VIDEO. Muzicianul Răzvan Krivach, la Clujăreală: M-am născut în MUZICĂ. Scâncetele mele erau pe partitură

Răzvan Krivach, invitatul lui Marius Aciu la podcast-ul „Clujăreala”, este unul dintre cei mai versatili muzicieni și una dintre cele mai bune voci ale Clujului. Sătmărean de felul lui, Răzvan a parcat acum mulți ani la Cluj, unde a făcut Conservatorul și și-a văzut de proiectele lui muzicale, unul mai extravagant decât altul.  Fostul câștigător al „Cerbului de Aur” din 2008 a ajuns să fie crucificat pentru rolul său din „Jesus Christ Superstar”. Prezență nelipsită de la evenimentele mondene, unde asigura background-ul muzical, Răzvan a continuat să studieze și să învețe și pe alții muzica. Mama muzicii experimentale și tatăl sunetelor care-ți ridică părul de pe brațe, Răzvan Krivach rămâne unul dintre cei mai sofisticați și apreciați muzicieni clujeni.

„N-am avut un background muzical în familie. Am început să cochetez cu muzica în momentul când am început să învăț să cânt. Dar după ce am trecut prin multe experiențe, să zic așa, și îmbrățișând muzica într-un anumit fel, de fapt, nu-i numai muzica, experiența sonoră, sunetele, în general, îmi dau seama că m-am născut în muzică. Scâncetele mele erau pe partitură. Și ceea ce vorbim acum poate fi pus pe partitură. În momentul când mi s-a transformat acest fel de a vedea, de a auzi, capacitatea mea de a observa și spiritul meu de observație și de fapt, senzația respectivă mă împlinea în momentul când exploram ceva, de mic. Aia era înainte de a fi muzica.

VIDEO. Muzicianul Răzvan Krivach, la Clujăreală: M-am născut în MUZICĂ. Scâncetele mele erau pe partitură

Pentru că e o zonă de explorare și e infinită. Nu e un canal restrâns. Deocamdată exploram partea finită. Aia care o știm noi și care era expusă printr-o hartă sau care e expusă prin anumiți parametri pe care îi putem traduce noi ca oameni. Dar, da, deocamdată exploram partea aia. Partea infinită a venit mai degrabă când m-am dus și am ascultat și m-am uitat în spațiu gol. Ceea ce exploram, adică partea finită pe care o exploram la momentul respectiv, mi-a dat un spațiu foarte larg de de jonglare și de a mă cunoaște pe mine în zona respectivă.

Astrologia, care a fost pasiunea mea de mic, a fost înlocuită de oceanografie. Cum s-ar zice, am revenit cu picioarele pe pământ… de fapt, în apă. Jacques Yves Cousteau a devenit eroul meu. Îi „sorbeam” documentarele… Mă uitam de parcă aș fi acolo. Și asta mi-a făcut conexiune cu marea. Am început să-mi doresc să fiu oceanolog. Adică, precum ziceam, din cer în groapa Marianelor. Mi-am dorit să explorez zona respectivă. Și asta mi-a trezit pasiunea pentru botanică, pentru biologie, pentru zona aceasta organică. Dacă pot să spun că înainte, toate stelele le percepeam, le înțelegeam, le vedeam cumva. Îmi plăcea să le simt prezența. Dar era ca și cum aș fi intrat pe un teritoriu abstract. Pentru că adevărul este că nu am fost niciodată acolo. Să pot să le ating. A trebuit să le ating prin abstract.

Nu am simțit nevoia, doar că m-a speriat distanța. Și am zis, eu ca un om nu voi ajunge acolo. La momentul respectiv eram un copil. Și atunci mi-am găsit ceva mai aproape. Pentru că am ajuns într-o zonă organică. Adică… tangibilă. Am trecut prin toate capitolele: astronomie, oceanografie, pictură, desen. Dar încă nu ajunsesem la muzică. Muzica în sine, ca și exprimare.

„M-a stârnit și m-a introdus puțin în zona experimentală”

Totul a început când tatăl meu a vrut să-mi facă un cadou. Să-mi facă un instrument. El fiind fizician, electronist, inventator, cu brevete de invenții, a zis, Răzvan, îți fac o orgă dacă înveți să cânti la pian. La noi în familie, treaba cu muzica nu prea era, să zicem așa. Nu-mi amintesc eu. Se mai asculta, dar cam atât. Tata repara casetofoane, magnetofoane, din astea… Adică tot timpul era muzică, dar era în sensul ăsta, free flow, nu era neapărat ceva… Asta poate m-a stârnit și m-a introdus puțin în zona experimentală.

M-am dus la pian și, la vremea respectivă, ceva nu a pușcat. Parcă nu-mi plăcea practica atâta de mult. Dar, în schimb, am văzut la profesorul meu o chitară în spate. Am zis, aș vrea să cânt la ea. Și profesorul a fost atât de deschis încât zice, da, ia-o! Am luat-o, mă dureau degetele, adică eram și speriat dar, cumva, eram atras de ea. Mergeam la pian și făceam ore de chitară.

Până la urmă, tata nu mi-a mai făcut orgă, în schimb mi-a luat chitară. Ce-mi plăcea mie să fac era să-mi iau chitara și să mă duc în natură, să mă duc pe malul Someșului, sub sălcii. Aia erau copacii mei preferați la momentul respectiv pentru că îmi dădeau o zonă foarte intimă. Și acolo stăteam și studiam la chitară și compuneam. Adică era zona mea safe. Acolo mergeam. Și faptul că puteam să-mi duc instrumentul cu mine… Că altfel trebuia să stau acasă, să studiez”, spune Răzvan Krivach.