VIDEO. Ascensiunea la putere a mareșalului Ion Antonescu. Patriot sau criminal de război?

Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism”.

Cedarea fără luptă în vara anului 1940 a aproximativ 1/3 din teritoriul naţional, ce a culminat cu al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940, a declanşat în România o criză politică profundă care avea să fie fatală regelui Carol al II-lea şi regimului autoritar instituit de acesta în februarie 1938. Inițial, reacția opiniei publice s-a îndreptat mpotriva statelor „arbitre” – Germania nazistă şi Italia fascistă, dar în urma interzicerii de către primul-ministru Ion Gigurtu a manifestațiilor ostile la adresa Puterilor Axei,  furia demonstranţilor s-a îndreptat împotriva regelui Carol al II-lea, considerat, unanim, drept principalul responsabil pentru prăbuşirea frontierelor României Mari[1].

În încercarea sa disperată de a-şi salva tronul, Carol al II-lea a demis guvernul condus de Ion Gigurtu – care eşuase lamentabil pe toate planurile – şi a recurs, după îndelungate ezitări[2], la o soluţie radicală, încredinţând la data de 4 septembrie 1940 mandatul formării noului guvern generalului Ion Antonescu[3], o personalitate proeminentă a vieţii politice şi militare române, dar, totodată, adversar declarat al regelui şi al camarilei sale.

Alegerea lui Carol al II-lea nu a fost întâmplătoare, ea fiind rezultatul mai multor factori: izolarea sa completă pe plan intern şi internaţional, sfaturile venite din partea lui Valer Pop, şi nu în ultimul rând prestigiul de care se bucura generalul Ion Antonescu în cadrul armatei şi a opiniei publice româneşti[4]. De asemenea, acesta era acceptat ca partener de dialog de către toate forţele politice, de la partidele istorice până la cămăşile verzi, fiind considerat, totodată, singura persoană capabilă în măsură de a îndeplini angajamentele asumate la Viena şi a controla armata care se opunea evacuării Transilvaniei de nord. Ajunşi în acest punct, credem că se impune o succintă prezentare a personalităţii şi carierei celui care avea să devină pentru 4 ani Conducătorul statului român, precum şi a împrejurărilor în care acesta a ajuns în atenţia Berlinului.

Ofițer profesionist

Ion Antonescu era din toate punctele de vedere prototipul ofiţerului profesionist. Încă de la începutul carierei sale militare s-a dovedit a fi un ofiţer de mână forte, integru şi energic, în stare să recurgă la orice mijloace în vederea apărării ordinii de stat existente. Datorită comportamentului său dur şi a culorii părului, în armată îşi câştigase porecla de  „Câinele roşu”[5].

În cursul Primului Război Mondial activase în cadrul Marelui Cartier General în calitate de şef al secţiei operaţii, contribuind esenţial la elaborarea planurilor operative ale armatei române. O descriere reuşită a personalităţii lui Antonescu ne este oferită la scurt timp după încheierea războiului de către generalul Victor Pétin, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti. În două rapoarte, datate 30 martie 1920, respectiv 21 iulie 1922, generalul Pétin surprinde cu acurateţe calităţile şi defectele viitorului Conducător (pe atunci colonel)[6].

Printre calităţile sale, ataşatul militar francez reţinea inteligenţa, puterea de muncă deosebită, calităţile militare incontestabile; în schimb la capitolul defecte fiind enumerate orgoliul, încrederea excesivă în propria-i judecată şi, nu în ultimul rând, xenofobia. Verdictul ataşatului militar este sugestiv: „Inteligenţă foarte experimentată, brutalitate şi duplicitate, un mare orgoliu, o voinţă feroce de a reuşi – acestea sunt, împreună cu o extremă xenofobie, caracteristicile marcante ale acestei curioase figuri”[7]. Această caracterizare ne prezintă o personalitate puternică, conturată pe deplin încă de la începutul anilor ’20, cu trăsături de caracter bine definite. Iar evoluţia sa ulterioară, politică şi militară, avea să justifice întru totul aprecierile ataşatului militar francez.

