VIDEO. Prof. Mircea Bertea: Examenul de Capacitate e o greșeală de sistem. E o formă de agresiune psihologică asupra elevilor

Profesorul Mircea Bertea, fost inspector școlar general adjunct în Cluj și actual consilier al ministrului Educației, Daniel David, trage un semnal de alarmă asupra modului în care România își gestionează evaluarea elevilor de clasa a VIII-a. Într-un interviu oferit podcastului Contraste, realizat de jurnalistul Florin Danciu, Bertea descrie examenul de Capacitate drept o anomalie cu efecte toxice asupra întregului sistem educațional.

Un examen care nu e un examen. Un copil forțat să-și decidă viitorul la 14 ani. O reformă care se lasă așteptată de decenii. Așa descrie Mircea Bertea realitatea unui sistem care a transformat o evaluare menită să ofere un diagnostic educațional într-un test de viață cu miză colosală.

„Este o denaturare. Evaluarea de la finalul clasei a VIII-a trebuia să fie un instrument de calibrare pedagogică, nu un filtru care decide dacă intri la un liceu bun sau rămâi un ‘eșec’. Astăzi, părinții și copiii o resimt ca pe o formă de agresiune psihologică legitimă”, a spus Mircea Bertea.

Un sistem care a uitat de scopul său

Sistemul educațional românesc s-a îndepărtat radical de menirea sa formativă, transformând evaluarea într-un mecanism de ierarhizare care decide viitorul elevilor, în loc să le ofere un reper de dezvoltare. În loc să fie un moment de reflecție și ajustare a parcursului educațional, examenul de capacitate a devenit o poartă arbitrară: spre succes pentru unii, spre marginalizare pentru alții.

„Copiii sunt educați pentru a avea succes la școală, nu în viață”, spune profesorul. În forma actuală, examenul reduce toate competențele dobândite în patru ani de gimnaziu la două discipline – română și matematică. „Este un nonsens pedagogic”, adaugă acesta.

Ironia amară este că această structură nu doar că ignoră restul domeniilor fundamentale, ci susține o veritabilă industrie paralelă – cea a meditațiilor – care pune o presiune uriașă asupra elevilor și părinților, accentuând inechitățile sociale.

Reforme anunțate: portofoliu educațional și evaluare pe competențe

Planurile de reformă vizează o schimbare de paradigmă în evaluarea elevilor, prin înlocuirea examenelor clasice cu un sistem bazat pe portofoliu educațional. Acesta ar reflecta traseul complet al elevului — nu doar rezultatele academice, ci și activitățile extra curriculare, interesele, progresul și implicarea în comunitate.

„Într-un interval de 10 ani, cu voință politică și coerență în aplicare, putem renunța la aceste forme rigide de examinare. Portofoliul este o soluție validată în Europa, care oferă o perspectivă de ansamblu asupra elevului, nu un verdict în două ore de testare”, subliniază profesorul.

Viziunea promovată de actualul ministru al Educației, Daniel David, pune accentul pe dezvoltarea celor opt competențe-cheie europene, în locul unei evaluări centrate exclusiv pe performanțe la română și matematică. Este un pas către o educație mai echilibrată, mai echitabilă și mai conectată la realitatea lumii în care trăim.

România vs. Danemarca – Două lumi educaționale

O experiență din Danemarca ilustrează perfect diferențele de filosofie educațională. În timpul unui schimb profesional, profesorul a întrebat cadrele didactice daneze cine este ministrul lor al educației. Răspunsul a fost prompt și dezarmant: „Nu știm. Nu ne interesează. Deciziile se iau în școală, nu în minister.”

În acel sistem, școlile beneficiază de autonomie reală — decid ce și cum predau, își adaptează metodele la realitățile elevilor, iar evaluarea se face prin portofolii, nu prin examene standardizate.

Contrastul cu România e izbitor. La noi, fiecare ministru nou aduce o reformă, de cele mai multe ori cosmetică, care nu face decât să bulverseze sistemul și să mențină instabilitatea. În loc să ofere continuitate, educația românească rămâne captivă în cercul vicios al improvizațiilor politice.

Un copil nu e un cod de bare

Educația nu înseamnă ierarhii, stres și selecții rigide nu ar trebui să fie despre ierarhii și presiune psihologică. Nu despre stres cronicizat și competiție artificială între copii transformați în cifre.

„Un copil nu e un cod de bare. Nu poți să-l triezi ca într-un depozit. Evaluarea trebuie să fie un proces pedagogic, nu un test al nervilor sau al posibilităților financiare ale familiei”, avertizează profesorul.

Cuvintele sale lasă în urmă o întrebare grea: va avea România maturitatea și consecvența să treacă dincolo de reforme simbolice? Sau va continua să trateze școala ca pe un experiment electoral perpetuu, unde elevii sunt simple obiecte de testare într-un laborator politic fără etică și fără viziune?

