângerile sunt ale Statului, biruinţele sunt ale viitorului care Nația singură le va smulge chiar celor mai vitrege împrejurări.

Suntem mai uniți ca oricând. Iată unica certitudine a mântuirii noastre”.

”Versailles 1919-Viena 1940”

(Articol de Pamfil Șeicaru apărut în ziarul Curentul din 2 septembrie 1940)

”Ultima izbitură, ca să ne zgudue până în străfundul cobștiinței, să desfacă fiecare celulă a ființei noastre din mrejele lașității numită pretențios prudența diplomatică.

Va trebui să ne regăsim, va trebui să fim ce am uitat să fim, capabili de a respinge minciunile adormitoare, de a asculta adevărul şi de a rosti răspicat adevărul.

Ceea ce ni se întâmplă nouă, s’a mai întâmplat şi altora, de aceea este bine să ne intoarcem cu gandul spre lunile Mai și lunie 1919, spre a desprinde sensul adevărat al situației, spre a lăsa să fulgere gândul apropiatelor regăsiri.

Am răsfoit paginile privitoare la acele grele momente, la acel tragic impas, când Germania a fost constrânsă să accepte dictatul de la Versailles şi am desprins din diverse cărți ceea ce ar putea să evoace in conștiința fiecăruia o situație similară cu aceia pe care o străbate astăzi România.

Cităm textual după Propylien Weltgeschichte (1. X p. ”Când delegația germană s’a prezentat la Versailles, la 7 Mai 1918, la cererea Aliaților, ea fost condusă în fața plenipotențiarilor tuturor Statelor vrăjmașe, adunați sub președinția lui Clémenceau în Sala Oglinzilor dela Versailles.

Reprezentanții germane urmau să apară aci ca acuzați în fața Tribunalului Invingătorilor, spre a-şi primi verdictul.

„Propunerile de pace le-au fost imediat înmânate, tipărite într’un volum gros: li s’a pus în vedere că orice obiecţiuni trebuesc prezentate în scris, într’un răgaz limitat.

„Orice negocieri verbale le erau deci refuzate.

Contele Brockdorff-Rantzau răspunse cu o scurtă cuvântare care reprezenta punctul de vedere german, spunând că numai o pace cu condițiuni suportabile ar putea asigura pentru multă vreme pacea lumii. El respinse vehement acuzația lui Clémenceau că Germania ar purta singură vina războiului mondial. Prin atitudinea sa demnă şi corectă, el știu în această împrejurare să impună adversarului, apărând onoarea Germaniei.

„Delegații germani lucrară la redactarea obiecţiunilor lor timp de o săptămână: ele fură condensate in mai multe memorii, şi predate Aliaților.

Vrăjmaşii nu admiseră însă modificări decât in foarte neînsemnate puncte.

„La 16 Iunie 1919. Aliații prezentară delegațiunii germane forma definitivă a condițiunilor lor, cerându-le acceptarea sau respingerea în termen de 5 zile. Incercările plenipotențiarilor germani de a obține o prelungire a termenului fură aspru respinse. In cazul refuzului de a semna, Aliații ameninţară cu intrarea trupelor aliate în Germania”.

Din..Histoire de la Troisième République” publiée sous la dir. de J. Héritier.

„In noaptea de 22 spre 23, la orele 3 dimineața, d. von Haniel înmâna lui Clémenceau o scrisoare solicitându-i un răgaz de 48 ore, spre a consulta din nou Parlamentul: i se răspunse prin-tr’un refuz categoric.

„Ultimul cuvânt al celor Patru parveni Adunării la orele 3 după amiază, Plângând, Bauer anunţă că guvernul era hotărît să semneze fără condițiuni: propunerea fu adoptată prin ridicări de mâini, cu mare majoritate.

„Peste câteva minute, d. von Haniel transmise lui Clémenceau următorul protest, plin de orgoliu:

„Cedând forţei superioare, și fără a renunța prin aceasta la protestul împotriva nemaipomenitei nedreptăți a condițiunilor de pace, guvernul Republicii germane declară că este gata să accepte și să semneze condițiu-nile de pace impuse de guverne-le aliate și asociate”.

Din volumul „Les conséquen-ces politiques de la Paix”, – al lui Jacques Bainville:

„Din fundul Galeriei Oglinzilor, la Versailles, Herman Müller şi dr. Bell se iviră îmbrăcaţi in negru. Vocea răspicată a lui Clémenceau sporea încă umilința.

Este bine înțeles, domnilor delegați germani, că toate angajamentele pe cari le veți semna, vor trebui ținute loial şi integral!”

„Nu vom uita niciodată acest grai tăios, nici cele două Ja!” indiferente şi moi, ieşite din gura lui Müller și a lui Bell, călăuziți ca niște automate de către seful protocolului. Slabă voce. Debilă garanție. Ce puteau oare angaja Müller și Bell?.. Tratatul dela Versailles urnea forțe cari de pe atunci scăpau controlului şi voinței celor ce-l făurisera”, Din acelasi volum a lui Jacques Bainville (p. 31):

”Priviți acum harta nouei Europe. Germania pierde cam 100.000 km. p. Dar unde-i pierde? Mai ales la Est, pe frontiera ei poloneză… Danzig-ul formează ieşirea coridorului care de-acum va separa Prusia răsăriteană de Prusia occidentală, ca in sec. XVIII…

Tratatul desmembrează deci Reichul la Est, într’un punct sensibil, foarte departe de priza Aliaților. O desmembrează în folosul Poloniei, țară de 3 ori mai puțin populată și de 20 ori mai slabă decât Germania. Germania nu are de intins decât un brat spre a reuni din nou la trupul Imperiului ostravul dela Königsberg. In acest semn, sunt inscrise viitoarele nefericiri ale Poloniei și ale Europei”.

Toată evoluția politică a Germaniei dela 1919 şi până la 1939 fost dominată de amintirea dictatului dela Versailles.

Din acea durere unică a umilinții naționale, s’a plämädit sufletul cel nou al Germaniei. Intr’un spital, un soldat anonim pe patul de suferință, cu ochii incă bandajați, a auzit conținutul dictatului, şi atunci a forrmulat continutul revanşei”.