În perioada următoare Primului Război Mondial cariera militară a lui Ion Antonescu a cunoscut o ascensiune fulminantă: ataşat militar la Paris (1922-1923), ulterior la Londra şi Bruxelles (1923-1926); comandant al Şcolii Superioare de Război (1927-1930), subşef al Marelui Stat Major (1933-1934). În această ultimă calitate Ion Antonescu s-a remarcat prin eforturile sale de reformare ale organismului militar, însă a fost nevoit să demisioneze în urma incidentului avut cu Elena Lupescu în anul 1934[8], respectiv în urma opoziţiei manifestate faţă de planurile sale de reformă de către anumite cercuri din armată şi din interiorul palatul regal[9].

Ministrul Apărării

Retras în vila sa din Predeal, generalul Ion Antonescu avea să revină în prim planul vieţii publice în decembrie 1937, odată cu numirea sa în funcţia de ministru al Apărării Naţionale în guvernul Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), portofoliu pe care avea să-l deţină şi în primul cabinet girat de patriarhul Miron Cristea (februarie-martie 1938).

Demisionat ca urmare a neînţelegerilor avute cu Armand Călinescu şi regele Carol al II-lea – aceştia din urmă reproşându-i faptul că se opune reprimării Gărzii de Fier – generalul Ion Antonescu a rămas la dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale până la 1 noiembrie 1938, când a fost numit comandant al Corpului 3 Armată din Chişinău. La sfârşitul aceleiaşi luni a fost din nou pus la dispoziţia Ministerului[10], întrucât a solicitat în scris şi a ordonat ca legionarii întemniţaţi în închisoarea din Chişinău să fie trataţi omeneşte[11]. Din acest moment s-a retras din viaţa politică şi din cadrele active ale armatei pentru o perioadă de aproape 2 ani.

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 aveau să-l propulseze din nou în prim-plan. În cadrul unei audienţe desfăşurate la palatul regal la 1 iulie 1940, generalul a formulat acuzaţii grave la adresa regelui Carol al II-lea pentru acceptarea fără luptă a ultimatumurilor sovietice, solicitând, totodată, îndepărtarea anumitor persoane din jurul regelui, îndeosebi a şefului Serviciului Secret al Armatei, Mihail Moruzov[12].

De salvat ce mai este de salvat

În cursul audienţei el a prezentat regelui inclusiv o scrisoare în care formula critici aspre la adresa politicii promovate de acesta şi solicita măsuri energice în vederea evitării unei catastrofe. Scrisoarea se încheia cu un apel patetic către rege prin care îşi oferea serviciile şi solicita depline puteri: „[…] Sunt gata să dau concursul.

Dar la atitudine cinstită trebue să mi se răspundă cu atitudine cinstită. Nu mă voi răzbuna şi nu voi răzbuna pe nimeni. Voi încerca numai să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţe.

Ascultă-mă cel puţin în acest ceas, Majestate, nu am fost duşmanul Majestăţii Tale. Am fost un slujitor fanatic al acestui Neam, am fost înlăturat prin intrigi şi calomnie de către cei ce au dus ţara unde se află astăzi şi de către forţele oculte. Nu mai asculta pe aceştia Majestate. Ei te-au adus unde eşti şi ne-au adus unde ne găsim. Este ultimul meu strigăt de alarmă Majestate […]”[13].

Intervenția nemților

Formulate în termeni drastici, acuzaţiile nu au rămas fără urmări. La 9 iulie 1940 generalul Ion Antonescu a fost arestat la vila sa din Predeal şi transportat cu maşina într-o pădure de lângă Sinaia sub escorta Jandarmeriei. Mihai Antonescu, colaboratorul apropiat şi confidentul generalului, a urmărit maşina şi temându-se că Ion Antonescu ar putea împărtăşi soarta lui Corneliu Zelea Codreanu, a alertat Legaţia germană din Bucureşti, solicitând intervenţia acesteia în favoarea generalului.

Ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius, conştient de dificultatea unui demers oficial, a supus într-adevăr chestiunea – în formă privată – ministrului Curţii regale, Ernest Urdăreanu şi premierului Ion Gigurtu[14]. În paralel, o intervenţie similară a fost întreprinsă inclusiv de însărcinatul special cu probleme economice de pe lângă Legaţia germană, Hermann Neubacher.

