VIDEO. Spionul Huszár Antal, autorul unei ”cărți secrete” a Guvernului maghiar despre Transilvania. Nu a fost tradusă în română

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Motto: ”Maghiarii aveau un întreg aparat de spionaj pus sub conducerea lui Huszár Antal, referent al chestiunilor româneşti” – (Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale – Bucureşti)

 „Văduva Neagră” şi Românii: „Mărul Discordiei”

Dintre toate cărţile referitoare la români, care s-au publicat la Budapesta în perioada Monarhiei Austro-Ungare, cea elaborată de către Huszár Antal, în anul 1907, este, de departe, cea mai bine documentată, cea mai obiectivă şi, totodată, cea mai consistentă[1]. În ciuda acestui fapt însă, ea nu s-a tradus niciodată integral în limba română, istoriografia de specialitate de la noi (şi din Ungaria de asemenea) nu a fructificat-o la maxim în cadrul analizelor făcute, ba chiar mai mult, volumul în sine a ajuns să constituie şi un veritabil „măr al discordiei” care, în durata lungă de timp, a inflamat o serie de spirite din spaţiul românesc.

Biografia autorului ei a fost tratată, frecvent, cu jumătăţi de măsură, preferându-se, adesea, doar a se menţiona faptul că Huszár Antal a fost „traducătorul”[2], respectiv „funcţionarul” din înaltul corp birocratic de la Ministerul Maghiar de Interne de la Budapesta. În realitate, însă, dincolo de aceste interfeţe ale activităţii sale publice, el a fost nimeni altul decât şeful reţelei de spionaj maghiar în Transilvania, Banat şi Bucureşti[3]. Informaţiile de primă mână, pe care le-a primit, din teritoriu, de la mai mulţi detectivi infiltraţi în diverse medii au făcut din el unul din cei mai buni cunoscători ai realităţilor legate de mişcarea naţională românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Acesta a fost şi motivul pentru care volumul în sine s-a putut baza pe surse de primă mână, iar caracterul ei „secret” (cartea a fost dedicată Ministrului Maghiar de Interne Andrássy Gyula şi folosită, în circuit închis, de înalţi factori politici de decizie de la Budapesta) a transformat-o în una din cele mai preţioase surse referitoare la istoria modernă a românilor.

Carte neagră

Datorită numeroaselor aprecieri personale, care trădează accente şovine din partea autorului, contribuţia în sine a ajuns să fie considerată şi ca o veritabilă „Carte Neagră” a guvernului maghiar, în fapt un „manual de maghiarizare”, având drept scop conștientizarea activă și influențarea identității etnice a românilor din Transilvania.

Potrivit unor consideraţii, ce nu au fost niciodată neatestate documentar[4], această carte „Neagră/Secretă” a guvernului maghiar a ajuns în spaţiul românesc în vara anului 1919 în contextul în care trupele române au ocupat Budapesta şi au înlăturat regimul comunist al lui Béla Kun. În condiţiile în care Huszár Antal murise, în condiţii tragice, cu un an în urmă, iar soţia lui se confrunta cu mari dificultăţi materiale, exemplarul personal al autorului ar fi fost oferit de către aceasta tocmai armatei române cu condiţia ca ea să fie lăsată să treacă frontiera pentru a veni să se stabilească în judeţul Bihor: „A doua zi după ocuparea Budapestei de către români, în mulțimea de nevoiași care se îmbulzeau la comandamentul militar cu felurite cereri, se putea observa o doamnă îmbrăcată în doliu profund care ținea, cu orice preț, să vorbească cu unul dintre ofițerii de serviciu cunoscători ai limbii maghiare. Fiindu-i oferită această posibilitate, doamna în doliu îl imploră pe ofițerul ardelean — cu care putea vorbi în ungurește — să-i aprobe întoarcerea în Transilvania, țara ei de naștere.

Însă ofițerul nu s-a arătat înclinat să îndeplinească imediat o astfel de cerere, cerând, în sprijinul ei, pe lângă motivele personale, și documente doveditoare. A doua zi, doamna în doliu s-a prezentat, din nou, la comandamentul românesc, aducând cu sine o carte groasă, de dimensiuni puțin obișnuite, fiind convinsă că, astfel, va reuși să obțină aprobarea întoarcerii sale în Transilvania. — Domnule căpitan — zise ea — eu sunt văduva lui Huszár Antal, fost funcționar în Ministerul de Interne maghiar.

Soțul meu a fost ucis de bolșevicii unguri, chiar înainte de intrarea armatei române în Budapesta. Eu am rămas singură aici, departe de părinții mei, care trăiesc în Bihor. Dați-mi posibilitatea să mă întorc la ei, căci aici nu mai pot trăi. Drept recunoștință, vă predau această carte, realizată de soțul meu, din însărcinarea guvernului. Este o carte secretă, care mie nu-mi mai este de niciun folos, dar care, pentru România, poate fi de mare utilitate.

Și, rostind aceste cuvinte, îi întinse căpitanului uriașa carte, de aproape o mie de pagini mari, purtând titlul unguresc: A Magyarországi Románok/Românii din Ungaria. Căpitanul o luă în mână și o privi cu uimire. După ce s-a convins atât de valoarea cărții, cât și de situația doamnei care i-o adusese, a intervenit la superiorii săi pentru a-i acorda permisiunea de a se întoarce în țară”[5].   

Carte ajunsă la un episcop

Această poveste, oricât de înduioşătoare ar fi, conţine, indiscutabil, adevăruri, dar şi semne mari de întrebare. Conform surselor inedite de arhivă[6], soţia lui Huszár Antal s-a confruntat, într-adevăr, cu reale dificutăţi materiale după moartea soţului ei, fapt pentru care s-a adresat, în repetate rânduri, Ministerului de Interne Maghiar, solicitând ajutor financiar.