Industria meditațiilor, funcționează

„Industria meditațiilor este singura care chiar funcționează în România”. Mircea Bertea critică sistemul care transformă educația în marfă

Sistemul actual de evaluare nu doar că e inechitabil, ci și întreține o realitate economică profund cinică: transformă educația într-un produs cu preț. Într-un dialog sincer pentru podcastul Contraste, profesorul Mircea Bertea a denunțat direct una dintre cele mai durabile „realizări” ale tranziției românești: industria meditațiilor, pe care o numește „cea mai eficientă reindustrializare post-’90”.

„Tot auzim de reindustrializare, dar România chiar a reindustrializat ceva: sistemul paralel al meditațiilor”

În loc să fie un sprijin complementar, meditațiile au devenit un filtru brutal, care separă copiii în funcție de statutul financiar al părinților. Succesul la examene nu mai ține de inteligență, efort sau merit, ci de câți bani poate investi familia într-un drum educațional „garantat”.

„Nu mai contează cât muncește copilul sau cât e de capabil. Totul se reduce la cât plătește părintele. Cine are bani cumpără viitor. Cine nu, rămâne în afară.”

Această realitate, susține Mircea Bertea, transformă învățământul dintr-un drept constituțional într-un privilegiu scump, iar școala, dintr-un loc al cunoașterii, într-un preludiu frustrant al unei competiții inegale.

Cât costă o notă bună?

Accesul la liceele de elită din marile centre universitare – Cluj, București, Iași sau Timișoara – a devenit o cursă costisitoare, rezervată celor care își permit să plătească un preț greu de suportat pentru multe familii. Presiunea asupra elevilor nu este doar emoțională, ci profund financiară.

Realitatea este că acest tip de competiție e inechitabilă încă de la start. În mediile rurale sau în cartierele urbane defavorizate, părinții se luptă cu nevoile de bază, nu cu algoritmi de repartizare computerizată. Școlile sunt subfinanțate, profesorii puțini, iar oportunitățile – inexistente. Copiii din aceste comunități sunt condamnați din start la eșec educațional, indiferent de potențialul lor real.

„Așa arată o selecție toxică: nu câștigă cine e mai pregătit, ci cine își permite să fie pregătit. E o formă mascată de excludere socială, girată de un sistem care ignoră profund inegalitatea.”

Această discrepanță, între cei care pot și cei care nici nu visează, este una dintre cele mai grave fracturi ale școlii românești. Iar prețul îl plătește, în tăcere, o întreagă generație.

Inechitate educațională structurală

Sistemul actual de evaluare nu doar că accentuează inegalitatea socială, dar creează și o formă subtilă, dar devastatoare, de discriminare profesională. În ochii elevilor, ai părinților și adesea ai societății, singurele discipline care contează sunt cele care „intră în examen”.

„Dacă predai română sau matematică, ești tratat ca un zeu. Dacă predai muzică, istorie, chimie sau educație civică, ești figurant. Asta nu e educație, e darwinism școlar”, afirmă profesorul Mircea Bertea.

Această ierarhie impusă artificial, în funcție de utilitatea într-un concurs, sapă adânc la temelia prestigiului profesiei didactice. Profesorii care nu sunt implicați în pregătirea pentru examene devin treptat invizibili, descurajați, lipsiți de motivație. În paralel, elevii ajung să trateze materia lor ca pe o „pauză” între două discipline „cu miză”.

Consecințele sunt grave: calitatea predării scade, vocația se stinge, iar școala ca ansamblu își pierde echilibrul. O instituție care ar trebui să formeze caractere și să cultive diversitatea cunoașterii ajunge să funcționeze pe un algoritm simplist: ceea ce nu se evaluează oficial devine inutil.

„Ne place să vorbim despre educație integrală, dar sistemul ne forțează să fim selectivi. Nu în funcție de ce contează pentru viață, ci de ce contează la test.”

Într-o astfel de arhitectură, inclusiv respectul față de școală ca instituție se erodează. Când mesajul transmis este că doar două materii contează, întreaga construcție educațională devine instabilă, iar formarea reală a elevului – profund compromisă.

De ce nu se schimbă nimic?

Motivul pentru care sistemul de învățământ românesc continuă să funcționeze în acest mod, deși este evident inechitabil, ține de o formă subtilă de conveniență colectivă. Toți actorii implicați par, paradoxal, să aibă ceva de câștigat – sau măcar de conservat.

Ministerul își poate raporta succesul prin rezultate la testările naționale, bifând obiective pe hârtie. Părinții simt că depun eforturi – prin meditații costisitoare, prin sacrificii personale. Profesorii de română și matematică, aflați în centrul sistemului de testare, beneficiază adesea de venituri suplimentare consistente. Iar industria meditațiilor a devenit o rețea alternativă stabilă, care oferă, pe bani, ceea ce școala nu mai reușește să livreze eficient: speranță.

„Este o complicitate generală. Toată lumea se preface că lucrurile funcționează. Dar în realitate, educația nu mai este un drept. A devenit o marfă. Și dacă nu poți plăti pentru ea, ești exclus din sistem”

Această normalizare a inechității a erodat esența educației ca pilon fundamental al democrației. În loc să ofere șanse egale, sistemul le distribuie în funcție de contul bancar al părinților. Într-o astfel de ecuație, meritul devine decorativ, iar dreptul la educație – o iluzie.

