VIDEO. Cuza Vodă pro și contra: lumini și umbre. Reformele domnitorului Unirii și ”monstruoasa coaliție”

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

La o simplă căutare pe Google despre Napoleon spre exemplu, pletora de articole începe cu o caracterizare de ansamblu: „Napoleon a fost o figură complexă, având atât realizări pozitive, precum reformele administrative și juridice (Codul Napoleonian) și răspândirea principiilor Revoluției Franceze, cât și aspecte negative, în special politicile expansioniste, războaiele constante și numărul mare de victime, care au afectat Europa timp de decenii”.

Nu întâmplător, cunoscutul istoric Pieter Geyl a publicat la mijlocul secolului trecut o foarte comprehensivă carte intitulată Napoleon pro si contra. Acest gen de lucrare este aplicabil multor personalități din istoria universală dar și cea românească, pentru a putea încadra mai bine viața și activitatea unor oameni care au inflențat destinul unor națiuni și state.

Alexandru Ioan Cuza rămâne, fără îndoială, una dintre personalitățile eclatante ale istoriei românilor din secolul al XIX-lea. Iubit și urât, deopotrivă, adulat și contestat în timpul domniei și al vieții sale, dar și de posteritate, Domnul Unirii a știut să se ridice deasupra vremurilor și să influențeze decisiv evoluția istorică a românilor, anul 1859 fiind considerat, pe bună dreptate, actul de naștere al României moderne.

Dubla alegere ca Domn

Cele mai recente evaluări istoriografice demonstrează din plin acest caracter ambivalent al receptării și memoriei Domnului Unirii, așa cum relevă, cu multă obiectivitate, studiile publicate în vol. 160 de ani de la Unirea Principatelor. Oameni, fapte și idei din domnia lui Alexandru Ioan Cuza, editori: Petronel Zahariuc, Adrian-Bogdan Ceobanu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2020. Oricum, inventarierea și analiza lucrărilor despre Domnul Unirii, despre contextul internațional și modul de realizare a unității naționale relevă aspecte interesante de istoria istoriografiei și evidențiază atât luminile cât și umbrele lui Cuza[1].

Unirea Principatelor realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei, apoi la 24 ianuarie, ca Domn al Țării Românești, a însemnat prima mare realizare din proiectul politic pașoptist. Dubla alegere a lui Cuza a fost posibilă ca urmare a lipsei de precizie a Convenției de la Paris din august 1858, dată de cele șapte Mari Puteri, document cu caracter constituțional, care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domnitor în cele două principate. În consecință, membrii partidei naționale din Țara Românească au mobilizat mulțimile din București și i-au intimidat pe conservatorii munteni care aveau altă opțiune decât Domnul ales recent de către moldoveni, Cuza fiind ales și la București cu una­nimitatea voturilor celor prezenți, demonstrând astfel maturi­tatea politică a elitelor românilor prin soluția inteligentă și curajoasă care a pus Europa în fața „faptului împlinit”. I.C. Brătianu declara, în anul 1883, în legătură cu momentul dublei alegeri: „Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai națiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă”[2].

Nu este, aici și acum, intenția noastră de a face bilanțul realizărilor și neîmplinirilor lui Cuza. Ar fi nevoie de mai mult spațiu și timp.

Centralizare administrativă

O minimalistă trecere în revistă a acestora se impune însă. După ce, prin diplomație și cu demnitate, a obținut recunoașterea dublei sale alegeri din partea celor șapte Mari Puteri, Cuza s-a concentrat pe centralizarea administrativă a celor două țări, pentru a realiza Unirea deplină, proces început cu câteva decenii înainte, prin impunerea Regulamentelor Organice.

Înainte de toate, trebuie să evaluăm domnia lui Alexandru Ioan Cuza din perspectiva vieții politice interne, pornind de la cadrul legislativ-instituțional fixat Principatelor Române de către Marile Puteri garante prin Convenția de la Paris din 7/19 august 1858. Este firească o atare abordare fiindcă întreaga viață politică (instituții, grupări politice etc.) a trebuit să se armonizeze, în primul rând, cu natura cadrelor constituționale fixate inițial prin Convenția de la Paris și, după mai 1864, de către Statutul Dezvoltător.