Aceasta, din păcate, nu s-a putut realiza, deoarece, în momentul în care Béla Kun a preluat puterea în Ungaria, ministerul în care a lucrat Huszár Antal a intrat într-o perioadă de transformări profunde. Mulţi dintre foştii camarazi ai săi nu mai erau acolo, iar grava criză socială şi economică cu care se confrunta Ungaria după prima conflagraţie mondială şi-a lăsat amprenta şi asupra Ministerului Regal Maghiar de Interne, plasându-l într-un context cu multe incertitudini. Aşadar, a fost firesc ca văduva lui Huszár Antal să se fi gândit să revină acasă în Bihor.

De asemenea, este foarte posibil ca ea să fi reflectat la faptul că, pentru a putea trece mai uşor graniţa în România Mare, în acel cadru de criză şi sărăcie, cea mai importantă lucrare a soţului ei despre români să reprezinte un argument convingător în faţa autorităţilor române de la care spera să poată obţină permis de liberă trecere. Ceea ce pare să nu se confirme este tocmai acel „troc” care a avut loc între văduva lui Huszár Antal şi ofiţerul român vorbitor de limbă maghiară. Episcopul Ortodox al Oradiei, Roman Ciorogariu[7], cel în posesia căruia a ajuns preţioasa carte şi cel care, totodată, a semnalat, pentru prima dată în istoriografia româneaască, valoarea acestei contribuţii, subliniază cu totul altceva decât citim în „teza trocului” din naraţiunea lui Onisifor Ghibu.

Într-o scrisoare trimisă lui Florian Ştefăneascu-Goangă, pe data de 12 octombrie 1934, Episcopul Roman Ciorogariu a accentuat faptul că el a primit cartea de la profesorul Petru Fodor care, la rândul său, a preluat-o chiar de la văduva lui Huszár Antal[8]. În condiţiile în care Onisifor Ghibu nu a prezentat vreun document istoric autentic, este posibil ca „teza trocului”, pe care el o menţionează, să fie o pură speculaţie sau o naraţiune orală transmisă succesiv de câteva persoane motiv pentru care, în timp, în funcţie de emiţător, ea să fi suferit adăugiri care nu au avut nicio legătură cu cele petrecute în realitate.

Cert este că, odată ajunsă în posesia unei personalităţi bisericeşti din spaţiul românesc, cartea şi-a făcut o intrare triumfală şi în istoriografia de la noi, generând o reacţie în lanţ ale cărei efecte se simt chiar şi în zilele de azi.

 

„Cutia Pandorei”: Cartea „Secretă” a guvernului maghiar şi filiera Ciorogariu-Maniu

             După ce a preluat Cartea „Secretă” a guvernului maghiar de la profesorul Petru Fodor, în vara anului 1919, Episcopul Ortodox Roman Ciorogariu a făcut o amplă referire la conţinutul ei în celebra sa lucrare cu caracter autobiografic intitulată „Zile trăite”[9]. În ciuda unor erori de relatare (înaltul ierarh orădean îl numeşte pe autorul cărţii „Adolf”, când numele lui era, de fapt, „Antal”) menţiunile făcute nu doar că au subliniat importanţa ei convârşitoare pentru o mai bună cunoaştere a istoriei românilor ardeleni şi bănăţeni, ci au şi deschis o veritabilă „Cutie a Pandorei”, generând luări de poziţie din cele diverse.

Episcopul Roman Ciorogariu a ţinut să menţioneze în volumul său faptul că: „Am o carte de peste 900 pagini scrisă de Huszar Adolf, funcţionarul secţiei politice din Minister şi tipărită înainte de războiu în număr restrâns, numai pentru uzul rezervat al şefilor din ministerele budapestane. Şi de cartea aceasta, ţinută sub lacăte, nu ştia nimenea afară de cei iniţiaţi în ministere. Ea conţinea planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc (…)

Când am cetit-o, m’au cuprins fiori de lăturile cari ni s’au aruncat din Budapesta. În această carte am aflat izvorul de unde au emanat toate legile şi ordonanţele ministeriale care dădeau concentric asaltul contra instituţiilor noastre bisericeşti, şcolare, economice, peste tot contra întregii noastre fiinţe naţionale. Aşa se explică acea admirabilă unitate de acţiune îndreptată împotriva noastră peste terenul vieţii publice şi particulare.

Obiectivul acestui plan strategic al unei politici bine definită era maghiarizarea cerului şi pământului unguresc cu toate câte se află întrânsul şi prin toate mijloacele corupţiei şi a forţei brutale[10] (…) Cartea se prezintă, mai înainte, cu un inventar material şi personal al tuturor instituţiilor noastre, bisericeşti, — şcolare, eco­nomice, etc. alcătuit pe baza unei statistici căreia nu i-a scăpat nici o slovă din organizaţia noastră scrisă, nici un cui din avutul nostru şi nici o funcţiune a organismului nostru naţional.[11] ”

Nu a fost atât de secretă

Naraţiunea lui Roman Ciorogariu a fost „contagioasă” în istoriografia românească şi datorită nuanţelor sumbre cu care a fost descrisă cartea lui Huszár Antal, datorită etichetei de „secret” care i s-a pus, dar mai ales din cauza acelor propuneri făcute de autor ce au constituit dovada certă a unor bănuieli mai vechi care, finalmente, se confirmau. Astfel, ea a generat un miraj, dar şi o fascinaţie deopotrivă care s-au transmis din generaţie în generaţie.

Voi reveni cu aprecieri, în cele ce urmează, în legătură cu faptul că această carte nu a fost, nici pe departe, atât de secretă pe cât se credea (a fost reeditată în anul 1908, respectiv 1909, fiind, astfel, la dispoziţia publicului larg), după cum, tot la fel, nu a fost singura lucrare de referinţă a lui Huszár Antal.