Acesta din urmă – alertat de Mircea Cancicov şi generalul Gheorghe Rozin – a luat legătura prin intermediul unei terţe persoane cu acelaşi Ernest Urdăreanu şi a transmis opinia sa potrivit căreia „un accident întâmplat generalului Antonescu ar face o impresie extrem de proastă la Cartierul General german”[15]. Aşa cum era de aşteptat, regele Carol al II-lea a fost iniţial indignat de intervenţia germană, ulterior, însă, a comunicat Legaţiei că viaţa generalului nu este în pericol. Cert este că datorită formei în care a fost făcută această comunicare, diplomaţii germani au rămas cu impresia că temerea referitoare la lichidarea generalului Ion Antonescu fusese justificată[16].

Viitorul Conducător al statului nu a rămas decât două zile în arest, la 11 iulie 1940 el a fost eliberat şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mânăstirea Bistriţa[17]. Cum se explică totuşi intervenţia germană în favoarea generalului Ion Antonescu, dat fiind faptul că atât Gerhard Stelzer cât şi Hermann Neubacher afirmă în memoriile lor că în acel moment, iulie 1940, persoana generalului nu avea încă însemnătate politică pentru Germania[18]?

Nu era un necunoscut

Pe baza mărturiilor şi documentelor de arhivă existente se poate afirma că în vara anului 1940 Ion Antonescu nu era chiar necunoscut mediilor politice şi militare germane. Încă din perioada în care îndeplinea funcţia de ministru al Apărării Naţionale în cadrul guvernului Goga-Cuza personalitatea sa a atras atenţia Legaţiei germane.

Astfel, într-un raport consacrat componenţei guvernului condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza şi contextului formării acestui cabinet, ministrul plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius a prezentat succint personalitatea generalului Ion Antonescu şi a expus raţiunile care au stat la baza deciziei regelui Carol al II-lea de a-i încredinţa portofoliul Ministerului Apărării Naţionale.

Deşi în urma incidentului cu Elena Lupescu din anul 1934 generalul – „victima unei cabale” – a căzut în dizgraţie şi a fost mutat în provincie, totuşi el era considerat în cadrul corpului ofiţerilor tineri drept „unul din cei mai buni generali” şi un element apropiat cercurilor de dreapta. Prin numirea sa în calitate de ministru al Apărării Naţionale în cabinetul Goga-Cuza, regele Carol a urmărit inclusiv recâştigarea sprijinului corpului ofiţeresc, pentru a-l utiliza în caz de necesitate împotriva Gărzii de Fier[19].

La 10 februarie 1938 Wilhelm Fabricius a revenit asupra personalităţii ministrului Apărării din cabinetul Goga-Cuza, în cadrul unui raport politic adresat Auswärtiges Amt, în care informa Berlinul cu privire la convorbirea avută de generalul Ion Antonescu cu ministrul plenipotenţiar polonez acreditat în capitala României, Miroslaw Arciszewski.

„[…] Această convorbire – arăta diplomatul german în raportul său – i-a confirmat domnului Arciszewski cât de puternic este influenţat ministrul de Război, Antonescu, de către armata franceză. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Paul Teodorescu, subsecretarul său de Stat. Ambii au studiat în Franţa şi vorbesc perfect limba franceză. Domnul Antonescu a fost mult timp ataşat militar în Londra şi dă dovadă de o largă viziune de ansamblu. În schimb, nu are nici un fel de relaţii cu Germania. Dat fiind faptul că este un om serios, profund preocupat de misiunea sa de a restabili forţa ofensivă a armatei române, trebuie încercată lărgirea contactului pe care l-am iniţiat de curând”[20].

Îndepărtat din Guvern

Chiar dacă generalul Ion Antonescu şi-a menţinut postul de ministru al Apărării Naţionale inclusiv în cadrul primului cabinet condus de patriarhul Miron Cristea, totuşi în urma remanierii înfăptuite de regele Carol al II-lea la 29 martie 1938 el nu s-a mai regăsit în compunerea noului guvern. Îndepărtarea sa s-a datorat nu numai relaţiilor personale de notorietate cu liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, ci şi măsurilor pe care generalul le preconiza în vederea combaterii corupţiei existente în cadrul armatei.

