VIDEO. Horia Bădescu: „Religia woke, o nenorocire care scoate omul din câteva mii de ani de cultură!”

Dacă „De Iuventute” era singura poezie pe care ar fi scris-o, Horia Bădescu tot rămânea în istoria literaturii. „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj…” este versul iconic al acestui oraș, de fapt al spațiului transilvan pe care Clujul îl iluminează și tutelează de secole. A fost nevoie de un răgățean, din Areful argeșean, îndrăgostit de Cluj, care să transforme sentimentul în poezie. Horia Bădescu a condus Teatrul Național, Studioul regional de Radioteleviziune Cluj, a fost șeful Centrului cultural român din Paris și consilier cultural al ambasadorului României în Franța. Dar pentru că este, în primul rând, un mare poet am ilustrat mai jos, cu câteva dintre versurile sale, principalele afirmații din dialogul pe care l-am purtat în cadrul podcastului Contraste de pe Cluj24.

„Ne batem joc de noi încercând să fim homo- post-sapiens. Nu se poate să trăiești în post-înțelepciune, nu? Că sapiens înseamnă omul înțelept. Omul n-a fost perfect. Omul este perfectibil. Este înger și demon în același timp. Are mari calități. Amintiți-vă, cum spunea Eschil: Pe lumea asta-s mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s! Omul contemporan este o minune a creației care se ignoră pe sine și care se autodistruge.”

(… să uiți culorile risipei/ trecându-ți umbrele pe față/ să uiți cum în pupila clipei/ lumina cerului îngheață…)

În memoria colectivă

„Pentru mine „„De Iuventute” este ca toate poeziile mele. Vreau să rămână în memoria colectivă, dar aceasta a devenit brand al Clujului în momentul în care a intrat în conștiința oamenilor. În momentul în care, îmi aduc aminte, am văzut la Casa de Cultură a Studenților, cred că era atunci Victor Bercea, director. Era pe un perete imens, pe o pânză, cu un fundal de toamnă, poezia era pusă acolo la dispoziție a studenților, pentru că este scrisă pentru Clujul Studențesc, pentru Heidelbergul de altă dată.”

(… O stea poți purta noaptea asta pe umăr/ Poți iubi, poți vorbi cu prietenii duși/ Poți uita anii care se-adună la număr;/ E toamnă nebun de frumoasă la Cluj!)

Clujul l-a primit cu drag

„M-a primit orașul cu drag, eu m-am îndrăgostit de el, mi-am făcut aici studiile, am debutat aici la Tribuna, în 1964, abia venisem de un an, primele cărți mi-au părut la Cluj la Editura Dacia. Da, Dacia și Eminescu au fost editurile la care am publicat în toți acești ani și m-a vrăjit atmosfera orașului. Dar nu mai există acum acel Heidelberg de altă dată care era Clujul.”

( Despre el vorbești/ ca despre locul nașterii tale./Tânăr fiind te-a învăluit cu dulcea otravă/ a cărții.)

(Amintiți-vă Someșul de argint și de fum/ cu vertebre de poduri subțiri!/ Cum eram noi, bărbații de-acum,/ Când ieșeam în amurg la șpațir?)

În echipa mare a Echinox

„Dincolo de revista care a fost înființată de către generația fondatoare, cum îi spun eu, generația care a fondat Echinoxul, cenaclul Echinox a început jos la Metropol, în crama de la Metropol, pentru că ni s-a refuzat ținerea unui cenaclu în cadrul Facultății de Filologie.”

„Acolo am găsit locul în care să ne strângem seara, cum ziceam eu: când era pe la chindie/ ne adunam să nu ne știe/ potera de la agie!”

„Am fost cu mare echipă a Echinoxului, acel Echinox care, hai să vă spun, cum ar fi zis Ioan Barbu, era la mijloc de rău și bun. Că Echinoxul așa era, la mijloc de rău și bun,  mai ales într-o perioadă ca aceea de deschidere a anilor 68, când România părea că respiră, când cultura revenea în datele ei atunci, Echinoxul era, cum spuneam eu, eram acei ce nu voiau să moară!

Noi nu voiam să murim intelectual, noi voiam să creăm și într-adevăr generația de aur și în generațiile succesive au fost oameni care reprezintă ceva în literatura română, numai dacă ar fi să ne referim la Eugen Uricaru, la Marian Papahagi, la Ion Mircea, la Dinu Flămând, la Adrian Popescu, la Mariana Bojan și la atâția alții care eram acolo.”

( Unde-s sprințarele studinte/ de până și domnul părinte/ uita de toate cele sfinte,/ mult prea frumoase filoloage/ punând pe suflete zăloage/ și inimile să se roage?)

La Mongolu

„Crama de la Metropol ( la Mongolu, după porecla dată lui Remus Pop, șeful restaurantului n.a.) e în formă de L și chiar în partea din fund se mergea în dreapta și la capăt era o sală puțin ridicată și te urcai pe niște trepte și era o perdea de mărgele colorate.