În anul 1919, atunci când armata a adus în România Mare preţioasa Arhivă a Ministerului Regal Maghiar de Interne în cadrul unei operaţiuni secrete de mare anvergură, una din piesele de rezistenţă, din acea captură, a fost o altă carte celebră scrisă de renumitul spion maghiar şi care chiar a rămas secretă/necunoscută/nestudiată/nevalorificată până în ziua de azi: Monografia ASTREI elaborată pe baza surselor interne de la Ministerul Regal Maghiar de Interne.

În această fază a analizei, pot spune faptul că, deşi nu există vreo dovadă documentară care să ateste gradul de impact al celor 25 de exemplare din cartea „A Magyarországi Románok” asupra persoanelor influente din acel cerc politic restrâns care a avut acces la volum, deşi voci consacrate din istoriografia maghiară[12] contestă şi azi faptul că această a carte a reprezentat o sursă de inspiraţie autentică pentru guvernele maghiare, respectiv pentru controversata lege educaţională iniţiată de Apponyi Albert în anul 1907[13], dovezile găsite în arhiva oraşului Budapesta[14] arată, fără drept de tăgadă, că factorii politici decidenţi din capitala maghiară nu doar că au luat în serios lucrarea lui Huszár Antal, ci au şi folosit-o în cadrul unei intense campanii de propagandă.

Cartea a ajuns în spațiul românesc

În spaţiul românesc, cartea în sine a circulat în diverse medii, generând emoţie şi mari suspiciuni vis-à-vis de intenţiile şi planurile secrete ale maghiarilor faţă de români. Episcopul Roman Ciorogariu, în deja menţionata scrisoare trimisă lui Florian Ştefănescu-Goangă în anul 1934, a dezvăluit şi aceea că volumul lui Huszár Antal a fost împrumutat Comisiei de Delimitare a Graniţelor de Vest care, atunci, rezida la Oradea. Aceasta a utilizat datele din carte „răsturnând mistificările comisiilor ungureşti”[15]. Ulterior, ea a ajuns la Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor pentru a fi tradusă în limba franceză, cu intenţia ca şi comunitatea internaţională să afle despre planurile obscure pe care maghiarii le nutriseră împotriva românilor în perioada dualismului[16].

În această etapă, Episcopul Roman Ciorogariu a pierdut urma cărţii, spre marea lui indignare, până în momentul în care, în anul 1934, citind materialul lui Onisifor Ghibu din revista „Revue de Transylvanie”[17], i-a cerut acestuia informaţii legate de locul unde se păstra cartea. S-a aflat, cu acea ocazie, că Onisifor Ghibu avusese nevoie de cartea lui Huszár Antal „pentru a o utiliza în lupta cu Statusul Catolic”[18]. După acest moment, înainte de a pleca la Geneva şi la Roma, în anul 1931, Ghibu însuşi a prezentat cartea chiar Regelui Carol al II-lea cu intenţia traducerii ei în limba română. Aceasta s-a considerat drept un demers mai mult decât util în lupta contra revizionismului maghiar care, atunci, se manifesta cu mare intensitate.

Donată Universității Cluj

Chiar dacă o astfel de iniţiativă de traducere a eşuat lamentabil, lucrarea în sine a fost recuperată, în cele din urmă, de către Episcopul Roman Ciorogariu care, atunci, a decis să o doneze Universităţii din Cluj pentru a fi depusă spre păstrare, în siguranţă, în incinta Bibliotecii Universitare. De-a lungul acestui complicat proces de recuperare a volumului, Onisifor Ghibu a mai aflat un detaliu extrem de important. În spaţiul românesc, pe lângă cartea pe care o revendica Episcopul Roman Ciorogariu, mai exista un exemplar al cărţii lui Huszár Antal ce se păstra la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi care venise în ţară pe filiera lui Iuliu Maniu.

Pe data de 1 aprilie 1967, Onisifor Ghibu a făcut o vizită la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti unde s-a întâlnit cu directorul Şerban Cioculescu care i-a dat permisiunea să parcurgă cartea lui Huszár Antal. După două ore de căutări în bibliotecă, volumul a fost găsit finalmente, având, în interior, o foaie scrisă chiar de Iuliu Maniu[19].

Omul de legătură al lui Maniu, cel care a adus în ţară acest al doilea exemplar al cărţii, a fost nimeni altul decât ofițerul de rezervă Dumitru Lascu, „puntea de legătură” cu Marele Cartier General al Armatei, cu Biroul 2 Contrainformații din cadrul Secției Informațiilor a Marelui Cartier General şi cu Preşedenţia Consiliului de Miniştri în perioada în care armata română ocupase Budapesta.

El a fost cel care, în realitate, a coordonat aducerea în ţară a Arhivei Ministerului Regal Maghiar de Interne, dar şi a altor arhive româneşti care fuseseră furate din ţară în timpul Primului Război Mondial.[20] Tot lui i se datorează şi depistarea manuscrisului secret al lui Huszár Antal legat de „Istoria ASTREI” privitor la care s-a făcut o referire în prealabil. Cele două exemplare ale volumului „A Magyarországi Románok”, deşi au fost citate în literatura de specialitate, iar părţi din volum au fost chiar traduse şi intens dezbătute de numeroşi intelectuali români, adevărul privitor la caracterul „secret” al cărţii, până în clipa de faţă, nu a ieşit niciodată la iveală. E vremea ca documentele să fie lăsate să vorbească….

Nume de cod: „V” de la Veritas: între secret de stat şi propagandă

           În ciuda convingerii multora că volumul lui Huszár Antal, „A Magyarországi Románok”, a fost ţinut secret de guvernul maghiar, realitatea este cu totul alta. În fapt, controversata carte a cunoscut trei ediţii distincte: cea din 1907 care însumează 953 de pagini, cea din 1908 care are 492 pagini[21], respectiv ediţia din anul 1909 care are 404 pagini. Comparativ cu prima ediţie, care conţine aprecierile şovine ale autorului, respectiv planul pe etape de maghiarizare a românilor din monarhia dualistă, celelalte două ediţii au mai puţine pagini şi au fost „curăţate” de sugestiile autorului pentru a juca rol de propagandă.

