VIDEO. Mitropolitul Andrei Șaguna, spionat de poliția secretă austriacă. 13 rapoarte depuse la Ministerul de Interne din Viena

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Mitropolitul Andrei baron de Șaguna (20 decembrie 1808-15/28 iunie 1873) este una dintre cele mai cunoscute personalități ale istoriei românilor în secolul al XIX-lea, despre care s-a scris foarte mult nu numai în istoriografia, teologia și cultura românească, ci și în cea internațională. Cu toate acestea arhivele austriece și românești conțin încă multe mărturii inedite referitoare la activitatea sa social-politică și cultural-bisericească, desfășurată în dubla sa ipostază de cap al Bisericii Ortodoxe și de lider politic al românilor din Transilvania[1].

În cele ce urmează voi prezenta modul în care marele ierarh și politician s-a aflat sub supravegherea autorităților guvernamentale vieneze și a poliției secrete austriece pe întreaga durată a activității sale în Ardeal, între anii 1846 și 1873. Suportul documentar al analizei este reprezentat de documentele identificate în Arhivele de Stat ale Austriei de la Viena și de bibliografia de specialitate românească și germană.

Ministerele austriece de Interne și Externe

Ministerul de Interne și cel de Externe ale Imperiului Austriac au fost înființate în contextul izbucnirii revoluției de la 1848, prin reorganizarea conducerii cancelariei de stat, în urma retragerii de la putere a prințului Klemens Wenzel von Metternich (1773-1859)[2], cel ce dominase politica austriacă între anii 1809 și 1848 ca ministru de externe și cancelar al Imperiului Austriac sub doi împărați, Franz I (1804-1835) și Ferdinand I (1835-1848)[3]. Restructurarea cancelariei imperiale în forma unui „cabinet imperial” sau „consiliu aulic de miniștri” a presupus înființarea unor ministere și numirea unor miniștri cărora li s-au încredințat spre gestionare marile domenii politico-administrative, educațional-religioase, militare, economice, edilitare, ale justiției și politicii externe ale monarhiei, diversificând responsabilitățile politice în sens modern și evoluând spre un sistem guvernamental al separației puterilor în stat și a delegării de către împărat a unor responsabilități și competențe dinspre un cerc foarte restrâns, așa numitul consiliu de stat, către un guvern, în sensul modern al cuvântului sau conceptului de guvernare, care-și va spori cantitativ aparatul administrativ atingând în următorii ani aproximativ 50.000 de persoane, din care 10.000 făceau parte din serviciul politic superior[4]. În același context revoluționar a fost convocat primul Reichstag al monarhiei, constituit în vara anului 1848 în baza unui exercițiu electoral indirect al bărbaților din toate stările și straturile sociale: aristocrație, burghezie și țărănime. Erau primii pași spre o „constituționalizare” a monarhiei, proces întrerupt de războiul civil din Ungaria (septembrie 1848-august 1849) și de adoptarea regimului neoabsolutist în decembrie 1851[5].

În martie 1848 au fost înființate diferite resorturi ministeriale, între care și cele de Interne și Externe ale Imperiului Austriac. Primul ministru de interne a fost baronul Franz von Pillersdorf (martie-noiembrie 1848), căruia i-au urmat contele Franz Stadion von Warthausen (noiembrie 1848-iulie 1849), baronul Alexander von Bach (22 iulie 1849-22 august 1859) și cavalerul Anton von Schmerling (1860-1865). În aceeași perioadă, cei mai importanți miniștri de externe și totodată șefi ai cabinetului vienez au fost principele Felix Fürst zu Schwarzenberg (1848-1852), fratele guvernatorului Transilvaniei Karl von Schwarzenberg (1851-1858), contele Karl Ferdinand von Buol-Schauenstein (1852-1859), contele Johann von Rechberg (1859-1864) și contele Friedrich Ferdinand von Beust (1866-1871). În perioada noului absolutism (1851-1859), cel mai puternic om politic din Monarhia habsburgică a fost Alexander von Bach, motiv pentru care această epocă mai este numită și „era Bach”[6]. Regimul lui Bach a fost caracterizat de centralism, germanizare, cenzură, un control puternic al autorităților asupra întregii societăți, sprijinirea catolicismului și construirea unui sistem polițienesc de stat care supraveghea cu mare atenție întreaga societate în scopul preîntâmpinării și înăbușirii din fașă a oricărei mișcări centrifugale sau contestatare a ordinii de stat. Tutela Vienei s-a făcut puternic simțită prin aparatul administrativ, civil și militar, prin care guvernul a supravegheat atent toate provinciile Imperiului austriac, autoritățile fiind realmente obsedate de a dejuca și lichida orice fel de turbulențe, acțiuni sau posibile mișcări, individuale sau de grup, sociale sau politice, care atentau sau ar fi atentat asupra ordinii de stat impuse de Curtea imperială de la Viena. Acest control strict exercitat asupra societății a fost asigurat pe mai multe niveluri de competență având o organizare ierarhică foarte clară la nivel local, regional și central. Astfel, autoritățile civile și militare, dar mai ales jandarmeria, prin comisariatele sau agențiile regionale, și poliția secretă au dezvoltat o filieră densă în întreaga monarhie, angajații acestora având misiunea de a întocmi rapoarte săptămânale și lunare. Acestea erau centralizate în birourile comisariatelor de poliție din fiecare capitală provincială, în cazul Transilvaniei la Sibiu, unde erau sintetizate și expediate mai departe fie către Ministerul sau ministrul de Interne, fie către Direcțiunea Generală a Poliției ori direct către ministrul Poliției[7].

Gestionând siguranța internă și liniștea publică, Ministerul de Interne a fost pe tot parcursul deceniului neoabsolutist cel mai important resort guvernamental. În tot acest timp, ministrul Bach a avut sub autoritatea sa „Agenția aulică de Poliție”, creată ca organism instituțional al statului de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) în anul 1782. Funcționarea și eficiența acesteia a fost perfectată de împăratul Francisc I al Austriei (domnie între 1792-1835) și de cancelarul Klemens von Metternich, exponentul prin excelență al politicii austriece conservatoare. Având drept devize politice principale „liniștea și stabilitatea”, Metternich a recurs adesea la metode represive pentru a consolida regimul, ceea ce explică rațiunea extinderii și perfecționării rețelei de agenții și agenți de poliție în interiorul, dar și în exteriorul Monarhiei habsburgice. Rețeaua a fost extinsă și specializată în neoabsolutism și în dualism prin organizarea unui „Birou de Informații” al Ministerului de Externe cu trimiși, pe care astăzi i-am numi spioni, în toate statele europene, în America de Nord și în Orientul Mijlociu. Rapoartele acestor agenți erau expediate la Viena și sunt păstrate, din nefericire doar parțial, la Arhivele de Stat ale Austriei, unele fiind distruse în diferite incendii sau în timpul unor relocări din primele decenii ale secolului XX, altele fiind cedate Ministerului de Interne de la Budapesta, în urma inaugurării dualismului austro-ungar în 1867[8].

În anul 1850, la câteva luni după preluarea resortului internelor de către Alexander Bach, guvernul și suveranul au înființat un nou organism menit să supravegheze și să mențină ordinea publică în societate, organismul primind denumirea de „jandarmerie”, mai vechii autorități superioare a poliției revenindu-i pe mai departe atribuțiile tipice ale poliției politice a regimului: înlăturarea pericolelor la adresa statului, monarhului și casei imperiale, menținerea ordinii de drept, a stabilității și securității interne a statului și a indivizilor, supravegherea liniștei și ordinii publice[9]. În vara anului 1852 „Agenția aulică de Poliție” a fost transformată în „Autoritatea Superioară a Poliției”, numită uneori și „Ministerul Poliției”, și a fost plasată sub conducerea lui Johann Franz Kempen von Fichtenstamm (1793-1863), cunoscut în epocă drept „ministrul Poliției”. De la el ne-a rămas un jurnal pe baza căruia se poate ușor înțelege modul de funcționare a rețelei agenților de poliție în timpul deceniului neoabsolutist[10]. Agenții de poliție activau în cadrul „comisariatelor de poliție cesaro-crăiești” organizate instituțional în marile orașe ale imperiului. Pe baza rapoartelor păstrate la Viena reiese că cele mai active comisariate de poliție din Transilvania în intervalul 1851-1867 au funcționat la Sibiu, Brașov, Cluj, Arad, Orăștie, Oradea și Târgu Mureș.