Dincolo de acele mărgele colorate se întâlneau scriitorii și se întâmpla magia! Pentru că vreau să vă spun că la Mongolu n-a fost o crâșmă, a fost un loc în care ne reuneam și cum să vă spun eu, latinii spuneau in vino veritas, vinul dă predispoziție pentru deschiderea sufletului.”

( De va fi fost, a spune eu nu știu/ un alt lăcaș să-și urce paraponu/ mai sus decât noptaticul duhliu/ungher setos al crâșmei lui Mongolu(…) În ctitoria bahicului domn/ sfârșeau în zori năstrușnice chiolhanuri/ cu vinurile pâlpâind a somn/ în scoica dijmuitelor pocaluri; )

Fără boemă clujeană

„Nu mai există boemă clujeană pentru că nu mai au oamenii, generațiile tinere în primul rând, nu mai au apetitul pentru carte, nu mai au apetitul pentru artă. Pentru ei arta se rezumă la tot ceea ce  se transmite pe toate posturile de televiziune, mai ales de toată filmografia asta a violenței, de toată exacerbarea sexului, toată nebunia cu drogurile care au devenit, cum să spun, că nu dai de un film în care să nu-ți apară chestiunea drogului.

Așa cum toată religia woke, nenorocirea asta care scoate omul din câteva mii de ani de cultură și le împinge înapoi în animalitate, cu toate nebuniile care se nasc în capul unora și care profită de ceea ce trebuie să fie exercițiu democratic! Că ai dreptul să gândești și să spui ce vrei dar n-ai dreptul să spui în piața publică și să faci să devină normalitate toate aberațiile care există în capul unuia și altuia. Nu este posibil așa ceva, mi se pare o nebunie, mi se pare o cruciadă a omului împotriva lui însuși, y compris, iertați-mă, am vorbit franțuzește!”

(Precum e scris ne-om duce-n rând/ și risipi-ni-se-va stolu/dar pentru tot plătim c-un cânt/ preacuviosului Mongolu!)

( Să spunem dar, cu dreapta pe pahar,/cum li se-nfiora la tâmple părul/ când dăruiții Domnului cu har/le cercetau în palme adevărul (…))

„În ceea ce privește această inteligență artificială, care este tot atât de greșit intitulată ca și celebra formulă, cea mai tâmpită din viața mea, din anii după 90, intrarea în Europa. Intrarea în Europa  a unui popor care era de 2000 de ani în Europa, care a făcut cultură în Europa, a făcut istorie în Europa!”

(… să măsori străzi pustii, să le tulburi în cale,/ să se scuture stelele Ursei pe rând,/ să fii singur cu carnea și oasele tale,/ s-asculți bruma în pântecul toamnei mișcînd…)

Despre Iuliu Maniu

„Iuliu Maniu a fost un mare om politic, și nu spun asta pentru că tata a fost țărănist și a făcut pușcăria ca fruntaș al țărăniștilor din Argeș, dar a fost un om de o luciditate extraordinară. În 1942, în plin război, a trimis prin intermediul celor care se găseau la Cairo un raport Marii Britanii, Maniu fiind în același timp omul care susținea aici interesele britanice, în care este o analiză extraordinară a contextului interbelic, a factorilor care au dus la derapajul din cel de-al doilea război mondial, al rolului nefast pe care acțiunile Angliei și Franței le-au avut.

Să trimiți asta în plin război, să-i bați obrazul Angliei când tu te găseai cu țara de cealaltă parte, mi s-a părut un lucru extraordinar. Și vreau să vă spun, chiar dacă depășesc ce avem noi de spus, că sunt acolo mărturii ale discuțiilor din cadrul Ministerului de Externe Britanic. Churchill îi scria cuiva pentru că înainte de a lua o decizie, și de a porni o mișcare antigermană în România, Maniu a cerut asigurări solide că nu vom rămâne în afara în afara Europei Occidentale.”

( …să-ți asculți ca bețivii, orologiul din sânge,/ să te sprijini cu mâinile umbrei de zid,/ să simți pielea veciei încet cum se strânge,/ cum se face în măduva vremii mai frig!)

Nebunia istoriei

„Soarta României este decisă și aleasă de mult, adică nu mă văd și nu ne vedem în afara constructului european, al Uniunii Europene, dar nu a modului în care este gândită această construcție, nu în modul în care unii sunt mai egal decât alții, nu în modul în care un Parlament cum este Parlamentul European și care se numește Parlament dar el nu n-a emis nici o singură lege!”

(Niciodată,/ niciodată nu vei mai fi/ atât de tânăr și nerușinat ca atunci!/ Niciodată mâinile tale nu vor mai fi/ atât de aproape/ de imaginea unui fir de grâu/ răstignit!)