Ediţiile „aerisite” din anii 1908 şi 1909 au fost publicate, în tiraj mare, pe banii autorităţilor, pentru că se dorea ca, prin intermediul lor, opinia publică să se informeze cu privire la situaţia românilor şi progresele lor atinse, sub cupola monarhiei dualiste, pe diverse planuri: activitatea ASTREI, reţeaua de şcoli, bănci, biserici, biblioteci, reuniuni şi societăţi din cele mai diverse, care se extinseseră, în diverse părţi ale Transilvaniei şi Banatului, nu puteau constitui, în opinia autorităţilor, decât dovezi clare că asemenea progrese incontestabile ar fi fost imposibile în regim de opresiune cruntă.

Reconstituirea făcută de Huszár Antal vis-à-vis de maturizarea politică, culturală, naţională şi spirituală a românilor a fost corectă şi obiectivă, însă scopul lui a fost unul pur politic. Aşadar, guvernul maghiar nu a ţinut în secret cartea „A Magyarországi Románok” (ediţiile din 1908 şi 1909), ba chiar le-a multiplicat şi a îndemnat populaţia s-o achiziţioneze.

În arhiva oraşului Budapesta, am depistat documente care atestă faptul că fiecare funcţionar de la nivel de comitat a fost încurajat să cumpere cartea şi să ia aminte la cât de bine s-au putut dezvolta românii din monarhia dualistă, cât de mult şi-au dezvoltat instituţiile, ce bună organizare prezintă şi, mai presus de toate, ce activitate rodnică a putut desfăşura ASTRA în Transilvania şi Banat deopotrivă.

Cum trăiau românii

Comparativ cu ediţia din anul 1907, unde Huszár Antal s-a putut semna pe carte cu propriul său nume, ba chiar a şi dedicat munca sa Ministrului de Interne Andrássy Gyula, în cazul ediţiilor publice din anii 1908 şi 1909, el apare cu pseudonimul „VERITAS”. Despre acesta, istoricul budapestan Szász Zoltán face câteva aprecieri importante. În recenzia pe care a făcut-o volumului „Bibliografia Istorică a României”, II, sec. XIX. Cadru general, Bucureşti, Edit. RPR, 1972, el a atras atenţia asupra faptului că autorul lucrării lucrării intitulate Românii din Ungaria. Descrierea instituțiilor bisericești, școlare, culturale și administrative ale românilor din Ungaria (Budapesta, 1908; ediția a II-a: idem, 1909) nu era Ioan Lupaş, cel care mai obişnuia să semneze articole sub pseudonimul „VERI-DICUS”.

Cu alte cuvinte, VERI-DICUS şi VERITAS evidenţiau două relităţi diferite, aceasta mai ales în condiţiile în care: „VERITAS îi ascunde pe Huszár Antal, secretar adjunct al Ministerului Regal de Interne maghiar, și pe Miklós Diamandi, traducător ministerial. Aceștia sunt cei care  au întocmit lucrarea în cauză, care a fost tipărită în baza ordinului nr. 648/1908 al Ministrului de Interne, în 5.000 de exemplare, dintre care 3.500 de exemplare au fost livrate către depozitele de echipament ale Jandarmeriei Regale Maghiare.”[22]

Ediţiile lucrării lui Huszár Antal „A Magyarországi Románok” din anii 1908 şi 1909 s-au bucurat de mult succes la publicul maghiar, dar şi în rândul românilor. În cadrul unui amplu articol sugetiv intitulat „O carte bună”, ce a fost publicat în ziarul „Telegraful Român”[23] din anul 1908, s-au făcut următoarele aprecieri: „A apărut, acuma de curând, — și dacă suntem bine informați, cu consimțămîntul, ori chiar la îndemnul guvernului, mai ales al Ministrului nostru de Interne, — o carte ungurească, bine întocmită, despre Românii din Ungaria, instituțiile și așezămintele lor, și despre năzuințele lor politice. Cartea, destul de voluminoasă, căci are 492 pagini, tipar mărunt, e chemată să dee informațiuni exacte celor ce vor să se cunoască bine, pe noi, Românii din statul ungar.

E deci de caracter informativ, deși informând, face totodată și istorie, pentru că expune în mod amănunțit și foarte obiectiv, cum s’au dezvoltat lucrurile pînă au ajuns la stadiul în care se află acuma. Ca autor al cărții figurează Veritas, — un pseudonim, sub care se ascunde unul, care a studiat bine și cunoaște bine viața noastră bisericească, culturală, economică și socială, și care are totodată și bunul simț al dreptății și e dezinteresat(ă), petrecându-și exercițiul, așa cum sunt, cum au fost, cum le cunoaștem noi, iar nu cum și le închipuie unii, în fantezia lor.”

            Făcând un arc peste timp, în anul 1987, la aproape opt decenii de la apariţia acestui articol, acelaşi ziar „Telegraful Român”[24] a reluat subiectul cărţii lui Huszár Antal în cadrul unui articol de asemenea sugestiv intitulat: „Un grav act de autoacuzare a guvernelor Ungariei dualiste în legătură cu deznaţionalizarea românilor. Cartea secretă din 1907”. Articolul reia, practic, aserţiunile formulate de Onisifor Ghibu, în anul 1940, privitoare la planul secret al guvernului maghiar din 1907. Detaliile sale referitoare la planul de maghiarizare a românilor, aşa cum l-a propus Huszár Antal în cartea sa, fascinează şi azi pe istorici şi gazetari deopotrivă.