Astfel, Ion Antonescu a elaborat proiectul unui decret regal care prevedea pentru toţi furnizorii armatei limitarea profitului rezultat în urma livrărilor de materiale şi echipamente către armată la maxim 2% din preţul efectiv al acestora.

Măsura îl viza îndeosebi pe industriaşul şi omul de afaceri Nicolae Malaxa, generalul dorind astfel eliminarea sau cel puţin limitarea influenţei acestuia în cadrul armatei. În acelaşi timp însă, aplicarea acestei măsuri ar fi lezat în mod direct inclusiv interesele regelui Carol al II-lea, Nicolae Malaxa fiind considerat principalul exponent al acestuia în cadrul industriei de armament din România.

Decizia generalului Ion Antonescu de a demisiona în cazul în care măsura preconizată nu era aprobată de Carol al II-lea, l-a îndemnat pe suveran să adopte măsura îndepărtării sale din guvern, pretextul fiind oferit de remanierea guvernamentală ce a avut loc la sfârşitul lunii martie 1938. Prin înlăturarea în acest fel a generalului Ion Antonescu din fruntea Ministerului Apărării Naţionale, implicit de la vârful puterii, Carol al II-lea a urmărit, totodată, să prevină crearea şi răspândirea în cadrul opiniei publice a percepţiei că regele „acoperă afacerile păguboase poporului român ale concernului Malaxa”, în timp ce Ion Antonescu trecea drept „marele om al integrităţii”[21].

În fruntea Guvernului

Politicienii şi diplomaţii germani au continuat să se intereseze de persoana generalului Ion Antonescu chiar şi în cursul perioadei de retragere din viaţa publică, ce a urmat remanierii sale din martie 1938. Potrivit afirmaţiei lui Gheorghe Barbul – viitor diplomat şi secretar al lui Mihai Antonescu în cursul războiului – în perioada studiilor efectuate la universitatea „Friedrich Wilhelm” din Berlin a fost contactat de către un înalt funcţionar din departamentul de politică externă al NSDAP, Arno Schickedanz, care i-a solicitat numele unor personalităţi indicate să colaboreze cu Germania.

Drept răspuns, Gheorghe Barbul a indicat numele lui Valer Pop şi al generalului Ion Antonescu[22]. Odată cu revenirea sa în prim-planul vieţii politice în vara anului 1940, generalul Ion Antonescu a început să fie considerat drept un potenţial candidat pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru inclusiv de către Legaţia germană din Bucureşti[23].

În acest context, credem că trebuie integrat demersul înfăptuit de Wilhelm Fabricius şi Hermann Neubacher în favoarea generalului. În iulie 1940 Ion Antonescu nu mai era un necunoscut, un personaj secundar al vieţii publice din România.

Dimpotrivă, prin caracterul său energic, prin prestigiul de care se bucura în cadrul armatei şi a opiniei publice, prin postura sa de opozant făţiş al regimului carlist şi al camarilei din jurul palatului regal, respectiv prin cinstea şi integritatea sa, părea candidatul ideal pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru, atât pentru forţele politice autohtone[24] cât şi pentru Berlin, mai ales în contextul crizelor care au zdruncinat din temelii statul român în vara anului 1940.

În vâltoarea evenimentelor ce au urmat arbitrajului din 30 august 1940, când cercurile guvernamentale din Bucureşti în frunte cu regele Carol al II-lea au fost puse în faţa situaţiei grave create de demonstraţiile mulţimilor înfuriate de decizia de la Viena şi de posibilitatea unei revolte a armatei[25], alegerea lui Ion Antonescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri s-a impus aproape de la sine.

Soluție ideală

Pentru conducerea Reich-ului nu au contat simpatiile sale proaliate, ci garanţiile oferite de persoana generalului Ion Antonescu în privinţa stabilităţii statului, reformării armatei, a respectării angajamentelor asumate la Viena de către guvernul român, respectiv dorinţa sa de a colabora loial cu cel de-al III-lea Reich în vederea aprofundării relaţiilor româno-germane[26]. Astfel că, la 5 septembrie 1940, ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius putea raporta satisfăcut la Auswärtiges Amt: „eu cred că am găsit omul potrivit în fruntea guvernului, care este decis să îndeplinească cererile noastre importante”[27].