Convenția de la Paris este fără îndoială un prim act cu valoare constituțională, redactat de străini, care a guvernat viața politică internă în primii cinci ani ai domniei lui Cuza („un compromis hibrid între uniune și separație, care se dovedi și imposibil de ținut și dăunător intereselor lor, ale Principatelor”), și care a impus renunțarea la această constituție și impunerea alteia noi în primăvara anului 1864[3].

Apoi, dificultățile de uniformizare erau amplificate de compoziția ideologică și socială a Adunărilor legislative de la Iași și București, în cadrul cărora predominau reprezentanții marii boierimi, conservatori și reticenți față de intențiile reformatoare ale Domnului care nu a prea reușit să constituie guverne solide. De aici, instabilitatea guvernamentală în ambele principate, în primii trei ani ai domniei lui Cuza, existând opt guverne în Țara Românească și șase în Moldova.

Confruntările ideologice între liberalii progresiști și reprezentanții marilor proprietari, nocive pentru stabilitatea guvernamentală, dar și pentru starea de spirit internă, risca să dinamiteze programul național cu care Cuza a preluat domnia[4]. Domnul a înțeles aceste lucruri și, pentru a spori coeziunea și solidaritatea internă, a numit, la un moment dat, pe munteanul Ion Ghica drept premier în Moldova, și pe moldoveanul Manolache K. Epureanu, premier la București.

„Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”

În acești primi trei ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza s-a confruntat, ca primă și cea mai serioasă problemă, cu nevoia unificării administrative depline a Moldovei și a Țării Românești, reușind, prin eforturi diplomatice și persuasiune, să obțină din partea Porții și a Pu­terilor garante, în decembrie 1861, recunoașterea Unirii depline, dar numai pe durata vieții sale. La 11/23 decembrie 1861, Domnul adresează o proclamație către toții românii din Moldova și Muntenia, prilej cu care Cuza a și lansat celebra frază: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”[5]. Aceasta a și făcut posibilă deschiderea, la 24 ianuarie 1862, a pri­mului parlament unificat, precum și recunoașterea formării guver­nului unic. Capitala a fost stabilită la București, iar ofi­cial, țara s-a numit România, în pofida faptului că Imperiul Otoman a refuzat să recunoască noua denumire a Statului român[6].

Una dintre prioritățile lui Cuza, imediat după alegerea sa ca Domn al ambelor principate, a fost unificarea armatei și apoi modernizarea acesteia.

Trebuia pregătit din timp al doilea deziderat major al programului politic pașoptist, obținerea independenței de stat a României. Tabăra militară convocată la Florești, unde s-au adunat circa 12.000 de oșteni munteni și moldoveni (din toate armele: infanterie, cavalerie, artilerie), a fost pusă sub comanda generalului moldovean Constantin Milicescu. Doctorul Carol Davila a fost numit la conducerea serviciului sanitar militar, s-a instituit Statul Major general unic, au fost unificate instrucția, intendența și administrația, iar ge­ne­ralul Ioan Emanoil Florescu a fost numit ministru de Război în ambele principate[7].

Legea rurală

În continuare vom evoca două momente fundamentale din timpul domniei lui Cuza: lovitura de stat de la 2 mai 1864 și promovarea legii rurale în vara aceluiași an.

Între cele două evenimente, există o foarte clară relație cauzală, de succesiune, implementarea reformei agrare neputându-se duce la împlinire cu vechea Adunare legislativă dominată de reprezentanții marii boierimi. Trebuia introdusă o reformă electorală, care să extindă dreptul de vot și să se constituie un nou for legislativ, în care să predomine aleșii cu vederi democratice, progresiste. Cuza a fost mereu preocupat să înlăture Convenția de la Paris și să o înlocuiască cu un act veritabil românesc care să corespundă realităților noii țări.

Așa s-a ajuns la introducerea printr-o lovitură de stat a Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, practic o nouă constituție. Austria, acompaniată uneori de Rusia și Turcia, a fost cea mai vehementă mare putere care s-a opus nu numai Unirii Principatelor, ci și acestei noi înfăptuiri politice a lui Cuza. Printre opțiunile luate în calcul de Austria, nu de puține ori în acei ani, a fost și aceea a unei intervenții militare comune, ruso-austriece, beneficiind, eventual, și de concursul forțelor militare turcești de la sud de Dunăre, pentru a „restabili”, în Principatele Unite – România, ordinea decisă la Conferința de la Paris din august 1858[8].