 Andrei Șaguna în rapoartele Ministerului de Interne[11]

Rapoartele Autorității Superioare a Poliției Austriece au fost inventariate și repertorizate cronologic și alfabetic, pe regiuni și indivizi, încă din epocă. Pe numele lui „Andrei baron de Șaguna, episcop neunit în Transilvania” figurează un număr de 13 rapoarte din intervalul 1852-1865, alte acte semnalând numele său în chestiuni privitoare la situația confesiunilor din Transilvania, la starea de spirit a românilor ardeleni, la organizarea și funcționarea Dietei de la Sibiu (1863-1865), la activitatea comitetului național român și la acțiunile politice, sociale, naționale și școlare ale românilor. Din același interval temporal sunt păstrate trei rapoarte despre Avram Iancu, două despre George Barițiu și unul despre contele Imre Mikó, fondatorul Societății Muzeului Ardelean de la Cluj, în timp ce despre mitropolitul greco-catolic Alexandru Sterca Șuluțiu de la Blaj sau despre episcopul sașilor, Georg Paul Binder, nu există niciun raport nominal, ei fiind pomeniți în actele generale referitoare la situația națiunilor și confesiunilor Transilvaniei[12]. Doar și din cantitatea rapoartelor deducem că mitropolitul Andrei Șaguna a fost considerat o personalitate emblematică cu o foarte mare vizibilitate în lumea românească transilvană, ceea ce explică atenția pe care i-au acordat-o organele poliției. De altfel, la 22 mai 1859, un agent al poliției austriece din Sibiu preciza în raportul trimis Vienei că prelatul exercita o influență covârșitoare asupra românilor din Transilvania, ortodocși și greco-catolici deopotrivă, manifestându-se cu loialitate față de împărat și de guvern, autoritățile putând recurge la serviciile sale în vremuri de restriște[13].

Cel mai spectaculos raport care pune în relief anvergura personalității episcopului Andrei Șaguna a fost expediat la 28 aprilie 1856 de locotenent-colonelul Franz Jankowsky von Mayerhorst, comandantul agenției de poliție din Sibiu, către ministrul poliției Kempen von Fichtenstamm. Actul discută influența pe care episcopul român o exercita asupra guvernatorului Transilvaniei, prințul Karl Borromäus von Schwarzenberg, adjutantului acestuia, căpitanul baron Kleinmayer, și a diferiților reprezentanți ai autorităților regionale din Transilvania. Șaguna dovedea nu numai un ascuțit simț diplomatic, ci și capacități de sociabilitate ieșite din comun prin organizarea unor mese festive la reședința episcopală din Sibiu și atențiile cu care-și covârșea oaspeții. Prin această atitudine, sublinia colonelul Jankowsky, episcopul Șaguna nu numai că izbutise până atunci să câștige anumite avantaje pentru sine, națiunea română și Biserica Ortodoxă, ci era interesat în continuare să exercite o influență asupra diferitelor instituții ale statului prin intermediul unor „bărbați fideli” pe care reușise să-i ajute să acceadă în posturi administrative importante din cadrul Locumtenenței ardelene și a Cancelariei aulice a Transilvaniei de la Viena, ultima sa reușită fiind angajarea juristului sibian Jakob Rannicher, asupra căruia episcopul „exercita o influență foarte mare”, pe postul de secretar al Locumtenenței Transilvaniei[14]. În 6 mai 1856 un oarecare ofițer de la centrala vieneză a Autorității Superioare a Poliției lua la cunoștință informația primită răspunzându-i lui Jankowsky să-i țină în continuare sub observație pe Rannicher și pe Șaguna, urmând a raporta la Viena despre cele mai însemnate lucruri derulate de cei doi[15]. Alte rapoarte din anii 1857 și 1858, expediate ministrului de interne Bach de către comisarul cercual de la Orăștie, Friedrich Thiemann, tematizează aceeași chestiune a influenței „liderului predestinat al românilor”, episcopul Șaguna, asupra națiunii române, devoalându-i ministrului rețeaua confidenților pe care ierarhul și-o țesuse prin toate structurile funcționărimii și mai ales pe la curțile de justiție, „oameni de încredere” care-l informează „cu promptitudine când, cum și unde să intervină” în rezolvarea scopurilor urmărite[16].

Din același an 1856 datează cel mai stufos dosar de rapoarte confidențiale, expediate către Kempen și Autoritatea Superioară a Poliției de la agenții poliției austriece din Sibiu și Brașov, precum și de la guvernatorul Karl Schwarzenberg. Înregistrate la date diferite, rapoartele conțin de fapt mai multe materiale confidențiale referitoare la circulara episcopului Andrei Șaguna din 5 decembrie 1855[17], prin care ierarhul afurisea ziarele „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, oprindu-i pe protopopii, preoții și credincioșii ortodocși ardeleni, sub amenințarea „lipsirii binecuvântării arhierești”, „interdictului bisericesc” și a „dojanei arhierești”, de a mai abona, cumpăra și a citi pe viitor foile editate la Brașov de George Barițiu și Iacob Mureșan, fiindcă, motiva episcopul, „ne provoacă la părăsirea legii și a bisericii noastre, a moșilor și strămoșilor noștri” tulburând „pacea și liniștea noastră sufletească” fiind „pline de minciuni, amăgiri și înșelăciuni ca să rumpă unimea duhului nostru întru legătura păcii” și „să se slăbească temeliile bisericii noastre”[18]. Controversa lui Andrei Șaguna cu foile barițiene e cunoscută în istoriografie fiind explicată în epocă de Nicolae Popea și mai recent de Simion Retegan, Nicolae Bocșan și Gabriel-Viorel Gârdan. Această dispută confesională din jurul foilor barițiene a fost percepută drept punctul culminant al tensiunii dintre ierarhul ortodox și mediul ecleziastic greco-catolic, căruia îi aparținea și George Barițiu. Tensiunile au fost generate de circulara mitropolitului Alexandru Sterca Șuluțiu din 9/21 aprilie 1855, publicată de Barițiu în Gazeta Transilvaniei (Nr. 34 din 30 aprilie 1855), prin care ierarhul unit anunța ridicarea Bisericii greco-catolice românești la rang de mitropolie și a sa la demnitatea de arhiepiscop și mitropolit cu „titlul de metropolit al Albei Iulie”, chemându-i pe toți românii la unirea cu Biserica Romei în virtutea originii lor latine, ceea ce, sublinia ierarhul blăjean, ar fi fost „voia lui Dumnezeu și a înălțatului nostru împărat”[19]. Ridicarea Episcopiei Greco-Catolice a Făgărașului la rang de mitropolie în 1854, act prezentat de greco-catolici drept o restaurare a vechii mitropolii a Bălgradului, instalarea la 28 octombrie 1855 a lui Șuluțiu ca mitropolit de către cardinalul Michele Viale Prela, nunțiu apostolic la Viena între anii 1845 și 1855, încheierea, la 18 august 1855, a unui concordat între Imperiul austriac și Sfântul Scaun, avantajele create Bisericii greco-catolice, apoi campania de atac a Gazetei Transilvaniei împotriva ierarhiei ortodoxe din Banat, dar mai ales încurajarea fățișă a tuturor românilor de a trece la greco-catolicism, conversiune justificată public de ierarhia greco-catolică ca imbold divin și imperial, a provocat circulara lui Andrei Șaguna din 5 decembrie 1855[20]. Noutatea pe care o aduc asupra acestui episod rapoartele poliției constă în trei aspecte. Mai întâi că George Barițiu însuși îl reclamase pe Șaguna la poliția din Brașov și la guvernatorul Schwarzenberg acuzându-l de „cameleonism politic și de absolutism ierarhic”. În al doilea rând, ne descoperă că guvernatorul îi luase apărarea lui Șaguna, considerând că nu a acționat împotriva legii și nici a regimului, ci chestiunea viza o problemă de natură pur confesională, Andrei Șaguna trecând după o perioadă defensivă în ofensivă, deoarece biserica pe care o păstorea fusese ofensată, gazetarul Barițiu fiind cel ce tulburase spiritele și jignise comunitatea ortodoxă printr-o serie de afirmații și articole publicate în cuprinsul ziarelor brașovene. În al treilea rând, rapoartele ne dezvăluie că Șaguna se afla nu numai în vizorul agenților poliției de la Sibiu, ci uneori fusese contactat de către aceștia prin persoane terțe pentru a fi influențat într-o anumită direcție. Desigur, documentația însemnată generată de evenimentul expedierii circularei șaguniene către protopopi, preoțime și enoriași certifică faptul că glasul ferm al lui Andrei Șaguna nu numai că fusese în măsură să genereze o agitație signifiantă a spiritelor din întreaga societate transilvăneană, agenții poliției fiind alertați din cauza tensiunii create și pregătiți pentru a interveni cu discreția necesară în scopul detensionării situației, ci era unul ascultat de români și urmărit cu maximă atenție de instituțiile de forță[21].