 

„În spatele cortinei”: Cartea lui Huszár Antal şi maghiarizarea românilor din Transilvania şi Banat

 Volumul lui Huszár Antal din anul 1907 a fost publicat într-un context în care mişcarea naţională românească a oferit noi semnale vis-à-vis de maturitatea unei comunităţi dornică să se afirme pe multiple planuri. Un asemenea moment de afirmare a fost Marea Expoziție Jubiliară de la București din 1906, un eveniment cultural și economic de mare amploare, organizat cu ocazia împlinirii a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I (1866–1906) și a 25 de ani de la proclamarea Regatului României (1881). A fost un moment-cheie în consolidarea identității naționale și în afirmarea imaginii internaționale a României moderne.

Expoziția s-a desfășurat în Parcul Carol I din București, amenajat special pentru această ocazie, sub îndrumarea arhitectului peisagist francez Édouard Redont. Acesta a proiectat inclusiv Castelul de Apă, cunoscut astăzi ca Mausoleul din Parcul Carol. Expoziția jubiliară a fost extrem de variată și complexă.

Ea a inclus pavilioane industriale și comerciale cu participarea producătorilor din toate regiunile României, pavilioane culturale și etnografice ce prezentau tradițiile, portul și meșteșugurile zonelor istorice românești, pavilioane ale minorităților (evrei, germani, armeni etc.) și, cel mai impresionant, Satul Românesc – o reconstrucție fidelă a unui sat tipic, cu case aduse din toate provinciile locuite de români, inclusiv din Transilvania, Basarabia și Bucovina.

Acest element a reprezentat un mesaj politic subtil, dar clar, privind unitatea etnică și națională a românilor. Expoziția a urmărit mai multe scopuri esențiale: promovarea progresului tehnologic și economic al României, consolidarea sentimentului național într-un context în care mulți români trăiau, încă, în afara granițelor regatului (sub dominație austro-ungară sau țaristă), precum și transmiterea unei imagini de stabilitate și modernitate în fața puterilor europene. Evenimentul a avut un impact considerabil.

El a fost o manifestare de prestigiu internațional care a atras zeci de mii de vizitatori, inclusiv oficiali străini, contribuind, decisiv, la afirmarea Bucureștiului ca un centru european modern. De asemenea, pentru românii din Transilvania, expoziția a reprezentat un simbol al românismului și al aspirației către unitatea națională, ceea ce a stârnit nemulțumirea autorităților maghiare.

Despre PNR

Pe de altă parte, reintegrarea Partidului Național Român (PNR) în activismul politic, în anul 1907, a reprezentat un moment de cotitură pentru românii din Transilvania aflaţi în cadrul Imperiului Austro-Ungar. După episodul Memorandumului din 1892, atunci când elita politică românească a cerut respectarea drepturilor naționale, autoritățile maghiare au răspuns cu represalii severe. Liderii PNR au fost judecați și condamnați în faimosul proces al Memorandiștilor, desfășurat în anul 1894 la Cluj.

Drept urmare, partidul a adoptat o atitudine pasivă, retrăgându-se din viața politică maghiară pentru aproape un deceniu. Această perioadă de „pasivism” politic a fost marcată de refuzul PNR de a mai lua parte la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta sau la alte forme de colaborare cu autoritățile maghiare. Totuși, începând cu anii 1905–1906, în interiorul partidului au început să se manifeste, din ce în ce mai intens, presiuni din partea unei noi generații de lideri care cereau o schimbare de strategie. Ei considerau că izolarea totală nu aducea beneficii, ci doar lasa românii fără apărare în fața politicilor de maghiarizare.

Congresul PNR de la Sibiu din 1905 a pus în discuție, pentru prima oară, în mod oficial, posibilitatea revenirii la activism. În anul 1907, la un nou congres, s-a decis, în mod formal, abandonarea pasivismului și reluarea participării la viața politică a statului ungar. Această reintegrare a fost influențată și de evenimente externe precum Marea Expoziție Jubiliară de la București din 1906, dar și de nemulțumirea față de politica maghiară tot mai aspră în privința școlilor și a bisericii românești.

Un alt factor important a fost impactul revoltei țărănești din Regatul României din anul 1907, care a reverberat și în Transilvania, generând o nevoie de implicare social-politică mai activă. Noua generație de lideri români, printre care se aflau Vasile Goldiș, Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad, au susținut, cu hotărâre, revenirea PNR în arena publică.

Prezența românilor în parlamentul de la Budapesta a permis reluarea luptei pentru revendicări naționale, precum utilizarea limbii române în administrație, autonomie bisericească și școlară, și recunoașterea reală a drepturilor românilor ca națiune. Reintegrarea PNR în activismul politic a fost esențială pentru păstrarea coeziunii politice a românilor transilvăneni.

Toate aceste aspecte au fost cunoscute de Huszár Antal care, prin reţeaua sa de spionaj extinsă până peste Carpaţi, a reuşit să ia pulsul stărilor de spirit şi să observe intensitatea conexiunilor dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania. El însuşi a călătorit de câteva ori în Bucureşti, căutând să racoleze acolo noi informatori sau să plătească gazetari care să publice, în presa românească, articole favorabile Ungariei[25].