Evaluarea pozitivă a ministrului plenipotenţiar german era împărtăşită inclusiv de serviciile secrete germane. Într-un raport întocmit de „Reichssicherheitshauptamt-Oficiul Central de Siguranţă al Reich-ului” la începutul lunii septembrie 1940, generalul Ion Antonescu era descris drept unul din cei mai capabili ofiţeri români, prieten personal al lui Corneliu Zelea Codreanu şi care nu făcuse un secret din simpatiile sale pentru Mişcarea Legionară.

Chiar dacă i se atribuiseră în trecut sentimente francofile „nu există nici o îndoială asupra faptului că, din punct de vedere german, aprecierea persoanei sale este pozitivă”[28]. În consecinţă, alegerea lui Ion Antonescu – agreată atât de forţele politice interne cât şi de conducerea germană – părea soluţia ideală pentru Carol al II-lea, doar că regele a omis în calculele sale firea ambiţioasă a generalului şi, mai ales, dorinţa de revanşă a acestuia în urma tratamentului de care beneficiase în perioada anterioară.

Scoaterea din cadrele active ale armatei, „exilarea” sa din viaţa publică, supravegherea continuă din partea agenţilor Serviciului Secret şi Siguranţei, internarea la mânăstirea Bistriţa în urma criticilor formulate la adresa regelui în cursul audienţei din 1 iulie 1940, respectiv în cadrul memoriului din 4 iulie 1940, erau gesturi şi măsuri percepute de general drept ofense ce nu puteau fi trecute cu vederea. Prin urmare, acordându-i depline puteri, Carol al II-lea îşi semnase practic propria sentinţă[29].

Abdicarea lui Carol al II-lea

Deşi, iniţial, generalul a urmărit restrângerea prerogativelor regale şi neutralizatea influenţei exercitate de camarila acestuia[30], totuşi, după obţinerea deplinelor puteri din partea suveranului[31] şi continuarea demonstraţiilor anticarliste[32], el i-a trimis în seara zilei de 5 septembrie 1940 regelui Carol al II-lea un mesaj prin intermediul adjutantului său, locotenent-colonelul Mircea Elefterescu, în care solicita acestuia în termeni cvasiultimativi abdicarea şi părăsirea ţării[33]. Forţat de împrejurări, Carol al II-lea a abdicat în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 în favoarea fiului său Mihai[34], părăsind a doua zi ţara – după o călătorie plină de peripeţii[35] – la bordul unui tren special, însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Astfel se încheia un capitol important şi zbuciumat din istoria contemporană a României.

Ajuns la putere pe valul nemulţumirii şi revoltei generate de cedările teritoriale din vara anului 1940, respectiv abandonarea unui mare număr de cetăţeni români în mâini străine, generalul Ion Antonescu şi-a fixat din primul moment ca principal obiectiv – pe lângă menţinerea ordinii şi stabilităţii interne – recuperarea teritoriilor pierdute în favoarea statelor vecine. În consecinţă, toate măsurile politice şi militare adoptate şi implementate de regimul antonescian în perioada septembrie 1940-august 1944 trebuie evaluate prin prisma scopurilor urmărite.

Chiar dacă nu era filogerman, dimpotrivă, ca ofiţer de Stat Major Ion Antonescu a ajuns în 1940 la concluzia că Germania câştigase practic războiul şi că ea era singura putere în măsură şi dispusă a apăra România în faţa primejdiei reprezentate de expansionismul URSS. De asemenea, generalul considera că inclusiv atingerea obiectivului primordial al guvernării sale – refacerea frontierelor – nu putea fi realizată decât cu ajutor german. Astfel se explică denunţarea  înţelegerilor şi acordurilor diplomatice încheiate de guvernele anterioare – Mica Înţelegere,

Înţelegerea Balcanică – considerate perimate[36], precum şi declaraţia sa neechivocă din şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940 ce marca ruptura totală faţă de politica externă promovată şi enunţa linia politică progermană: „Faţă de Axă v-am spus: noi mergem 100% până la moarte alături de Axa. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu Axa, pe hartă nu vom dispare, după cum nici Italia, nici Germania nu vor putea să dispară, o naţiune constituind o realitate peste care nu se poate trece. Însă eu vreau să răstorn Arbitrajul de la Viena – fără să spun – şi să pregătesc campania pentru opinia publică mondială”[37].