Un alt raport polițienesc din toamna anului 1856 vorbește despre anumite mișcări pe terenul religios, reclamând Vienei o serie de treceri confesionale de la greco-catolici la ortodocși în sudul Transilvaniei, conversii de care Andrei Șaguna nu numai că nu era străin, ci precum ținea agentul de la Sibiu să remarce „fuseseră de-a dreptul încurajate tacit de ierarh”[22]. De altfel această tendință de revenire la Biserica Ortodoxă a unor credincioși uniți sau a unor comunități românești unite din districtul Sibiu este surprinsă începând cu anul 1851 în mai multe rapoarte ale autorităților civile și militare locale și regionale din Transilvania, părăsirea greco-catolicismului, perceput de populație ca fiind „religia imperială”, explicându-se atât prin noua legislație care consfințise egala-îndreptățire a confesiunilor, cât și prin carisma episcopului Șaguna[23].

Următorul raport datează din vara anului 1858 și tematizează călătoria planificată de Andrei Șaguna prin întreaga monarhie în vederea strângerii unei colecte în bani pentru construirea unei catedrale episcopale în Sibiu, edificiu pe care-l planifica încă din anul 1850[24]. Anvergura călătoriei episcopului a atras atenția locotenent-colonelului Jankowsky din Sibiu care raporta, la 7 iunie 1858, inspectorului general al poliției austriece, Johann Freiherr von Kempen, că „episcopul grec neunit Andrei Baron de Șaguna a primit aprobarea preaînaltă în vederea construirii unei catedrale  și a efectuării unei colecte în Monarhia austriacă, astfel că în ducerea la îndeplinire a acestui scop a plecat de aici astăzi la ora 5. Acesta intenționează să treacă pe la Carloviț, Viena, Veneția și de acolo în granița militară, ceea ce se aduce preasupus la preaînalta cunoștință a excelenței voastre”. Energia investită de episcopul Șaguna în proiectul catedralei generase, așadar, o veritabilă agitație prin Sibiu, ceea ce motivează urmărirea evoluției lucrurilor referitoare la această chestiune chiar de către agenții serviciului superior al poliției austriece, vigilenți în a depista și controla orice activitate care ar fi putut tulbura apele în societatea atât de atent supravegheată de către organele regimului neoabsolutist[25]. Referitor la scopul călătoriei și a colectei desfășurate în anii 1857-1858 în beneficiul catedralei este important de precizat că în conceptul sau ciorna memoriului adresat împăratului, conservat în fondul Șaguna al arhivei Bibliotecii Mitropoliei din Sibiu, episcopul notase că se cere o „încuviințare pentru a putea merge” nu numai în „cuprinsul monarhiei austriece”, ci și în „principatele dunărene învecinate, Muntenia, Moldova și Serbia”[26]. Nu știm exact motivul care-l va fi determinat să se răzgândească și să elimine Principatele române de pe traseul călătoriei strângerii de fonduri pentru catedrală, dar putem ușor intui că știa foarte bine că este urmărit cu atenție de autoritățile austriece și că această solicitare ar fi putut fi interpretată în cheie național-politică daco-romanistă și i-ar fi creat ulterior probleme, punându-l într-o lumină nefavorabilă în ochii cabinetului și ai Curții imperiale, deosebit de atente și suspicioase cu privire la relațiile românilor din Transilvania cu românii din cele două Principate extracarpatice și la circulația ideilor panromânești daco-romaniste[27]. Cu toate acestea, episcopul Șaguna nu a renunțat definitiv la ideea derulării unei colecte dincolo de munți. O dovadă clară în acest sens o reprezintă conceptul unei adrese arhierești către ministerele de cult din Țara Românească și din Moldova, datate 15 septembrie 1861[28], și ciorna unei împuterniciri arhierești, redactată în aceeași zi de 15 septembrie 1861, pe numele preoților Iancu Comșa din Zărnești și Petru Cârstocea din Săcele, pe care i-a trimis în „Principatele Unite spre adunarea milei pe seama unei zidinde biserici la Sibiu de legea ortodoxă răsăriteană”. După obținerea permisiunii guvernului și a ierarhiei ortodoxe din Principatele Unite, cei doi preoți brașoveni erau mandatați „să se roage de clerul și poporul ortodox al acelor locuri (…) ca să se îndure a întinde mâna de ajutor pentru zidirea bisericii din Sibiu, ce ne face mare trebuință” (…) atât pentru „întărirea ortodoxiei sfintei maicei noastre biserica de religia dreptcredincioasă răsăriteană din Ardeal”, cât și pentru „luminarea prin învățături bisericești spre lucrul religios și moral” a tuturor creștinilor și a numeroasei tinerimi ce umblă pe la școli în această cetate”[29]. În ciuda acestor eforturi, zidirea catedralei din Sibiu va rămâne pentru marele arhiereu un vis neîmplinit, devenit realitate abia la trei decenii după trecerea lui la cele veșnice[30].

Din anul 1859 se păstrează trei rapoarte în dreptul numelui lui Andrei Șaguna, precum și alte acte ale comisariatelor poliției despre starea de spirit a românilor din Transilvania în contextul războiului austro – italo-francez (1859-1860), derulat în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronurile de la Iași și București în ianuarie 1859, alegere care trezise „simpatii în anumite cercuri clericale”, după cum se menționează în mai multe rapoarte ale poliției[31]. Primul raport despre prelatul român, întocmit la Sibiu în 17 mai 1859, face referire la o adresă de loialitate semnată de episcopul Andrei Șaguna alături de protopopii săi și depusă la sediul guvernatorului și al poliției de la Sibiu. Colonelul Jankowsky îl informa pe inspectorul Kempen că guvernatorul o va trimite în ziua următoare Maiestății Sale, subliniind, totodată, că adresa e cu atât mai importantă cu cât poate fi percepută drept una emisă în numele tuturor românilor ardeleni, din moment ce „o adresă asemănătoare nu a fost încă remisă nici din partea clerului greco-catolic, căruia îi aparțin cei mai mulți clerici valahi de aici, nici din partea aristocrației maghiare a țării”[32]. Adresa emisă de Șaguna la 13 mai 1859, în toiul conflictului militar al Imperiului austriac cu Regatul Sardiniei și Piemontului aliat al Franței lui Napolean al III-lea, a fost publicată în paginile Telegrafului Român din 21 mai 1859[33] și ilustrează din nou una din constantele gândirii politice șaguniene: loialismul de nezdruncinat față de Casa imperială și dinastia de Habsburg[34].