Franța a fost marea susținătoare a lui Cuza, lui Napoleon al III-lea datorându-i-se, practic, anihilarea tendințelor expansioniste ale Austriei și Rusiei. Și misiunea diplomatică a lui Iancu Alecsandri, bine documentat, a contribuit la recunoașterea actului de voință al Domnului Cuza, dar și al românilor la plebiscitul ce a avut loc în prima parte a lunii mai 1864.[9] Desigur, și poziția Marii Britanii a contat mult, premierul acesteia, lordul Palmerston fiind în­cre­dințat că aceasta este atitudinea cea mai utilă intereselor britanice în acel moment, aliniindu-se sprijinului acordat cauzei românești.

Doleanțele românilor din Ardeal

Interesul Vienei pentru tot ceea ce se întâmpla în România era unul firesc, conturându-se teama ca nu cumva noul stat român să devină un magnet pentru românii din Transilvania, care să conducă, în timp, la tendințe centrifugale din partea acestora (din fericire, peste mai bine de jumătate de secol, aceste tendințe s-au și materializat la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia). De aceea, Austria a căutat cu obstinație să împiedice Unirea la 1859, să întârzie unificarea deplină, să saboteze consolidarea internă a țării și, evident, să îl răstoarne pe Cuza, fiind atentă la toate mișcările Domnului.

Temerile Vienei erau justificate, deoarece, încă din primăvara anului 1859, Domnul Unirii a intrat în tratative diplomatice cu reprezentanții emigrației maghiare care doreau o răscoală comună a maghiarilor, sârbilor și românilor împotriva Austriei, acțiune politică sprijinită, de asemenea, de Franța și Sardinia. În aceste discuții, Cuza a stăruit ca în Convenția ce urma să se semneze, să fie trecute explicit drepturi pentru românii din Transilvania[10].

El a fost la curent cu doleanțele românilor transilvăneni încă din timpul Revoluției de la 1848, când s-a aflat, alături de alți revoluționari moldoveni, pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu ocazia celei de a doua Adunări naționale din 3/15–5/17 mai; cu atât mai mult s-a preocupat de soarta lor după alegerea sa ca Domn, apropiindu-și, drept colaboratori, mai mulți români de peste munți (între ei, bunăoară, a fost și Alexandru Papiu Ilarian, ministru al Justiției într-un guvern condus de Mihail Kogălniceanu).

Acceptarea, în cele din urmă, de către toate Puterile garante a loviturii de stat a lui Cuza și a măsurilor care veneau odată cu aceasta: introducerea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, alegerea noului for legislativ – bicameral, de această dată, toate au contribuit la consolidarea poziției interne și internaționale a lui Alexandru Ioan Cuza. România a dobândit astfel libertatea de face pasul următor: introducerea reformelor fundamentale, grupările conservatoare din țară trebuind să accepte înfrângerea, iar Puterile garante să accepte că schimbările politico-constituționale erau inevitabile[11].

Secularizarea averilor mănăstirești

Regimul personal introdus de Cuza, cu accente autoritare, a fost la acea vreme singurul în măsură să asigure înfăptuirea rapidă a reformelor radicale necesare modernizării țării. Prima mare reformă structurală a fost secularizarea averilor mănăstirești prin legea din decembrie 1863, în urma căreia circa un sfert din teritoriul țării intra în patrimoniul statului român, afectând interesele economice ale unor Mari Puteri (Rusia, Imperiul Otoman etc.).

Deoarece mare parte a acestor averi aparținea mănăstirilor închinate unor patriarhii sau mănăstiri din Grecia și din Orientul Apropiat, prin această reformă, Cuza și apropiații săi (între care Mihail Kogălniceanu, care era și premier) au vrut să transmită Porții și celorlalte Mari Puteri dorința de independență a statului român.