Maghiarizarea românilor

Această dinamică a relaţiilor dintre românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi l-a neliniştit profund de unde şi convingerea sa că maghiarizarea românilor transilvăneni şi bănăţeni trebuia să se intensifice, urmându-se nişte etape distincte:

– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare  circumscripţiilor electorale

– încadrarea Bisericii Greco-Catolice în Biserica Romano-Catolică pentru a se împiedica orice manifestări cu caracter românesc

– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea nu­me­lui de „Ungrovlahia“ din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română era exponentul principal al aspira­ţiilor românilor transilvă­neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali erau cei mai periculoşi agenţi ai românismului

– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transil­vania şi abrogarea Statului Organic, pentru a face „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării“
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi“

– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu

– în toate şcolile pedagogice româneşti să se utilizeze numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor ortodocşi“ să fie desfiinţate

– controlul de către stat a activităţii fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor

– controlarea de către stat a şcolilor secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politi­cii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară“

– desfăşurarea numai la Sibiu a adunărilor ASTREI, în pre­zenţa unui comisar guvernamental

– punerea sub strict control de stat a pretinselor societăţi culturale româneşti – în realitate, focare de agitaţie antimaghiară

– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condam­narea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară în locul celei de stat

– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi redu­cerea influenţei acestora asupra societăţii

– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primej­dios pentru ideea de stat ungar“[26].

Polemicile lui Ghibu

În ciuda evidenţelor, aşa cum şi Onisifor Ghibu mărturisea, polemicile cu istoriografia maghiară pe tema cărţii şi a celor scrise în cadrul ei nu au lipsit: „La 1924, în lucrarea mea „Catolicismul unguresc în Transilvania și politica religioasă a Statului român“, tipărită la Cluj, am făcut, în treacăt, amintire despre această carte, dar notița mea a avut în cercurile maghiare, un ecou curios.

Profesorul de Drept bisericesc de la Universitatea din Seghedin, dr. Iosif Kosutány răspunzând la cartea mea printr’o broșură, apărută în 1925 sub titlul Biserica romano-catolică în Transilvania, contestă pur și simplu existența lucrării lui Huszár. El scrie: această titulatură, cu toate căutările mele, n’am reușit, nici eu, nici Direcțiunea Muzeului Național maghiar din Budapesta, să o descoperim, câtă vreme, dacă o astfel de carte ar fi apărut în adevăr, lucrul ar fi trebuit cu siguranță să-l știe această Direcțiune. Dar — termină în mod ironic, d. Kosutány — dacă d. Ghibu a văzut-o și are cunoștință despre ea, cetitorii îl cred și ei.“[27]

Asemenea contradicţii evidenţiază câteva aspecte fundamentale. Refuzul sau ignorarea unei lucrări precum cea a lui Huszár Antal din partea unor intelectuali maghiari poate avea mai multe explicații care țin atât de contextul politic și ideologic al epocii, cât și de tensiunile memoriei colective maghiare. O astfel de carte, care documenta sistematic mecanismele de control și maghiarizare aplicate asupra minorităților (în special românilor), devenea mai mult decât incomodă.

În primul rând, trebuie înțeles şi aceea că lucrarea lui Huszár Antal, ediţia din anul 1907, cu toate particularităţile ei, era destinată unui uz intern, tehnocratic și politic. Ea arăta, în detaliu, cum anume funcționa aparatul de stat în politica de deznaționalizare, cu date statistice, strategii instituționale și metode de presiune administrativă. Din perspectiva unui intelectual maghiar de bună credință, care credea în ideea unei Ungarii moderne, o astfel de lucrare putea părea atipică, poate chiar o pată pe identitatea istorică a propriului stat. A admite existența ei echivala, atunci, cu asumarea unei complicități istorice, ceea ce era greu de făcut în orice cultură națională, nu doar în cea maghiară.

Conflicte de memorie

În al doilea rând, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și mai ales după Tratatul de la Trianon (1920), în Ungaria s-a instaurat o traumă națională profundă, care a produs un discurs victimizant, centrat pe ideea nedreptății internaționale și a pierderii teritoriilor. În acest climat, recunoașterea faptului că maghiarizarea a fost un proces sistematic și agresiv ar fi echivalat cu erodarea legitimității istorice a propriei poziții politice. Intelectualii maghiari, care susțineau revizionismul sau numai apărarea demnității naționale, nu aveau interes să scoată la lumină asemenea documente, căci ele ar fi oferit „muniție periculoasă” tocmai statelor succesoare în demascarea unei politici de opresiune.

În al treilea rând, în perioada interbelică, dar și mai târziu, a existat o tendință generală în istoriografiile naționale (română, maghiară, dar și altele) de a construi narațiuni identitare epurate de contradicții. Fiecare națiune prefera să se prezinte ca victimă sau ca purtătoare a unei misiuni civilizatoare, nu ca un agresor. Din atare acest motiv, în Ungaria interbelică, intelectualii de stat sau afiliați cercurilor conservatoare au preferat să menţină tăcerea asupra acestor aspecte incomode, pentru a nu șubrezi coeziunea națională.

Mai există și o explicație de ordin simbolic: confruntarea cu o asemenea lucrare înseamna, în realitate, confruntarea cu sinele politic al unei epoci. Mulți intelectuali maghiari de bună-credință poate că nu negau conținutul documentului, dar nu voiau să-l accepte în centrul identității istorice maghiare. De aceea, poate că nu l-au combătut violent, dar nici nu l-au discutat. L-au lăsat să se piardă în uitare. În cele din urmă, tăcerea intelectualilor maghiari în fața unei astfel de lucrări nu trebuie interpretată doar ca o negare conștientă, ci și ca un simptom al conflictelor de memorie care bântuiau diverse națiuni central-europene. Era, cu adevărat, dificil recunoaşterea unor greșeli din trecut atunci când acestea se ciocneau de miturile fondatoare ale propriei identități.

Lecţiile neînvăţate ale istoriei – Un nou început

Privind, în oglindă, materialele de presă cu diverse articole/studii ce au fost publicate pe  tema cărţii lui Huszár Antal în anii 1933, 1934[28], 1939[29], 1990[30], 1996[31] sau 2021[32], observăm, cu uşurinţă, un paradox uluitor: mulţi publicişti[33], teologi[34] şi oameni de presă[35], în durata lungă de timp, au ales să disece o carte publicată în anul 1907 pe care, în realitate, nu au citit-o niciodată integral în forma ei originală! Aceasta poate şi pentru că volumul în sine nu a fost accesibil, în primul rând din cauza barierei de limbă.