Din 22 mai 1859 datează un lung raport al colonelului Jankowsky, comandantul regimentului nr. 8 de jandarmerie din Sibiu, către Ministrul Poliției, Johann Kempen baron de Fichtenstamm. Documentul tematizează mai întâi atmosfera socială și politică din Transilvania, unde în contextul războiului cu Franța și Piemontul, „de frica unei revolte a românilor”, mai multe familii nobiliare maghiare au părăsit zona Munților Apuseni și s-au mutat în Ungaria, agenția de poliție din Abrud și comisariatele jandarmeriei urmărind cu atenție „simptomele” evenimentelor și atmosfera social-politică. Pentru liniștirea spiritelor, comandantul poliției sibiene i-a sugerat guvernatorului ca manifestul imperial, transmis în teritoriu pentru a informa populația cu privire la derularea evenimentelor militare, să fie anunțat și „din amvon, din moment ce poporul are cea mai mare încredere în cuvintele preotului”, chiar și preoții cei mai refractari putând fi aduși sub controlul autorităților civile. În acest context, Jankowsky se simțea însă nevoit să-i semnaleze superiorului său „divergențele excesiv de dăunătoare în aceste momente” dintre episcopul baron de Șaguna și ministrul cultelor, contele Leo Thun von Hohenstein (1811-1888), acuzat de ierarh de „ultramontanism” și „atitudini dușmănoase” față de Biserica Ortodoxă în general și de Eparhia Ardealului în particular. Trasând liniile generale și pricinile acestor neînțelegeri, Jankowsky îi semnala lui Kempen nevoia și rațiunea politică de a intervenii pe lângă membrii cabinetului și mai ales pe lângă ministrul Thun în vederea destinderii relațiilor cu Șaguna prin acceptarea unor concesii în atitudinea guvernului față de ortodocși și numirea în cadrul ministerului cultelor a unui consilier de „confesiune greco-neunită” ceea ce ar constitui o garanție în plus pentru „egala îndreptățire confesională” statuată de legislație și ar contribui la fidelizarea acestor credincioși față de regim. Dezvoltând aceste idei, colonelul austriac caracteriza personalitatea episcopului sibian prin următoarele propoziții: „Episcopul Șaguna exercită asupra românilor neuniți din Transilvania o influență aproape incredibilă. Cuvintele sale sunt sfinte pentru popor. (sublinierea mea) De aceea, episcopul Șaguna este cea mai importantă personalitate în stare să răspundă la problema: ce eventualități s-ar putea ivi între români și dacă va avea loc o ridicare a acestora. Acest episcop este o personalitate politică, devotat întru totul față de preaînalta dinastie. (…) În cazul episcopului Șaguna, nu se pune problema unor concesii personale în ceea ce privește influența sa în cercurile mai înalte, ci cu mult mai mult în ceea ce vizează influența sa și întregul său prestigiu în sânul poporului său”. Nu în ultimul rând, comisarul sibian opina că era de dorit ca din partea „maiestății sale apostolice”, „chiar și pe o cale indirectă prin intermediul înaltului minister”, să-i fie remis episcopului Șaguna un mesaj de mulțumire pentru adresa de loialitate, publicată cu câteva zile mai înainte, la 13 mai 1859[35].

Ultimul raport șagunian al poliției din anul 1859 a fost redactat în 11 decembrie 1859 și reprezintă de fapt raportul zilnic al direcției poliției din Sibiu către „Autoritatea Superioară a Poliției” în care se tematizează serenada cu torțe întreprinsă de elevii și studenții români din Sibiu la reședința episcopală ortodoxă cu ocazia onomasticii lui Andrei Șaguna (30 noiembrie), relevând în acest fel respectul și popularitatea de care ierarhul se bucura în ochii tineretului studios[36].

Din anul 1860 datează un raport expediat de comisariatul jandarmeriei din Sibiu către directorul Poliției din Viena, Philipp von Weber, în 13 iulie 1860 și către ministrul de interne, contele Adam Goluchowski, în 22 iunie 1860. Documentul face referire la adresele de mulțumire și felicitare primite de Andrei Șaguna din partea românilor din Transilvania în urma atitudinii și mai ales a intervențiilor episcopului în cadrul ședințelor Senatului imperial lărgit de la Viena, al cărui membru fusese numit de împăratul Franz Joseph în 29 aprilie 1860. Comisariatul sibian menționa în ultima frază a documentului că organele de presă locale și regionale fuseseră deja atenționate să nu facă publice aceste adrese care ar fi putut exalta peste măsură spiritele și așa destul de exacerbate ale naționalităților ardelene[37].

Ultimele rapoarte provin de la comisariatele jandarmeriei cezaro-crăiești nr. 8 și 9 din Brașov și Sibiu, fiind expediate Vienei pe 1 și 2 august 1862. Primele patru „rapoarte de zi”, întocmite de comisariatul din Brașov către centrala din Sibiu în 27 și 29 iulie 1862 și în 1 și 2 august 1862[38], fac parte din documentele cedate Arhivelor Naționale Maghiare de la Budapesta, Viena păstrând copiile și originalele redactate de comisariatul din Sibiu. Dincolo de aceste detalii arhivistice, rapoartele jandarmeriei surprind eforturile episcopului Andrei Șaguna de a înființa și organiza cât mai bine Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român[39]. Astfel, la un an de la înființarea ASTREI (1861), evenimentul cel mai important organizat de Asociațiune a fost adunarea generală de la Brașov, desfășurată între 16/28-18/30 iulie 1862, când a fost organizată și o expoziție de produse meșteșugărești și obiecte de artă populară românească la care au participat peste 800 de persoane. Un eveniment de o asemenea amploare nu s-a putut derula fără supravegherea poliției austriece, primul raport din 28 iulie prezentând sosirea delegațiilor românești la Brașov și primirea triumfală organizată episcopului, în după masa zile de 26 iulie, la „granița districtului de o deputăție românească constituită din 200 de călăreți”, precum și serenada cu torțe organizată de aceiași brașoveni ierarhului lor la orele nouă seara pe acordurile muzicale ale orchestrei militare locale. În 29 iulie și la 1 august 1862, comisarul poliției brașovene, Kusmanek, i-a trimis superiorului său de la Sibiu, Rudolf Neidhart, sintezele referitoarea la desfășurarea adunării Astrei și a expoziției românești de la Brașov, nominalizând principalele două personalități ale românilor care au luat parte la aceste evenimente: Andrei baron de Șaguna, episcopul ortodox, și contele Alexandru Sterca Șuluțiu, mitropolitul unit de la Blaj, întâmpinați cu entuziasm de toți participanții. În 2 august 1862, comisarul șef Rudolf Neidhart a raportat mai departe centralei poliției de la Viena și ministrului de interne, Carl Baron de Mecséry, rezumatul expunerii subordonatului său brașovean, atașând scrisorii o copie a respectivului document. Rapoartele semnalează faptul că lucrările celei de a doua adunări a Asociațiunii ASTRA s-au desfășurat conform legii și statutelor asociației în clădirea gimnaziului ortodox românesc sub conducerea episcopului Andrei baron Șaguna. La dezbateri a luat parte „foarte multă lume”, iar discuțiile nu au atins chestiuni de natură politică sau religioasă. În asociație, care „număra deja 550 de membri la sfârșitul anului trecut”, s-au înscris „până acum mai mult de 120 de membri și se crede că numărul membrilor săi în cel mult un an va crește la 1.000 de membri”. În a doua parte a raportului său, comisarul Kusmanek îi enumera pe cei cinci membri de onoare ai Asociațiunii aleși din imperiu (Imre Mikó, Josef Ritter von Grimm, preotul evanghelic Ackner din Gușterița, Eduard Bielz din Sibiu, și B. Finali, secretarul Societății Muzeului Ardelean din Cluj) și pe cei „patru indivizi” aleși „din străinătate” (George Sion, Alexandru Odobescu, Grigore Manu și Nicolae Ionescu), precizând că pentru cooptarea celor din Principatele Române Unite asociația va cere permisiunea guberniului transilvan^[40].