Guvern de uniune națională

Politica externă progermană enunţată de Conducătorul statului a fost transpusă în practică prin intermediul a două măsuri importante, ce au desăvârşit tranziţia inevitabilă şi ireversibilă a României în sfera de influenţă germană: sosirea Misiunii Militare germane în România (octombrie 1940) şi, ulterior, aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940)[38].

Imediat după preluarea puterii, generalul Ion Antonescu –  autoproclamat Conducător al Statului[39] –  a fost pus în faţa unei situaţii economice, sociale şi politice grave, ce a degenerat rapid şi care trebuia controlată pentru a preîntâmpina riscurile unei ocupaţii germane.

Problemele cu care se confrunta Conducătorul erau multiple: restabilirea ordinii interne, respectarea arbitrajului de la Viena şi evacuarea teritoriului cedat Ungariei, asigurarea hranei, cazării şi locurilor de muncă necesare refugiaţilor şi. În fine, constituirea unui guvern viabil, care să treacă imediat la rezolvarea chestiunilor importante cu care se confrunta ţara. Acest din urmă obiectiv avea să fie atins mult mai greu decât părea la prima vedere.

Până în momentul abdicării regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu se bucurase de susţinerea unanimă a forţelor politice din România, fără deosebire de coloratură. După îndepărtarea regelui şi a camarilei sale, drumurile principalilor protagonişti ai scenei politice aveau să se despartă. Opţiunile politice ale generalului Ion Antonescu înclinau în direcţia constituirii unui guvern de uniune naţională, cu participarea, în primul rând, a reprezentanţilor Partidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal şi ai Mişcării Legionare.

În atingerea acestui obiectiv, Conducătorul statului întâmpina însă dificultăţi aproape insurmontabile de natură internă şi externă, deopotrivă. El se confrunta cu pretenţiile ridicate ale Legiunii, ce pretindea nici mai mult nici mai puţin decât monopolul politic şi cele mai importante portofolii din guvern[40] – cereri neagreate de general – dar şi cu refuzul liderilor PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu respectiv Dinu C. Brătianu, de a lua parte la guvernare, într-un cabinet a cărei orientare avea să fie progermană.

Totuşi, aceştia s-au declarat de acord cu o soluţie de compromis, respectiv intrarea unor membri ai celor două partide în cadrul noului guvern, în calitate de tehnicieni[41]. Exista şi un alt motiv care împiedica materializarea formulei guvernului de uniune naţională gândită de Ion Antonescu. Era greu de crezut că un Reich aflat în apogeul puterii sale ar fi tolerat la conducerea unui stat intrat ireversibil în sfera de influenţă germană reprezentanţii unor partide recunoscute pentru antipatia profundă nutrită faţă de Germania nazistă şi simpatia pentru Anglia. Mai mult, PNŢ şi PNL nu erau agreate la Berlin inclusiv datorită respingerii totale a deciziei de la Viena.

Mișcarea Legionară în Guvern

De asemenea, constituirea unui guvern pur militar era imposibilă în conjunctura politică existentă la data respectivă. Deşi generalul Ion Antonescu se bucura de un prestigiu incontestabil în cadrul armatei, mai ales printre ofiţerii tineri, el nu putea apela la formula unui cabinet militar.

Există suficiente cazuri în istorie care demonstrează faptul că o armată, chiar şi învinsă, poate reprezenta un factor de putere important în stat, rolul jucat de Reichswehr în cadrul Republicii de la Weimar fiind mai mult decât sugestiv. Acest exemplu nu putea fi transpus şi în cazul României. În septembrie 1940 armata română era o armată învinsă, dar nu pe câmpul de luptă, ci pe drumurile străbătute în timpul retragerilor umilitoare din teritoriile cedate.