Alte reforme cu caracter economic-administrativ au fost: Legea Curții de Conturi, Legea Camerelor de Comerț, Legea contabilității pu­blice, Legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, Legea comunală, Legea consiliilor județene, Legea privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. Învățământul nu putea lipsi din activitatea reformatoare a lui Cuza, iar în decembrie 1864, a fost promulgată Legea asupra instrucțiunii publice, prin care se decreta că învățământul primar de patru ani este obligatoriu și gratuit, cel secundar având șapte ani și cel universitar, trei ani. În octombrie 1860, s-a întemeiat Universitatea din Iași, iar în iulie 1864, Universitatea din București, apoi au mai fost înființate conservatoarele din Iași și București, școli normale și mai multe gimnazii în principalele orașe ale țării.

Codul penal și Codul civil

În materie de justiție au fost promulgate Codul penal și Codul civil (ambele având ca modele codul napoleonian și cele prusac și italian) etc. Ca și în modelul francez, conform Codului civil român (până la abdicarea din 1866 acesta s-a numit Codul civil Alexandru Ioan) individul este considerat ca bază a dreptului, urmărindu-se protejarea lui prin asigurarea persoanei sale și prin protecția proprietății private, precum și prin asigurarea egalității juridice a cetățenilor în fața legii.

Îndelungata și eficienta aplicare a Codului civil român a dovedit corespondența sa cu aspirațiile societății românești, deși nu au lipsit și unele critici din partea unor adversari. Codul penal a fost pus în aplicare ân 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937. Conform structurii sale, codul a adoptat o clasificare triparțiată a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, cu toate că între crime și delicte nu existau deosebiri esențiale. Fără nicio îndoială, opera legislativă a Domnului Unirii a așezat România în rândurile statelor cu cele mai înaintate legislații, asigurând o evoluție a practicii instanțelor în sensul celor mai înalte exigențe ale timpului.

Reforma agrară

Desigur, cea mai mare reformă cu caracter economic a lui Cuza a fost cea agrară, fiind una dintre principalele probleme interne (marcată însă și de conotații externe), față de care liberalii progresiști și conservatorii aveau concepții opuse.

Pasiunile au fost atât de mari încât au condus, în vara anului 1862, pe 8 iunie, la asasinarea premierului Barbu Catargiu, care a vrut să treacă prin Adunarea legiuitoare proiectul Legii agrare, unul ce era însă foarte departe de a satisface nevoile reale ale țărănimii. Cuza a trecut, în vara anului 1864, la introducerea reformei atât de așteptate și nece­sare pentru modernizarea societății românești, legea rurală/agrară.

Documentele existente demonstrează consensul cvasiunanim al Marilor Puteri față de această lege, toate înțelegând rostul unei asemenea măsuri, inclusiv Austria care lichidase deja relațiile feudale în toate provinciile sale (în Transilvania și Banat, prin patentele imperiale din 1853–1854). Promulgată în august 1864, Legea rurală, împroprietărea peste 500.000 de familii, cu circa două milioane de hectare. Cu toate imperfecțiunile ei, reforma agrară a avut un mare ecou în rândul țăranilor și a pus bazele economiei capitaliste în agricultura României[12].

Abdicarea lui Cuza

Așa cum se cunoaște, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice la 11 februarie 1866, pentru a face loc unui principe străin pe tronul României. Contemporanii, dar și istoricii de mai târziu au denumit înlocuirea lui Cuza cu un prinț străin fie „revoluție”, fie „trădare națională”, polemica perpetuându-se până în prezent.

Cauzele detronării Domnului Unirii sunt multiple, atât obiective, cât și subiective, constituindu-se în adevărate pete negre, umbre întunecate ale unei domnii care a pus totuși temelia statului român modern. Îndepărtarea, la sfârșitul lunii ianuarie a anului 1865, a lui Mihail Kogălniceanu din fruntea guvernului ca urmare a jocurilor de culise făcute de fostul premier Nicolae Kretzulescu, parțial și de Arthur Baligot de Beyne, șeful de cabinet al lui Cuza, precum și de alți inamici, l-a vulnerabilizat pe Domn.

Camarila din jurul său, între care se remarca belgianul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafului, a contribuit din plin la subminarea autorității și a imaginii oneste a lui Cuza, deoarece membrii ei s-au îmbogățit rapid. În afară de Librecht, din camarila care s-a constituit pe lângă Domn, exploatându-i anumite slăbiciuni, au mai făcut parte rudele Domnitorului, Nicolae Docan și Grigore Cozadini, Baligot de Beyne, prefectul poliției Capitalei, M. Marghiloman, Al. Cantacuzino, Iancu Alecsandri, Nicolae Pisoski ș.a.[13] Opoziția politică, deopotrivă liberali și conservatori de diverse nuanțe, devenea tot mai nemulțumită de tendințele autoritare ale Domnului, acuzându-l că dorește să instaureze o dinastie proprie în fruntea României.