Andrei Șaguna în rapoartele confidențiale ale Biroului de Informații[41]

Desființarea Ministerului Poliției (1867) în timpul restructurării instituționale și administrative a monarhiei, proces desfășurat în contextul adoptării sistemului dualist austro-ungar (1867-1868)[42], a dus și la o reorganizare a arhivelor imperiale. Astfel, în anii 1867-1868, actele și agendele poliției secrete au fost cedate Ministerului de Externe. Acest patrimoniu arhivistic a fost organizat în două fonduri mari: așa-numitele „A-Akten” (ani extremi 1849-1852), care provin de la secția de poliție a Ministerului de Interne, și „BM-Akten” (ani extremi 1852-1867), preluate de la Autoritatea Superioară a Poliției. Fondul „actelor BM” a primit această denumire deoarece documentele cuprinse în acest lăsământ au trecut inițial prin mâna (brevi-manu) ministrului Johann von Kempen, care s-a ocupat de rezolvarea lor. Fondurile poliției au fost inserate inițial în departamentul II al secției prezidiale a arhivei Ministerului de Externe, iar la 25 martie 1877 au fost cuprinse într-un departament nou de sine stătător sub denumirea „Biroul de informații”, în care au fost încorporate și documentele de arhivă ale departamentului V al fostului „Minister pentru chestiunile administrative ale poliției și armatei”. Începând cu anul 1877 actele acestui nou departament au primit o cotă nouă „I.B.”, iar accesarea lor a rămas restricționată, fondul fiind într-o continuă prelucrare și completare până în anul 1908, când a fost clasat. În anul 1933, mai multe fascicole documentare referitoare la Galiția au fost cedate Poloniei, restul fiind deschise și disponibile spre cercetare în fondul Ministerului de Externe din cadrul Direcției Arhivei Casei, Curții și Statului, una din cele cinci direcții ale Arhivelor de Stat ale Austriei de la Viena. Din nefericire, pe parcursul timpului, fără să se știe cu exactitate, o mare parte a fondului documentar al Biroului de Informații a fost „casat”, adică topit și astfel distrus, pierdut pentru totdeauna. Am făcut această constatare în iunie 2024, când am derulat o amplă cercetare în acest fond documentar căutând izvoarele referitoare la Avram Iancu și la liderii revoluției pașoptiste din Transilvania, apoi la fruntașii mișcării naționale românești din Ardeal în deceniul neoabsolutist și în anii dinaintea instituirii dualismului austro-ungar. Spre surprinderea mea, majoritatea actelor înregistrate cu diferite cote în inventarul cronologic-tematic și nominal al fondului Biroului de Informații pe numele lui Avram Iancu, Andrei Șaguna, George Barițiu, Axente Sever, Simion Bărnuțiu sau a „fruntașilor românilor din Transilvania”, cum mai sunt generic notați în inventare, nu se mai regăsesc în patrimoniul documentar-arhivistic, fiind declarate „distruse”. Extrem de interesant este un alt aspect, și anume păstrarea foilor arhivistice ale informatorilor sau colaboratorilor serviciilor de informații austriece din anii 1849-1852, în cazul românilor ardeleni fiind vorba despre Ioan Maiorescu, născut Ioan Trifu în Bucerdea, Alba, refugiat ulterior în Țara Românească, nimeni altul decât tatăl celebrului critic literar și om politic Titu Maiorescu[43].

Inaugurarea regimului dualist în 1867 a dus la reorganizarea Biroului de Informații din cadrul Ministerului de Externe al Austro-Ungarei sub forma unui serviciu secret aflat în directa subordine a ministrului de externe. Acesta colecta informații atât din interiorul monarhiei, cât și de la consulatele austro-ungare din Europa, Asia și America de Nord prin intermediul unor „confidenți” anonimi sau cu nume conspirative. Adunate și inventariate, aceste acte formează astăzi subfondul „rapoarte confidențiale”, având un indice nominal pentru perioada 1865-1918, datorită căruia este ușoară depistarea persoanelor urmărite de respectivii confidenți. Cu toate că și din acest fond au fost sustrase și distruse documente, rapoartele au fost uneori conspectate de arhiviști, iar foile rezumatelor se păstrează la indicele nominal sau tematic al fondului. Rapoartele confidențiale ale Biroului de Informații sunt sistematizate alfabetic de la A la Z și sunt păstrate în 29 de cutii. În fișa nominală a „Arhiepiscopului Baron Șaguna” sunt înregistrate 12 rapoarte confidențiale, redactate în perioada 1867-1869. Unsprezece au fost expediate de la Sibiu și unul de la Oradea, două fiind redactate în toamna anului 1867, nouă în cursul anului 1868 și ultimul în ianuarie 1869[44]. Spre deosebire de rapoartele comisarilor de poliție din perioada neoabsolutistă și liberală, prezentate anterior, cele douăsprezece rapoarte confidențiale din fondul Biroului de Informații sunt mult mai schematice și rezumative, oferind informații punctuale despre acțiunile sau atitudinile politice și ecleziastice ale mitropolitului Șaguna, având următorul cuprins:

Sibiu, 30 octombrie 1867: Arhiepiscopul Șaguna în vârstă de 59 de ani și-a făcut o asigurare de viață în valoare de o sută de mii de florini la compania „Assicurazioni Generali” din Trieste[45], obligându-se să plătească în primii cinci ani de zile suma anuală de opt mii de florini, apoi, în următorii trei ani și până la moartea sa, o sumă mai mică. Asigurarea de 100.000 de florini este dedicată bisericilor și școlilor românești din Transilvania.

Sibiu, 27 noiembrie 1867: Mitropolitul Șaguna a afirmat că „nu se dorește să ni se ofere aceleași drepturi și aceeași autonomie bisericească, precum o posedă faptic calvinii și luteranii. Se pare că un duh rău a întunecat ochii domnilor de la Buda, pentru că aceștia nu înțeleg că procedând în acest fel vor suscita nu numai nemulțumiri politice unilaterale, ci și neliniști confesionale”.

Sibiu, 30 și 31 mai 1868: se tematizează impactul asupra românilor din Ungaria a foilor volante tipărite sub titlul „Epistola volante”, al căror cuprins discută ideea că românii vor respecta câmpul legal, „doar dacă li se acordă și garantează drepturile de pe acest teren, altfel vor fi nevoiți să o apuce pe alte căi și să apeleze la cu totul alte mijloace dacă dorințele lor nu vor fi satisfăcute pe cale legală”. Mitropolitul Șaguna a afirmat că nu a primit încă niciun exemplar al acestei scrieri, dar a fost informat despre existența acesteia din alte părți. „Cu toate că poate spune cu siguranță că liderii veritabili ai românilor nu au luat parte la întocmirea acestei epistole, trebuie să recunoască, cu regret, că această năzbâtie a unor tineri se datorează atitudinii lipsite de înțelepciune a autorităților competente și necompetente ale națiunii sale române, respectivii tineri neavând acum altceva mai bun de făcut (în Valahia) decât să elaboreze voi volante necugetate”.

Sibiu, 6 aprilie 1868: este prezentat conflictul dintre mitropolitul Șaguna și parohia „greco-bulgară Sfânta Treime din Brașov”, asupra căreia ierarhul aruncase „interdictul bisericesc” până în momentul în care membrii parohiei vor face ascultare de arhiereul lor canonic. În raport se reproduce o replică a ierarhului care a afirmat că „în problemele curat bisericești nu voi recunoaște pe nimeni ca papă, nici pe Jakob Bogdan, nici pe contele Pechy[46]. În această chestiune îmi voi apăra dreptul până în pânzele albe; pe acest teren am știut eu însumi ce să fac ca să-mi asigur dreptul meu absolut: nu numai că nu am pus politicii guvernului maghiar niciun obstacol în cale, ci i-am înlesnit orice posibil pas înainte. Așa că guvernul ar trebui să-și dea singur seama de urmări, dacă, de dragul armeanului ignorant Jakob Bogdan, mă va dezavua pe mine și astfel va călca în picioare interesul îndreptățit a mai mult de un milion de români greco-orientali autohtoni pentru douăzeci de familii de greci, dintre care cinci sau șase sunt până în ziua de astăzi supuși străini (greci și turci), care nu vor să se integreze în niciun organism bisericesc autohton. Dacă guvernului îi sunt mai valoroși acei câțiva greci din Brașov decât noi, atunci o asemenea atitudine ar slăbi propriul partid, fiindcă oamenii mei nu ar mai avea voie să meargă împreună cu guvernul (pe calea activismului politic, nota mea). De altfel, după Paști voi merge la Pesta și ar trebui să i-au cuvântul în Casa Magnaților[47] în această chestiune”.

Sibiu, 16 aprilie 1868: Șaguna a plecat „în grabă la Pesta pentru a participa la botezul fiicei cuplului regal”[48]. „Scopul principal al călătoriei la Pesta este de a dobândi câștig de cauză în chestiunea bisericească brașoveană. Înainte de a pleca a spus că «nu va ceda în această chestiune pentru nimeni și pentru nimic în lume, chiar dacă ar fi pus în fața unui tun încărcat și ar vedea cu ochii lui aprinsă flacăra fitilului»”.