În atare situaţie, toţi cei în cauză au preluat, în bună măsură, aprecierile lui Roman Ciorogariu şi Onisifor Ghibu despre planul de maghiarizare al guvernului de la Budapesta, lăsând la o parte restul datelor importante ce evindenţiază progresele vizibile în dezvoltarea reţelelor instituţionale specific româneşti. Cu alte cuvinte, autorii menţionaţi au ales să privească valoarea unei cărţi doar prin prisma unor fragmente detaliate în diverse publicaţii. Un asemenea procedeu, în general, generează multe inconveniente care, ulterior, sunt greu de remediat.

Atunci când o carte nu este citită în original, dar continuă să fie invocată în discursul istoriografic ca sursă fundamentală, se nasc, inevitabil, o serie de distorsiuni care pot fi numite, metaforic, „fobii istoriografice”. Acestea nu sunt simple greșeli de lectură, ci simptome ale unor tensiuni mai profunde din interiorul culturii istorice.

Prima dintre ele este „fobia falsului consens”, cu alte cuvinte ideea conform căreia, dacă o lucrare este vehiculată repetitiv în același mod, chiar fără a fi citită direct, înseamnă că „știm deja” ce conține în totalitate.

Se renunță, astfel, la cercetare și se instalează o formă de dogmatism indirect, care paralizează, practic, gândirea critică. Aceasta se poate vedea şi în calitatea articolelor publicate în presa vremii despre cartea lui Huszár Antal. Cei mai mulţi dintre autori au ales să repete vechi aprecieri, deja conturate, despre caracterul „secret” al cărţii, dar fără a face o investigaţie prealabilă profundă prin care să evidenţieze istoricul acestui proiect editorial pe care guvernul maghiar l-a susţinut şi promovat pe durata a trei ani succesivi. Cartea devine, astfel, un simbol şi nu o sursă, iar adevărul, la rândul său, este înlocuit cu ecoul opiniilor altora.

Absența unei traduceri

La acestea se mai adaugă şi „fobia inconfortului lingvistic”. În condiţiile în care lucrarea nu este încă tradusă sau accesibilă, se evită efortul de a pătrunde în miezul ei, preferându-se rezumatele sau aluziile indirecte. Exact la fel s-a întâmplat şi cu lucrarea lui Huszár Antal despre care, spuneam, s-a scris frecvent, iar în absenţa unei traduceri a fost cunoscută, în special, prin impresii, nu prin conținut. În lipsa confruntării directe cu textul, s-a permis, frecvent, o suprapunere ideologică a interpretărilor asupra realității.

În fapt, cartea renumitului spion din perioada Monarhiei Austro-Ungare este una foarte importantă pentru istoriografia românească dată fiind multitudinea de informaţii de calitate pe care ea le oferă, dar nu este singura de acest gen care poate deschide noi perspective de cercetare şi înţelegere a istoriei moderne şi contemporane a românilor ardeleni.

Manuscrisul lui Huszár Antal despre ASTRA, finalizat pe data de 17 februarie 1918, are aceeaşi valoare ca şi volumul publicat în anul 1907, ba chiar mai mult decât atât. El ne atrage atenţia că merită să încercăm să depăşim clişeele interpretative şi repetitive privitoare la o carte care, de fapt, este doar o piesă dintr-un corolar mult mai amplu de surse care, nici după un secol de aşteptare, încă nu au fost puse în valoare. Este vorba despre preţioasa Arhivă a Poliţiei Maghiare Secrete/Arhiva Ministerului Regal Maghiar de Interne care conţine sute de pagini semnate de Huszár Antal însuşi.

Fiecare dintre aceste pagini de document inedit reprezintă un argument, dar şi o şansă veritabilă de a rescrie multe pagini semnificative din istoria mişcării naţionale româneşti din perioada de până la prima conflagraţie mondială care, astfel, poate fi privită dintr-o perspectivă mult mai largă şi mai interesantă.

Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cel mai vechi institut de istorie din România, şi-a asumat, deja, acest nou început, dovedind faptul că a învăţa din lecţiile istoriei nu înseamnă doar să nu mai repeţi greşeli din trecut, ci să ştii să şi foloseşti surse fundamentale care au potenţialul de a deschide perspective interesante şi promiţătoare pentru cercetarea istoriei naţionale.

Bibliografie

[1]Huszár Antal, A Magyarországi Románok, Budapest, Magyar Királyi Állami Nyomda, 1907, 953 p.

[2]Pál Judit, Departamentul de traduceri de pe lângă guvern în Ungaria dualistă şi traducătorii în limba română, în vol. Naţiuni, Naţionalism şi Perspective Interetnice în Transilvania. In Honorem Sorin Mitu la 60 de ani, Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2025, p. 337-354.

[3]Liviu Maior; Ioan Bolovan; Varga Attila, „Dosarul Maghiar” – Odiseea Arhivei Poliţiei Maghiare Secrete şi rolul ei la construirea României Mari (1868-1918). Manuscris. Documentul nr. 59 (nedatat).

[4]Onisifor Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1940, p. 5-7.  

[5]Ibidem.

[6]Magyar Nemzeti Levéltár Budapest, Belügyminisztériumi Levéltár. Rezervált iratok. K 149. Vezi documentele 18.819, 10.675, 10.819, 1127, 2911, 4407 din anul 1918.

[7]Roman Ciorogariu (1852–1936) a fost o figură marcantă a Bisericii Ortodoxe Române și a luptei naționale românești din Transilvania, în special în zona Crișanei și a Oradiei. A fost nu doar ierarh, ci și publicist, pedagog, Membru de Onoare al Academiei Române, militant pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar și un participant activ la Marea Unire din 1918.