Constituirea „monstruoasei coaliții” a favorizat coagularea principalelor forțe politice interne, iar Cuza a început să piardă și sprijinul extern, în special al lui Napoleon al III-lea[14]. Cum Alexandru Ioan Cuza nu a avut copii de la soția sa Elena, el a întreținut relații amoroase cu alte femei, însă com­portamentul lui imoral nu a trecut fără să fie sancționat de către o bună parte a societății românești din epocă. În noaptea în care Cuza a abdicat, amanta lui fidelă, Maria Obrenovici a fost găsită în palat, unele surse plasând-o chiar în dormitorul Domnului atunci când com­plotiștii au intrat să-i ceară semnarea abdicării.

Cum a fost schimbat

Prin urmare, în ultimele luni de domnie s-a accentuat degradarea continuă a poziției lui Alexandru Ioan Cuza atât în interior, cât și în străinătate.

Istoricii au arătat că sfârșitul Domnului a venit nu numai din afară, ca urmare a pierderii sprijinului Franței, ci și ca urmare a factorului intern, atribuind nu numai „monstruoasei coaliții” meritul în acțiunea de înlăturare a lui Cuza, ci și nemulțumirii crescânde din partea unor categorii sociale față de anumite măsuri luate de ultimul guvern din timpul domniei lui Cuza (orășeni, țărani care fuseseră înșelați la împroprietărire, funcționari de stat care își primeau, cu mare întârziere, leafa etc.).

În acest context, mișcarea revoluționară de la 3/15 august 1865, care părea că ar fi izbucnit spontan, dar, în realitate, a fost atent pregătită de dușmanii Domnului, cu concursul, se pare, al unora dintre membrii cabinetului sau responsabili din poliția Capitalei, a avut un larg ecou intern și internațional[15]. Ce s-a petrecut, în fapt, la 3/15 august 1865, în București?

Agenții primăriei au încercat să transpună în practică măsurile luate anterior, de impunere obligatorie a barăcilor construite de primărie ca spații destinate desfacerii produselor de către negustori și producători, taxele percepute fiind însă foarte mari, ceea ce a stârnit furia mulțimii.

În lipsa Domnului plecat din țară în străinătate, la Ems, pentru a se trata, „precupeții din piața mare își ma­nifestară, zgomotos și turburător, nemulțumirea. Lor li se alătu­rară și celelalte categorii de negustori din aceeași piață, în frunte cu debitanții de tutun, păgubiți prin aplicarea, tocmai atunci, a legii pentru monopolul tutunului…

De aci, încăierări și bătăi, care se trans­formară într-o adevărată rebeliune. Barăcile fură sfărâmate, localul primăriei invadat și ocupat, iar autoritățile alungate și maltratate”[16]. Bilanțul înfruntării dintre forțele militare din garnizoana București, scoase în stradă de Ministrul de Interne, Generalul Florescu, și manifestanți, a fost unul impresionant: un ofițer și șapte soldați răniți de partea forțelor de ordine, și șapte morți și 30 de răniți de partea protestatarilor.

Deși au fost arestați pentru mai puțin sau mai mult timp, câțiva lideri politici opozanți ai Domnului (între care Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Alexandru Golescu-Albu ș.a.), plus încă vreo 150 de manifestanți, mai cu seamă cei catalogați de poliție drept agitatorii principali, nimeni nu a arătat clar cu degetul cine sunt cei vinovați de dezordinile din capitală, pentru producerea evenimentelor din 3/15 august.

Favorizarea complotiștilor

Faptul că Alexandru Ioan Cuza a lipsit din oraș, în acele zile, a înlesnit munca de organizare a complotiștilor care, pare-se, au vrut să dea o lovitură de stat și să-l detroneze pe Cuza. Ezitările autorităților, graba de a scoate armata în stradă pentru reprimarea violentă a protestelor, firești până la un punct, neglijarea de către factorii de răspundere a informațiilor primite cu două zile înainte de 3/15 august, că se pune la cale o demonstrație de amploare etc. trădează o complicitate parțială, dacă nu cumva totală, din partea unora dintre cei care se aflau la putere (în guvern și/sau la conducerea administrativă a capitalei).