Sibiu, 28 iulie 1868: „Bula de excomunicare a mitropolitului Șaguna asupra comunității grecești din Brașov o privesc cei din Sibiu așa cum este”. Șaguna a promis că „va ridica interdictul imediat ce va primi o dovadă că acea biserică așa-zis ortodoxă va fi mai puțin ortodoxă decât curia romană, care se opune fățiș legilor și relațiilor interconfesionale”.

Sibiu, 4 august 1868: mitropolitul Șaguna „se simte foarte slăbit din cauza deciziei ministeriale în chestiunea interdictului brașovean”.

Sibiu, 11 august 1868: Șaguna lucrează „la o petiție referitoare la controversele bisericești litigioase din Brașov și va publica această petiție în viitorul apropiat în presa” cotidiană din Sibiu.

Sibiu, 17 septembrie 1868: Șaguna a oferit un banchet în cinstea lui Ilie Măcelariu[49], la care cel sărbătorit a „fost invitat prin surprindere, deoarece i-a făcut o vizită de curtoazie mitropolitului, după cum îi place acestuia din urmă atât de mult”.

Oradea Mare, 14 octombrie 1868: se raportează că în regiunea Oradiei Mari activează mai mulți „rusofili energici”, numiți „agenți ruși”, care-și pun toată încrederea în arhiepiscopul Șaguna, iar mai mulți preoți și învățători din regiune, care pot fi considerați „organe ale agenților ruși”, îl consideră pe Șaguna drept „cel mai apropiat om al țarului”[50].

Sibiu, 3 noiembrie 1868: A fost finalizată „broșura întocmită de mitropolitul Șaguna în chestiunea bisericii grecești Sfânta Treime din Brașov. Intitulată O imagine juridico-politică, ilustrată fidel după viața transilvăneană de un om lipsit de prejudecăți, broșura se găsește în original în limba română și în traducere germană și maghiară, fiind deja sub tipar”. Aici trebuie să precizez că prin ediția germană[51], tradusă de profesorul Alois Sentz de la Academia de Drept din Sibiu, un cunoscut confident și amic al mitropolitului Șaguna în ultima parte a vieții, lupta ierarhului în cauza brașoveană a înregistrat un larg ecou în presa bisericească germană, subiectul fiind recenzat atât de ziarul evanghelic berlinez Protestantische Kirchenzeitung din august 1869, cât și de periodicul catolic cu profil canonic Archiv für katholisches Kirchenrecht din 1882[52]. Cu toate acestea, cauza mitropolitului și a românilor din cetatea Brașovului nu a avut sorți de izbândă, românii fiind nevoiți să părăsească comunitatea și să constituie o nouă parohie de sine stătătoare sub conducerea preotului Bartolomeu Baiulescu (1831-1909), care va și publica ulterior o monografie a parohiei relatând, pe baza unui suport documentar foarte bogat, istoria parohiei eleno-române și convulsiile din anii 1867-1869 care au dus la separația parohiei pe criterii etnice[53].

Sibiu, 1 ianuarie 1869: Șaguna își exercită în continuare „influența asupra românilor îndemnându-i să participe la alegerile parlamentare. Face acest lucru, după cum o spune, datorită sarcinii pe care o poartă ca arhipăstor al românilor greco-orientali, apoi pentru că și românii trebuie să procedeze după cum o fac sașii luterani și calvini, care în chestiunile politice țin cont întotdeauna și de aspectul confesional, lucrând în treburile politice și pentru cauza bisericii lor”. În chestiunea bisericească brașoveană, Șaguna spune că „baronul Eötvös[54] joacă rolul papei și în continuare este ignorat de guvernul maghiar”[55].

Raportul ierarhului cu membrii cabinetului imperial vienez

Dincolo de percepția ierarhului de către instituțiile de forță și cele secrete ale Ministerelor de Interne și Externe ale Monarhiei habsburgice, acesta a interacționat direct și personal ori prin corespondență cu aproape toți prim-miniștri și ceilalți membri ai guvernului de la Viena, fie că le-a adresat felicitări protocolare la anumite soroace, fie că le-a scris pe diverse teme referitoare la aria sa de activitate bisericească, socială, financiară, politică, educațională sau cultural-publicistică. Despre contactele sale cu premierii Felix Schwarzenberg și Anton Schmerling, dar mai ales cu ministrul de interne Alexander Bach și cu cei ai cultelor și instrucțiunii publice Leo Thun von Hohenstein de la Viena și József Eötvös de la Budapesta au scris biografii săi în diferite lucrări, discutând problemele principale și identificând țelurile ecleziastice, politice și culturale șaguniene de căpătâi, între care se numără restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, emanciparea politică și națională a românilor ardeleni, salarizarea clerului ortodox, finanțarea Seminarului teologic-pedagogic de la Sibiu, pagubele suferite de comunitățile ardelene în 1848-1849, fondarea tipografiei diecezane de la Sibiu (1850), publicarea diferitelor cărți și manuale școlare sau teologice, întemeierea „Telegrafului Român” (1853) și a Asociațiunii Astra (1860-1861), înnobilarea (1852), schimbarea denumirii oficiale a Bisericii, problema construirii unei biserici catedrale la Sibiu etc[56]. Cu excepția ministrului Leo Thun, cu care Andrei Șaguna a avut relații tensionate, culminând cu o polemică ajunsă pe masa împăratului Franz Joseph în anii 1855-1856, putem spune că ierarhul de la Sibiu a avut raporturi cordiale cu membrii guvernului imperial, de ministrul maghiar József Eötvös legându-l chiar o sinceră și lungă prietenie, începută în studenție, când cei doi au fost colegi la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. Ridicat la rangul de baron al imperiului, episcopul, deși nu aparținea Bisericii de stat catolice, nu putea să nu fie respectat. Însuși ministerul de interne Bach subliniase în vara anului 1850 că prin decorarea episcopului Șaguna era de fapt răsplătită „întreaga națiune română pentru devotamentul ei statornic față de prea-înalta dinastie”^[57]. Prin urmare, guvernul vienez nu l-a perceput pe Andrei Șaguna doar din ipostaza de episcop al ortodocșilor transilvăneni, ci și ca lider al națiunii române din Marele Principat al Transilvaniei. Au existat însă momente când miniștrii Bach și Thun, alarmați de rapoartele teritoriale care semnalau anvergura exponențială a personalității lui Șaguna și influența covârșitoare exercitată de energicul episcop asupra tuturor românilor din provincia intracarpatică, l-au perceput ca posibil pericol pentru stabilitatea confesională și au vehiculat ideea mutării lui de la Sibiu într-o altă episcopie „cât mai îndepărtată”, deoarece Șaguna devenise o stavilă de netrecut în fața prozelitismului catolic și a convertirii tuturor românilor din Transilvania la greco-catolicism^[58]. Stoparea îmbrățișării catolicismului de românii ardeleni a trezit o iritare în cercurile ultracatolice vieneze, care l-au portretizat uneori pe Șaguna drept „intrigant”, „ofensiv” și „ultra-activ” în comparație cu omologul său greco-catolic blăjean, de unde și anumite discuții referitoare la necesitatea „neutralizării influenței pernicioase a lui Șaguna”, cum aflăm din actele cabinetului austriac, alarmat de ascendentul episcopului asupra guvernatorului ardelean[59].

Referitor la influența pe care Andrei Șaguna a exercitat-o asupra românilor din Transilvania rămâne proverbială și sugestivă caracterizarea pe care i-a schițat-o guvernatorul Karl von Schwarzenberg într-un raport remis celor doi miniștri, Thun și Bach, la 5 aprilie 1855: „ei [românii, nota mea] îl onorează pe episcop ca pe conducătorul și protectorul lor, cu un fel de supunere religioasă greu de întâlnit la alți locuitori”[60].