[8]Vasile Coman et alii, Roman Ciorogariu (1852-1936). Studii şi documente, Oradea, Edit. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, 1981, p. 283.

[9] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, Tipografia Diecezană, 1926, p. 92-94.

[10]Ibidem, p. 92.

[11]Ibidem, p. 93.

[12]Vezi Dolmány István, Lex Apponyi, în „Századok”, 102 éve, 1968, nr. 1-2, p. 487.

[13]Legea educațională inițiată de Apponyi Albert, în anul 1907, reprezintă unul dintre cele mai agresive instrumente de maghiarizare impuse în cadrul sistemului de învățământ al Regatului Ungariei, în special asupra minorităților naționale din Transilvania, Crișana, Maramureș și alte regiuni locuite de români, slovaci, sârbi sau ruteni. Deși, în aparență, se prezenta ca o reformă a învățământului primar, în esență, legea avea un caracter profund politic și naționalist, urmărind asimilarea culturală prin impunerea limbii maghiare ca vector central al educației. Toate școlile, indiferent dacă erau de stat sau confesionale, au fost obligate să includă limba maghiară în programa de bază, iar la finalul celor patru clase primare, elevii trebuiau să dovedească că știu să citească, să scrie și să vorbească în maghiară. Această condiție a devenit criteriu de validare a activității școlilor, dar și de evaluare a personalului didactic. Școlile care nu se conformau erau penalizate administrativ și financiar, unele fiind închise, altele trecute în subordinea directă a statului maghiar. Legea a afectat grav școlile confesionale românești, în special cele ortodoxe și greco-catolice care, până atunci, aveau un grad important de autonomie educațională și lingvistică. Prin condiționarea sprijinului financiar de respectarea noii legislații, autoritățile maghiare au reușit să exercite o presiune uriașă asupra structurilor educaționale românești, slăbind, astfel, coeziunea instituțională a comunităților locale. În mod paradoxal, deși Apponyi era un om cultivat, cu o reputație internațională de intelectual rafinat și liberal, politica sa educațională a fost una dintre cele mai intolerante față de pluralismul lingvistic și cultural. În afara granițelor Ungariei, Apponyi se prezenta drept apărător al libertăților culturale și religioase, dar în interiorul statului său, aplica măsuri de forță pentru omogenizarea etnică în numele consolidării națiunii maghiare. Legea din anul 1907 a provocat reacții dure din partea bisericii și a liderilor români transilvăneni. Multe comunități s-au opus pasiv, altele au protestat deschis, dar toate au resimțit efectele unei politici menite să desființeze, treptat și metodic, identitatea lor națională. Prin controlul asupra limbii de predare, statul încerca să controleze gândirea noilor generații. Această lege nu a avut doar un efect educațional, ci și unul psihologic și simbolic. Ea a devenit o traumă colectivă pentru românii din Transilvania și a fost invocată adesea, după anul 1918, ca exemplu concret al politicii de deznaționalizare dusă de statul maghiar. Deși adoptată în numele modernizării, Legea Apponyi a rămas în istorie drept una dintre cele mai vizibile forme de agresiune culturală asupra unei populații care își cerea, de fapt, doar dreptul de a învăța în propria limbă.

[14]Budapest Főváros Levéltára, A Belügyminisztériumi Levéltár. A Magyarországi Románok könyvröl szóló iratok (1908-1909). Vezi documentele din anii 1908, 1909, nenumerotat (microfilm).

[15]Vasile Coman, op. cit., p. 283-284.

[16]Ibidem.

[17]Onisifor Ghibu, Un livre secret du Gouvernement hongrois, în „Revue de Transylvanie”, tom 1, nr. 1, 1934, p. 61-72.

[18]Vasile Coman, op. cit., p. 283-284.

[19]Onisifor Ghibu, Pagini de Jurnal (1965-1967), vol. II, Bucureşti, Edit. Albatros, 2000,  p. 201.

[20]Arhivele Naționale Istorice Centrale București, Ministerul de Interne. Direcția Contabilitate. Dosar 94/1922, f. 1

[21]A magyarországi románok egyházi, iskolai, közművelődési, közgazdasági intézményeinek és mozgalmainak ismertetése. Irta Veritas. Budapest, Az Uránia Könyvnyomda, Rottenbiller-utca 19, 1908, 492 p.

[22]Vezi „Magyar Könyvszemle”,1975, p. 228-229.

[23]Vezi „Telegraful Român”, An LVI, nr. 59, nr. 31 Mai (13 iunie) 1908.

[24]Vezi „Telegraful Român”, nr. 17-18, 19-20/1987, p. 3

[25]Serviciul Jude;

[26]Vezi Huszár Antal, A Magyarországi Románok, Budapest, Magyar Királyi Állami Nyomda, 1907, 953 p. Vezi şi Operatiunea de maghiarizare, de la Huszár Antal la Viktor Orban.Planul secret al Budapestei “pentru desfiinţarea neamului românesc”. « CER SI PAMANT ROMANESC (wordpress.com)

[27]Ibidem.

[28]Vezi „Revue de Transylvanie”, nr. 1/1934.

[29]Vezi „Tribuna“, 1939, nr. 70-74, p. 61-72.

[30]Vezi „Adevărul Harghitei“, nr. 22 august 1990.

[31]Vezi „Cuvântul Nou”, 1996, An VII, nr. 1534.

[32]Vezi „Foaia Românească“, 24/31 decembrie 2021.

[33]Georges Moroianu, Les lutes des Roumains transylvains pour la liberté et l’opinion européene. Épisodes et souvenirs, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1933.

[34]Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica  românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Sibiu, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.

[35]R. Seişanu, Românii din Transilvania şi opinia europeană. Cartea D-lui Moroianu, în „Universul”, An 50, nr. 356/30 decembrie 1933, p. 7.

Varga Attila

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.