Cert este că mișcarea revoluționară a fost larg mediatizată intern și interna­țional, iar aici, „meritul” a fost al celor care vor complota, lunile urmă­toare, în scopul îndepărtării Domnului. Fără nicio îndoială, știrile (dar și exagerările) despre ceea ce s-a petrecut la București au generat o emoție puternică la Constantinopol și în alte capitale europene, contribuind la erodarea imaginii Domnului și la retragerea treptată a sprijinului de care Cuza se bucurase în anii anteriori[17].

Eșecul mișcării revoluționare din 3/15 august a grăbit coagularea forțelor politice interne în cadrul a ceea ce este cunoscută îndeobște în istoriografie sub numele de „monstruoasa coaliție”. Toamna anului 1865 a reprezentat pentru cei grupați temporar în această alianță politică o febrilă, ferventă perioadă de organizare internă, mai întâi, sub forma unui complot, o acțiune secretă bine organizată care să permită arestarea Domnului și obligarea acestuia de a demisiona.

În același timp, au fost activate conexiunile externe în mediile politice occidentale pentru a-l defăima pe Cuza și a-l lipsi astfel de suportul Franței, înainte de toate, sprijin de care Domnul s-a bucurat necondiționat mai bine de șase ani. De altfel, Cuza însuși, avizat cu privire la mișcările subterane din jurul său, a „încurajat” această organizare a opoziției, transmițând semnale atât în străinătate (a se vedea scrisoarea care i-a fost tri­misă de către Domn lui Napoleon al III-lea), cât și în țară (a se citi Mesajul Tronului din 5/17 decembrie 1865, la deschiderea sesi­­unii corpurilor legiuitoare). Ambele documente învederează faptul că Alexandru Ioan Cuza era conștient că misiunea sa ca Domn al Românilor s-a încheiat și că el nu mai dorea să se cramponeze de pu­tere. Marile reforme erau deja introduse, țara pornise pe drumul ireversibil al modernizării structurale.

”Binele țării mele”

De mai bine de un secol și jumătate, aprecierile specialiștilor, ale celor avizați asupra momentului 11/23 februarie 1866, sunt împărțite într-un spectru larg de interpretări care se plasează între două extreme: „trădarea” lui Cuza de către unii politicieni români și „o revoluție glorioasă”[18]! Nu este însă nici locul și nici rostul acestor pagini să se poziționeze într-o tabără sau alta – au făcut-o deja isto­ricii care s-au ocupat cu profesionalism și consecvență de această speță.

Reamintim numai faptul că aducerea în fruntea țării a unui Domn străin a fost votată în Adunările ad-hoc din Principatele Române și doar compromisurile dintre Puterile garante, în vara anului 1858, au împiedicat materializarea acestui deziderat. Alexandru Ioan Cuza, după alegerea sa, la 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei, în scrisoarea trimisă Marilor Puteri în care le aducea la cunoștință rezultatul votului din Adunarea electivă, afirma cât se poate de clar: „Întemeindu-mă pe votul Adunărilor ad-hoc, rostit din nou în Adunarea Moldovei din 5 ianuarie, constatez încă o dată că țara a cerut unirea cu un prinț străin. Personal, am lucrat totdeauna la succesul acestei combinări, iar alegerea mea nu a putut să-mi schimbe convingerile de mai înainte.

Lipsit de ambiție personală și nedorind alta decât binele țării mele, așa precum ea îl înțelege și îl cere, nu am trebuință de a declara că voi fi totdeauna gata a mă întoarce în viața privată și că nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu, dacă soarta Românilor va fi hotărâtă în conformitate cu dorința ce a exprimat o nație întreagă”[19].

Prin urmare, pentru Cuza, nu a fost nicio surpriză consumarea actului de voință națională, însă modalitatea de executare a acesteia i-a lăsat un gust amar, deoarece au fost antrenați în complot și mulți ofițeri.