„Fac abstracție suntem într-o nebunie a istoriei, eu fac abstracție de contextul acesta pentru că mai fost și este și va fi probabil foarte complicat, dar eu mă refer la raporturile noastre în cadrul acestei Uniuni, noi ne-am întors – e un sindrom vechi – ne-am întors la fanariotism, la perioada nenorocită care ne-a învățat puparea papucului și a spune ceea ce îi place, sau ceea ce credem că îi place să audă stăpânului de la Înalta Poartă care acum e la Bruxelles, că mă gândesc că asta este, alta nu avem!”

(Era un timp cum altul nu va fi,/ eram frumoși și tandri și nebuni,/ cu mintea rumegând o altă zi/ și sufletul închipuind minuni;)

Masacrul de la Lăpuș

„Când l-au arestat pe tata în 1952, a doua oară, și a plecat la canal, mama care m-a surprins tăind literele din ziare să fac manifeste, că tocmai citisem o carte despre spionajul britanic, mi-a tras o bătută strașnică și mi-a spus: te rog să-mi juri mie uite, asta e Biblia, că n-ai să faci politică în viața ta! Am ținut cont de treaba asta și după Revoluție au fost atâtea partide care m-au invitat și a spus nu, eu politică nu fac! Fac politica acestei țări, politică a acestei culturi, de ea avem nevoie, și așa am făcut toată viața și voi faceți toată viața.”

( E tot mai frig în pajiștile lunii./Pe străzi golașe umbrele fac sluj;/ din turlele tăcerii, peste Cluj/ octombrie și-a desfăcut păunii.)

„Profesorul Vasile Latiș  din Târgu Lăpuș, al cărui strămoș este și în carte ( romanul „Joia patimilor”, debutul în proză al lui Horia Bădescu n.a.) el era, cum să zic, omul în jurul căruia se centra viața culturală locală, și el a venit cu un bătrân învățător într-o seară, eram la hotel și ne pregăteam să luam masa, și a venit și cu un dosar și mi-a zis: vă dau dosarul ăsta, vă rog eu să-l citiți, e despre suferința noastră și dacă cineva poate să scrie despre asta dumneavoastră să ne fiți alături.

N-am înțeles de ce și cum mi-a dat dosarul, l-am citit, era despre masacrul de la Lăpuș, despre tot ce s-a întâmplat acolo în 5 decembrie, 1918 ( este vorba de uciderea, de către armata maghiară în retragere, a 65 de români din Țara Lăpușului, n.a.).

Vreo doi ani  m-am învârtit în jurul subiectului, eram prieten cu cei de la Carta Românească, cu Cornel Popescu care era atunci redactor șef și i-am povestit treaba asta și zice, te pun în plan. M-a pus în plan și după doi ani mi-a spus, nu mi-ai dat nimic, nu mai pot să te păstrez în plan și atunci am zis, ce fac, și m-am apucat să o scriu și am scris-o, și am scris-o cu tot sufletul vă rog să mă credeți! A fost debutul meu în proză și a fost un debut pe care toată lumea l-a înregistrat nu ca pe unui poet care scrie proză, ci ca pe al unui prozator veritabil.”

(… solzoase vudci, rachiuri tari și grele/ sticlite în țâțoasele butelci,/ cu apele brumate de perdele/ de hreani subțiri și înghețate hălci/ de boreale murături, zalăuri/ sunând întunecatele armuri…)

Vremuri de restriște

„Ne aflăm într-un timp de restriște, în vremuri sărace de viață profundă, de substanță, de miracol de umanitate, de sacru, o lume în care existența a luat loc ființării, vorbăria a luat loc cuvântului și informația se proclamă cunoaștere.

Am fost sortiți să trăim vremuri de imperialism al rațiunii, cum afirma poetul și filozoful francez Marcel Moreau, în epoca celei mai spectaculoase explozii informaționale abia dacă mai avem timp de a afla ceva despre noi înșine, în era comunicațiilor planetare abia dacă mai știm să comunicăm între noi, în aceste vremuri ale tuturor libertăților și, în paranteză, acum 30 de ani eram departe de a fi văzut dezmățul libertinajului de astăzi și al drepturilor omului, suntem obligați a constata că ni s-a confiscat cel mai necesar dintre acestea, acela de a fi noi înșine!

Fișați în ordinatoare, standardizați și supuși doar eticii profitului, chiar că ne putem întreba la ce bun poeții, la ce bun să-i asculți astăzi când niciodată și nicăieri poezia n-a pus capăt vreunui război, n-a vindecat bolnavi, n-a eradicat foamea? Și răspundeam, poezia și rolul poeziei este să nu-l lase singur pe om în fața tuturor provocărilor existențiale cu care îl agresează mediul înconjurător începând de la comunitatea semenilor lui și până la comunitatea universului. În timpul vieții să nu-l lași singur, să știe că are lângă el un sprijin în care poate să-și regăsească sufletul.”

(E ceas păgân! Urechea înlăuntru/visează-n somnul marilor butoaie/ glasul licorilor cernute întru/ amurgurilor șiroind de ploaie…)