Concluzii

Rapoartele poliției și ale spionilor austrieci ilustrează personalitatea complexă a lui Andrei Șaguna, detaliind diverse aspecte ale activității sale. Actele periodice întocmite de comisarii poliției de la Sibiu, Brașov și Oradea, precum și cele redactate de colaboratorii Ministerului de Externe cu privire la episcopul, din 24 decembrie 1864, mitropolitul Andrei Șaguna reliefează în mod deosebit atenția pe care guvernul austriac a manifestat-o față de ierarhul român, numărul rapoartelor emise pe numele lui fiind incomparabil mai mare decât al celor ce vizau activitatea altor personalități politice, culturale sau ecleziastice din Transilvania epocii respective. Dincolo de informațiile punctuale pe care le surprind aceste acte, sesizăm că agențiile poliției, confidenții biroului de informații și organismele centrale din capitala Monarhiei habsburgice l-au perceput pe Andrei Șaguna prin prisma celor patru roluri principale asumate în societatea vremii: ierarh al bisericii, om al cetății, lider al națiunii și reprezentant al poporului român în fața Curții imperiale. Totodată, aceste documente ni-l înfățișează pe mitropolit mai ales în dimensiunea sa de fin diplomat, de actor social și politic, de catalizator al energiilor naționale, dar mai ales de realpolitiker, de actor-jucător cu inițiative personale, nu de pion pasiv pe marea scenă politică austriacă. Nu în ultimul rând, sesizăm că firul roșu al ideologiei politice șaguniene a fost fidelitatea față de împăratul Franz Joseph și de Curtea de la Viena în general, din acest raport decurgând deopotrivă obligații și privilegii, pe care el s-a străduit să le extindă asupra corpului eclesial și național din care făcea parte și pe care le-a reprezentat cu demnitate și adeseori cu mare autoritate, nepermițând afirmarea altor voci care ar fi periclitat în viziunea sa unitatea blocului românesc și șansele de izbândă ale politicii naționale. Tocmai această atitudine i-a adus spre finalul vieții criticile acerbe și reproșurile vocale ale unor tineri reprezentanți laici ai națiunii, care i-au contestat autoritatea politică și au izbutit în 1868-1869 să-l înlăture din fruntea mișcării naționale, pe care o dominase incontestabil vreme de două decenii. Ultimele rapoarte confidențiale surprind acest declin al mitropolitului, survenit, după cum sesiza un agent, și pe fondul îmbolnăvirii prelatului, a cărui mobilitate fizică s-a redus drastic în anii 1869-1870. Pentru realizările înregistrate pe parcursul celor 27 de ani de slujire a Bisericii Ortodoxe și a națiunii române din Transilvania, numele marelui arhiereu a fost înscris cu litere de aur în analele istoriei noastre naționale și bisericești, perioada respectivă fiind numită, în mod justificat, „epoca lui Andrei Șaguna”.

 

Ilustrații:

Fig. 1. Clădirea centrală a Arhivelor Casei, Curții și Statului de la Viena, Piața Minoriților, Viena.

Fig. 2. Episcopul Andrei baron de Șaguna, desen de Josef Kriehuber, Viena, 1857.

Fig. 3. Ministerul de Interne Alexander von Bach, desen de Josef Kriehuber, Viena, 1849.

Fig. 4. Raport al comisariatului de Poliție Sibiu către Ministrul Poliției Kempen, Sibiu, 7 iunie 1858.

Fig. 5. Fișă despre episcopul Șaguna în evidențele Biroului de Informații din cadrul Ministerului de Externe de la Viena.

Bibliografie

[1] A se vedea cele șapte monografii semnate de Nicolae Popea (1879), Ioan Lupaș (1909), Gheorghe Tulbure (1938), Keith Hitchins (1977), Johann Schneider (2005), Mircea Păcurariu (2012) și Mircea-Gheorghe Abrudan (2023), apoi cele cinci volume în șase tomuri „Andrei Șaguna, Corespondența”, editate la Cluj-Napoca (2005-2011) de un colectiv coordonat de regretatul istoric Nicolae Bocșan, și cele patru volume ale corespondenței șaguniene cu brașovenii, editate de mitropolitul Laurențiu Ștreza al Ardealului și de preotul cărturar Vasile Oltean la Sibiu între 2008 și 2010, de asemenea volumul: Voichița Bițu, Bogdan Andriescu, Andrei Șaguna (1808-1873). Biobibliografie, ediția a II-a, Editura Andreiana-Armanis, Sibiu, 2012.

[2] O recentă și consistentă biografie, de aproape o mie de pagini, vezi la Wolfram Siemann, Metternich. Stratege und Visionär. Eine Biografie, Verlag C.H. Beck, München, 2022.

[3] Despre istoria dinastiei a se vedea mai ales: Andrew Wheatcroft, Habsburgii. Personificarea unui imperiu, în românește de Roxana Popescu, Editura Vivaldi, București, 2003; Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg: de la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană, traducere din franceză de Irina Negrea, Editura Trei, București, 2015; Martyn Rady, Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea, traducere din limba engleză de Lia Decei, Prefață de Matei Cazacu, Editura Corint, București, 2023.

[4] Martyn Rady, Habsburgii. Ambiția de a stăpâni lumea, p. 416.

[5] Christian Lacker, Brigitte Mazohl, Walter Pohl, Oliver Rathkolb, Thomas Winkelbauer, Geschichte Österreichs, Reclam Verlag, Stuttgart, 2016, p. 391-406.

[6] Eva Macho, Alexander Freiherr von Bach. Stationen einer umstrittenen Karriere, Peter Lang Internationaler Verlag der Wissenschaften, Frankfurt am Main-Berlin-Bern-Bruxelles-New York-Oxford-Wien, 2009.

[7] Loránd L. Mádly, Între reformă și egală îndreptățire: aspecte ale activităților politico-naționale românești și săsești în deceniul neoabsolutist, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p. 86-87; Pieter Judson, Habsburg. Geschichte eines Imperiums 1740-1918, C.H.Beck Verlag, München, 2022, p. 281-301.

[8] Helmut Rumpler, Österreichische Geschichte 1804-1914. Eine Chance für Mitteleuropa. Bürgerliche Emanzipation und Staatsverfall in der Habsburgermonarchie, Verlag Carl Ueberreuter, Wien, 2005, p. 105-259.

[9] Viktor Bibl, Die Wiener Polizei. Eine kulturhistorische Studie, Stein Verlag, Leipzig-Wien-New York, 1927, p. 340-341.

[10] Karl Josef Mayr (Hrsg.), Das Tagebuch des Polizeiministers Kempen von 1848 bis 1859, Österreichischer Bundesverlag, Wien und Leipzig, 1931.

[11] Capitol publicat inițial într-o formă ușor diferită în: Mircea-Gheorghe Abrudan, „Andrei Baron de Șaguna în rapoartele confidențiale ale Ministerului Poliției și ale Biroului de Informații de la Viena”, în Mitropolia Ardealului, Anul III, Nr. 2/2023, p. 138-155.

[12] Unele editate în: Mihail Popescu, Documente inedite privitoare la Istoria Transilvaniei între 1848-1859 din actele arhivei de stat a ministerului de interne și justiție dela Viena, Editura Cartea Românească, București, 1929.

[13] Loránd L. Mádly, Între reformă și egală îndreptățire, p. 112.

[14] Despre relațiile amicale ale lui Șaguna cu juristul Rannicher, vezi: Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția Pașoptistă și Marea Unire. Evoluție istorică și relații confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, Sibiu/Cluj-Napoca, 2015, p. 403-435.

[15] Österreichisches Staatsarchiv, Allgemeines Verwaltungsarchiv, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. I. 189/1856. (În continuare prescurtată ÖstA, AVA).

[16] Mihail Popescu, Documente inedite, doc. LI și LXI, p. 185-187, 244-246.

[17] Publicată în Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Șaguna. Opera literară, scrisori pastorale, circulări școlare, diverse, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1938, p. 195-201.

[18] Andrei Șaguna către protopopi, preoți și credincioși, Sibiu, 5 decembrie 1855, în Ibidem, p. 195, 200.

[19] Simion Retegan (coord.), Dumitru Suciu, Mádly Loránd, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente vol. II (31 decembrie 1851-15 iulie 1859), Editura Academiei Române, București, 2004, p. 267-271.