Ori, se cunosc foarte bine eforturile Domnului Unirii pentru modernizarea armatei, pentru susținerea intereselor corpului ofițeresc și empatia acestuia pentru o instituție în care și-a început și el activitatea profesională. Domnul Cuza a realizat tot ceea ce putea să îndeplinească un Domn autohton care trebuia să se confrunte mereu cu jocurile complicate de culise și interesele geopolitice ale Puterii suzerane și ale Puterilor garante. Ultimul obiectiv rămas din programul pașoptist era independența României, iar Cuza și elitele politice din țară au conștientizat faptul că acest scop nu mai era posibil în condițiile existenței un Domn român[20].

De altfel, în ultimele luni de domnie, Alexandru Ioan Cuza a lăsat să se înțeleagă, în numeroase împrejurări, inclusiv în fața consulilor unor Mari Puteri, că el nu se mai cramponează de putere și este oricând gata să se dea la o parte, îndemnându-i parcă pe complotiști să se grăbească. Cuza, prin firea lui ușor șovăitoare, demonstrată în ultima parte a domniei, putea, în orice moment, să anunțe public că demisionează din fruntea țării, ori să creioneze el însuși, împreună cu apropiații lui (de slabă calitate politică și morală, fiindcă Mihail Kogălniceanu și alții ca el fuseseră îndepărtați), scenariul aducerii pe tron a unui prinț străin, ceea ce ar fi putut compromite total obiectivul național al instalării unei dinastii străine.

Prinț străin

În acest context, problema prințului străin a revenit, cu acuitate, la ordinea zilei, considerându-se că era necesară retragerea lui Cuza după desăvârșirea deplinei Uniri, pentru ca Domnul străin să poată împlini al doilea mare obiectiv politic, proiect gândit încă din timpul Revoluției de la 1848: independența. Astfel, având sentimentul datoriei împlinite, Cuza declara, la 5/17 decembrie 1865, în Mesajul de deschidere a Camerei că nu se cramponează de putere: „Fie în capul țării, fie alăturea cu D-voastră, eu voi fi totdeauna cu țara și pentru țară, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui”[21]. De altfel, Cuza n-a încercat și nici n-a acceptat vreodată să își redobândească tronul sau de a se reîntoarce în țară, nici măcar atunci când țăranii l-au ales deputat la Colegiul IV. A fost însă extrem de afectat că armata, pentru care făcuse mari eforturi organizatorice, a participat prin mulții săi reprezentanți la actul din 11 februarie 1866, spunându-i dezamăgit Doamnei Elena că „armata, scumpa mea armată, n-aș fi voit s-o văd călcându-și jurământul de credință”.

În doar șapte ani de domnie, Cuza a reușit, printr-o formidabilă voință politică, dublată de o deosebită clarviziune asupra necesită­ților țării, să pună bazele constituționale și economice ale României moderne[22], numele său putând fi alăturat, fără niciun dubiu, celor ale lui Cavour și Bismarck, care au pus bazele statelor italian, respectiv german.

La plecarea din țară, Domnul Unirii a mai făcut un gest minor, dar simbolic, reprezentativ pentru onestitatea și spiritul său res­ponsabil. Și-a adus aminte că, înainte de detronare, i se plătise salariul pe toată luna februarie, astfel că și-a trimis aghiotantul să înapoieze guvernului leafa, păstrându-și numai suma cuvenită pentru 11 zile de muncă! În concluzie, așa cum bine sublinia Mihail Kogălniceanu în discursul pe care l-a susținut cu prilejul ceremoniei funerare de la Ruginoasa, în 1872, „nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari…”[23].

Bibliografie

[1] Părți din acest articol au mai fost publicate în Dorel Moțiu, Ioan Bolovan, Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996; Alexandru Lapedatu, Scrieri despre Cuza Vodă, ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2023 etc.

[2] Gheorghe Iacob, „Românii în perioada edificării statelor naționale (1859–1918)”, în Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, ediție revizuită și ac­tualizată, coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Editura Litera, București – Chișinău, 2018, p. 454.

[3] Asupra evoluției actelor fundamentale din timpul lui Cuza, a se vedea mai multe la Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României (1859–1991), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1998.

[4] Mai multe la Apostol Stan, Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859–1977), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

[5] Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, Editura Științifică, 1966, p. 109.