Dacă România vrea un viitor mai bun, trebuie să regândească din temelii nu doar sistemul de examene, ci și filosofia educației. „Nu putem cere copiilor să performeze în competiții inegale. Nu putem construi o societate echitabilă cu un sistem care elimină exact cei mai vulnerabili”.

„Educația românească are un secol întârziere”. Mircea Bertea: „Suntem blocați în școala fabricii, în timp ce lumea merge cu viteza AI”

Într-un interviu amplu acordat podcastului Contraste, profesorul Mircea Bertea, consilier al ministrului Educației Daniel David, lansează un diagnostic tăios asupra sistemului românesc de învățământ: „Suntem blocați într-o școală-fabrică, în timp ce lumea a intrat în era inteligenței artificiale.”

O școală de secol XIX într-o societate de secol XXI

Școala românească, avertizează Mircea Bertea, funcționează după o arhitectură învechită, gândită pentru revoluția industrială, nu pentru revoluția digitală. Clădiri standardizate, orare inflexibile, profesori-recitatori, elevi contorizabili – toate trădează un model educațional care formează conformism, nu creativitate.

„Trăim într-o epocă în care informația este la un clic distanță, dar sistemul nostru educă elevi pentru o lume care nu mai există. Profesorul ar trebui să fie un ghid, nu un emițător de date. Iar elevul, un partener în procesul de învățare, nu un recipient gol.”

România continuă, astfel, să pregătească absolvenți pentru un trecut industrial, ignorând complet nevoile unei economii bazate pe inovație, tehnologie și gândire critică.

Elevii sunt în 2025, școala e în 1925

Diferența de viteză între școală și realitatea cotidiană a elevilor este, spune Mircea Bertea, una amețitoare. Tinerii trăiesc în ecosisteme digitale, între AI, Youtube, aplicații și fluxuri infinite de informație, în timp ce sistemul educațional se mișcă greoi, între manuale vechi și birocrație paralizantă.

„Un elev nu are nevoie de școală ca să afle unde e Argentina. Are nevoie să înțeleagă de ce contează Argentina. Aici ar trebui să intervină profesorul – dacă este pregătit pentru acest rol.”

Mai grav este că, în lipsa unei adaptări reale, școala devine o sursă de alienare socială. Elevii nu mai comunică între ei, ci prin mesaje. Nomofobia, anxietatea digitală, izolarea – sunt realități pe care școala nu le recunoaște, deci nici nu le combate. În loc să creeze comunitate, devine un spațiu steril și rupt de viață.

Modelul danez: autonomie, portofolii și respect

Într-un schimb de experiență în Danemarca, Mircea Bertea a fost șocat de diferențele de structură: „Când i-am întrebat cine e ministrul Educației, mi-au răspuns că nu știu. Pentru că nu contează. Deciziile se iau în școală, nu la București.”

Evaluarea nu se face prin testări standardizate, ci prin portofolii educaționale complexe. Iar respectul social se vede și în salarii: inginerii, medicii și profesorii se află în topul ierarhiei salariale, fiind considerați esențiali pentru dezvoltarea societății.

„Un profesor bun produce ingineri buni, medici buni, cetățeni buni. E un lanț al valorii pe care noi îl ignorăm complet.”

Educația ca securitate națională

Poate cea mai importantă afirmație din tot dialogul este că educația nu mai este o simplă prioritate politică – este o problemă de securitate națională. Pentru Mircea Bertea, lipsa gândirii critice și lipsa competențelor de înțelegere a realității sociale sunt pericole reale pentru funcționarea democrației.

„Uitați-vă la discursurile care prind în campaniile electorale. Avem un deficit cronic de gândire critică. E o bombă cu ceas. Dacă nu reconstruim sistemul din temelii, pierdem nu doar școala, ci și societatea.”

Schimbarea nu e digitală. E structurală.

Soluția nu constă în tablete, platforme sau proiecte pilot fără impact. Soluția, spune Mircea Bertea, este de mentalitate: o repoziționare profundă a școlii ca spațiu viu, adaptabil, centrat pe om, nu pe reguli și ierarhii inutile.

„Trebuie să ieșim din paradigma dresajului. Nu mai evaluăm ca să vedem cine a memorat mai bine. Ci ca să formăm oameni care gândesc. Oameni care înțeleg lumea, care pot contribui la ea.”

Un apel la luciditate

Mesajul este clar: nu mai putem educa pentru trecut, în timp ce copiii noștri trăiesc în viitor. Avem nevoie de profesori-formatori, nu executanți. De evaluări care măsoară potențialul, nu presiunea. De un sistem care formează nu doar angajați, ci oameni liberi.

„Dacă vrem o Românie educată, trebuie să rupem lanțul inerției. Școala nu poate rămâne un muzeu al disciplinelor uitate. Trebuie să devină un laborator al viitorului.”