[20] Nicolae Popea, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna, Ediție, studiu introductiv, note, glosar și indici de Mircea-Gheorghe Abrudan și Casian Rușeț, Editura Episcopiei Caransebeșului/Editura Școala Ardeleană, Caransebeș/Cluj-Napoca, 2025, p. 137-149; Simion Retegan, „Românii din Transilvania în perioada absolutismului”, în Simion Retegan (coord.), Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente vol. II., p. XIV-XV; Andrei Șaguna. Corespondența I/1, ediție, studiu introductiv și note de Nicolae Bocșan, Ioan-Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, pp. 55-57; Nicolae Bocșan, Ioan-Vasile Leb, Marius Eppel, Gabriel-Viorel Gârdan, Instituțiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (1850-1918). Studii, Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 93-94; Gabriel-Viorel Gârdan, „Accente ale polemicii interconfesionale din perioada absolutistă (1850-1860) în scrisorile Sfântului Andrei Șaguna”, în TABOR, Anul XVI, Nr. 7, 2023, p. 23-34.

[21] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. II. 395/1856, 652/1856, 1018/1856, 3918/1856.

[22] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. II. 4282/1856.

[23] Simion Retegan, „Românii din Transilvania în perioada absolutismului”, în Simion Retegan (coord.), Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente vol. II, p. XI-XII; Loránd L. Mádly, Între reformă și egală îndreptățire, p. 86-117.

[24] Detalii la: Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane/Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, p. 259-291.

[25] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. I. 1791/1858.

[26] Ilarion Pușcariu, E. Miron Cristea, Mateiu Voileanu, Biserica catedrală de la Mitropolia ortodoxă română în Sibiu. Istoricul zidirii 1857-1906, Tipariul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1908, p. 9-10.

[27] Loránd L. Mádly, Între reformă și egală îndreptățire, p. 95, 100-111, 114-115. Despre proiectul Dacoromaniei, vezi: Gelu Neamțu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromaniei 1848-1918, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005.

[28] Simion Retegan (coord.), Dumitru Suciu, Mádly Loránd, Mirela Andrei, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. IV (27 februarie 1861-18 septembrie 1861), Editura Academiei Române, București, 2007, Doc. 393, p. 746.

[29] Ibidem, Doc. 394, p. 747.

[30] Mircea Păcurariu, Catedrala mitropolitană din Sibiu 1906-2006, Editura Andreiana, Sibiu, 2006.

[31] O parte a acestor rapoarte au fost publicate în Mihail Popescu, Documente inedite, p. 255-309.

[32] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. I. 2514/1859.

[33] Reluată în Simion Retegan (coord.), Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente vol. II, doc. 301, p. 552.

[34] Despre relațiile ierarhului cu împăratul și loialismul său dinastic, vezi: Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, p. 211-227, iar o discuție a loialismului dinastic la românii ardeleni vezi: Liviu Maior, Habsburgi și români. De la loialitatea dinastică la identitatea națională, Editura Enciclopedică, București, 2006.

[35] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. I. 2650/1859, publicat în Mihail Popescu, Documente inedite, doc. LXIX, pp. 264-267.

[36] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. II. 8727/1859.

[37] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. II. 4.268/1860.

[38] Simion Retegan (coord.), Dumitru Suciu, Mádly Loránd, Mirela Andrei, Daniela Deteșan, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. V (19 septembrie 1861-24 septembrie 1862), Editura Academiei Române, București, 2008, Doc. 388, 392, p. 625, 632-633, 635-637.

[39] Amănunte despre implicarea lui Șaguna în fondarea și conducerea Astrei la: Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, p. 137-184; Mihai Sofronie, Mitropolitul Andrei Șaguna și Asociațiunea transilvană (ASTRA), Editura Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2001.

[40] ÖstA, AVA, Inneres, Oberste Polizeibehörde, Präs. II. 1308/1862.

[41] Capitol reluat cu diferite completări după Mircea-Gheorghe Abrudan, „Andrei Baron de Șaguna în rapoartele confidențiale ale Ministerului Poliției și ale Biroului de Informații de la Viena”, în Mitropolia Ardealului, Anul III, Nr. 2/2023, p. 155-161.

[42] Despre dualism și românii ardeleni, vezi: Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, Editura IBMBOR, Sibiu, 1986; Dumitru Suciu, Mișcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria și Ilie Măcelariu. 1867-1891, Editura Albatros, București, 2002.

[43] ÖstA, Haus-, Hof- und Staatsarchiv, Ministerium des Äußern, Informationsbureau, IB A und BM Kartei I-1 (în continuare ÖstA, HHSta, MÄ, IB).

[44] ÖstA, HHSta, MÄ, IB, IB-Akten, Konfidentenberichte (1848-1892), Karton 22.

[45] Înființată pe 26 decembrie 1831, în cel mai important port al Imperiului austriac, „Assicurazioni Generali Austro-Italiche” a fost una din cele mai mari companii de asigurări din Europa secolului al XIX-lea, clasându-se astăzi pe locul 3 în lume.

[46] Consilieri și oficiali ai guvernului și autorităților maghiare de la Pesta.

[47] Camera superioară a parlamentului maghiar, în care erau membrii de drept toți episcopii confesiunilor recunoscute de stat.

[48] Este vorba despre Marie Valerie de Habsburg (22 aprilie 1868-6 septembrie 1924), ultimul copil al suveranilor Franz Joseph și Elisabeta.

[49] Ilie Măcelariu (1822-1891), om politic, jurist, revoluționar pașoptist, jude regal, deputat, președinte al Partidului Național Român și președinte al Băncii Albina din Sibiu.

[50] Observăm aici suspiciunile, obsesive adeseori, ale austriecilor referitoare la panslavism, care au fost nu o dată confundate pe parcursul secolelor XVIII-XIX cu Ortodoxia sârbilor și a românilor, și, implicit, cu o afinitate pro-rusă, ceea ce este total nefondat în cazul lui Șaguna, ceea ce decurge limpede din loialismul său dinastic.

[51] Ein juridisch-politisches Charakterbild, getreu nach dem siebenbürgischen Leben gezeichnet von einem Unbefangenen, Druck von Theodor Steinhaussen, Hermannstadt, 1868.

[52] Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, p. 203-204.

[53] Bartolomeiu Baiulescu, Monografia comunei bisericesci gr. or. române a sfintei Adormiri din cetatea Brașovului cu ate și dovedi, Tipografia Ciurcu & Comp., Brașov, 1898.

[54] József Eötvös (1813-1871), om politic liberal maghiar, scriitor, coleg de facultate la Universitatea din Pesta cu Anastasiu Șaguna, ministru al învățământului și cultelor în primul guvern maghiar al regimului dualist (1868-1871).

[55] ÖstA, HHSta, MÄ, IB, IB-Akten, Konfidentenberichte (1848-1892), Karton 22.

[56] Nicolae Popea, Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna, passim; Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, traducere pr. prof. dr. Aurel Jivi, Editura Enciclopedică, București, 2016; Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, passim; Idem, „Andrei Șaguna și Alexander Bach”, în Multiculturalism, identitate și diversitate. Perspective istorice. In honorem prof. univ. dr. Rudolf Gräf la împlinirea vârstei de 60 de ani, coordonatori: Iosif Marin Balog, Ioan Lumperdean, Loránd Mádly, Dumitru Țeicu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015, p. 261-296; Idem, „Istoria, istoriografia și izvoarele arhivistice ale proiectului reîntemeierii Mitropoliei Românilor Ortodocși din Transilvania și Ungaria (1864)”, în Îndrumător bisericesc pe anul de la Hristos 2024, Anul 172, Editura Andreiana, Sibiu, 2024, p. 280-306; Idem, „Andrei Șaguna și József Eötvös, o amiciție de o viață”, în CRISIA, Muzeul Țării Crișurilor, LIV, Oradea, 2024, p. 217-228.

[57] Östa, HHSta, Kabinettskanzlei, Ministerrathprotokolle (Vorträge), Karton 7 (1850), M.R.Z. 2730/850, f. 1298.

[58] Waltraud Heindl, Die Protokolle des Österreichischen Ministerrates 1848-1867. III. Abteilung. Das Ministerium Buol-Schauenstein, Band 1, 14. April 1852-13. März 1853, Österreichisches Bundesverlag für Unterricht, Wissenschaft und Kunst, Wien, 1975, p. 472-475; Mircea-Gheorghe Abrudan, Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, p. 255-258.

[59] Keith Hitchins, Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 40-41.

[60] Liviu Maior, Habsburgi și români, p. 201.

 

Mircea-Gheorghe Abrudan