[6] Gheorghe Iacob, op. cit., p. 455.

[7] Constantin C. Giurescu, op. cit, pp. 92–93.

[8] Raoul Bossy, L’Autriche et les Principautés-Unies, Académie Roumaine, Bucarest, 1938; Dan Berindei, Emil Cojocaru, „La double élection d’Alexandre Ioan Cuza à la lumière de la correspondance diplomatique autrichienne”, în Revue Roumaine d’Histoire, 1966, nr. 1, pp. 15 sqq; Irina Rădulescu-Valasoglu, Alexandru Ioan Cuza și politica europeană, Editura Academiei RSR, București, 1974, pp. 153 sqq; Gheorghe Platon, Unirea Principatelor Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984; Idem, De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1998; Gheorghe Cliveti, România modernă și „apogeul Europei”, 1815–1914, Editura Academiei Române, București, 2018, p. 344 etc.

[9] Dan Berindei, „Relațiile româno-franceze în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866)”, în vol. Dan Berindei, Românii și Europa în perioadele premo­dernă și modernă, Editura Enciclopedică, București, 1997, pp. 275–281; Șerban Rădulescu-Zoner, „Actul de la 2 mai 1864 în contextul relațiilor româno-franceze”, în vol. Unirea Principatelor și Puterile europene, Editura Academiei RSR, București, 1984, pp. 219sq.; mai pe larg la Ion Hudiță, Franța și Cuza Vodă. Lovitura de Stat proiectată în 1863, după documente inedite, București, 1941.

[10] Vasile Netea,  Spre unitatea statală a poporului român: legături politice și cultu­rale între anii 1859–1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, pp. 36–38; Vasile Curticăpeanu, „Alexandru Ioan Cuza și Transilvania”, în vol. Cuza Vodă. In memoriam, pp. 409–444; Nicolae Bocșan, „Unirea Principatelor și Transilvania. Implicații culturale”, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, 1985–1986, pp. 485–504; Vasile V. Grecu, Revoluția, Unirea, inde­pendența în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984 ș.a.

[11] Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea Independenței de Stat (1821–1877), Editura Albatros, București, 1995, p. 138.

[12] Gheorghe Iacob, op. cit., p. 456.

[13] Constantin C. Giurescu, op. cit., pp. 355 sqq.

[14] Vasile Russu, „«Monstruoasa coaliție» și detronarea lui Cuza”, în vol. Cuza Vodă. In memoriam, coord.: Leonid Boicu, Gheorghe Platon, Alexandru Zub, Editura Junimea, Iași, 1973, p. 542.

[15] Ibidem, pp. 545 sq.

[16] Alexandru Lapedatu, Preludiile căderii lui Cuza. Cu trei serii de acte inedite privitoare la mișcarea revoluționară de la 3/15 august 1865 din București și la urmările ei, Analele Academiei  Române, Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tomul XXV, mem. 25, București, 1943, p. 2.

[17] Liviu Brătescu, România la răscruce. Anul 1866, prefață de Andi Mihalache, Editura Institutul European, Iași, 2014, p. 13.

[18] Din pletora de contribuții pe această temă, a se vedea Dumitru Vitcu, „11 fe­bruarie 1866: hermeneutica unei pretinse revoluții”, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Tom XXIX, 1992, pp. 159–188; Cătălin Turliuc, „Memoria socială și momentul 11 februarie în istoria modernă a României”, în Xenopoliana, Tom VI, 1998, 3–4, pp. 92–100. Mai nou, și cartea lui Liviu Brătescu, România la răscruce. Anul 1866…

[19] Alexandru Lapedatu, 11 februarie 1866 în perspectiva istorică a trei sferturi de veac, Analele Academiei  Române, Memoriile Secțiunii Istorice, seria III, tomul XXIII, mem. 13, București, 1941, p. 6.

[20] Sorin Liviu Damean, Iulian Oncescu, O istorie a românilor. De la Tudor Vladimirescu la Marea Unire (1821–1918), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015, pp. 160 sqq.

[21] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 351.

[22] A se vedea, mai recent, la Gheorghe Iacob, România de la 1859 la 1939. Împliniri și limite ale modernizării, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2021.

[23] C.C. Giurescu, op. cit., p. 443.

Dorel Moțiu, Ioan Bolovan

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.