Armata nu fusese înfrântă ca urmare a loviturilor administrate de forţele inamice, ci datorită deciziilor politice eronate adoptate de cercurile guvernamentale, ale căror efecte au însemnat aruncarea ei în haos, descompletarea efectivelor şi a armamentului, respectiv subminarea moralului. În consecinţă, o armată care se retrăsese din patru provincii (Basarabia, Bucovina de nord, Transilvania de nord-est şi Cadrilater) fără a trage un foc de armă nu putea emite pretenţii realiste la preluarea puterii[42].

Confruntat cu aceste impedimente, generalului îi mai rămânea la îndemână doar varianta formării unui guvern cu participarea Legiunii. Cămăşile verzi îşi manifestaseră disponibilitatea în această privinţă şi în septembrie 1940 beneficiau de un capital de simpatie deloc neglijabil în cadrul opiniei publice, rezultat în urma represiunilor suferite şi a opoziţiei intransigente faţă de regele Carol al II-lea. Totuşi, Conducătorul statului nu era entuziasmat de această soluţie. Este adevărat că, în trecut, generalul Ion Antonescu simpatizase cu Garda, fusese apropiat de Corneliu Zelea Codreanu şi criticase în repetate rânduri, scris şi verbal, măsurile antilegionare adoptate de regimul carlist.

Dar, în acelaşi timp, el manifestase rezerve serioase în privinţa caracterului extremist al Mişcării şi a orientării sale către Puterile Axei[43], în condiţiile în care erau de notorietate opiniile sale cu privire la necesitatea menţinerii alianţei cu Franţa şi Marea Britanie.

În 1940 rezervele sale faţă de Legiune se accentuaseră considerabil în condiţiile în care Mişcarea, la momentul respectiv, era departe de ceea ce reprezentase în anii precedenţi din punct de vedere al calităţii eşalonului de conducere. Mişcarea Legionară în septembrie 1940 semăna cu un cartof, partea cea mai bună fiind în pământ[44], iar cei care se aflau acum în fruntea ei erau, cu puţine excepţii, mult sub nivelul intelectual al celor dispăruţi. Prin urmare, este explicabil scepticismul generalului Ion Antonescu în privinţa colaborării cu cămăşile verzi[45].

Inclusiv membrii Mişcării Legionare nutreau temeri cu privire la persoana Conducătorului statului. Cercurile influente din conducerea Legiunii îl apreciau pe Antonescu drept un ofiţer excelent „care se consideră un mare om de stat, fără a deţine însă formaţia necesară pentru aceasta”. În plus, lideri precum Ion Zelea Codreanu îi reproşau că nu „înţelege programul Gărzii, întrucât personal este prea ambiţios”[46].

Disensiuni pe bandă rulantă

Disensiunile dintre generalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară apărute la scurt timp după constituirea guvernului naţional-legionar s-au manifestat pe fondul concepţiilor diametral opuse privind politica internă, structurile economice precum şi reformele ce trebuiau aplicate în cadrul societăţii româneşti şi ritmul în care acestea urmau să fie implementate. Divergenţele s-au reflectat în mod pregnant în cadrul schimbului de scrisori desfăşurat în cursul lunii octombrie între generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare.

Cămăşile verzi reproşau Conducătorului statului faptul că refuza să transpună în practică prevederile decretului din 14 septembrie 1940 cu privire la instituirea statului naţional-legionar şi a monopolului politic al Legiunii, în condiţiile în care generalul permitea în mod tacit existenţa şi funcţionarea în continuare a vechilor partide politice şi se opunea categoric înfăptuirii aşa-numitei „revoluţii legionare”[47].

În schimb, generalul Ion Antonescu, fire conservatoare şi autoritară, străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, acuza conducerea Gărzii de instituirea unei dualităţi la nivelul structurilor de conducere politice şi economice ale statului, ce paraliza practic întreaga activitate a acestuia, solicitând în termeni fermi separarea actului de guvernare de activitatea de partid şi, îndeosebi, concentrarea întregii puteri în stat în mâna unui singur om[48].

Disensiunile dintre generalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară apărute la scurt timp după constituirea guvernului naţional-legionar s-au manifestat pe fondul concepţiilor diametral opuse privind politica internă, structurile economice precum şi reformele ce trebuiau aplicate în cadrul societăţii româneşti şi ritmul în care acestea urmau să fie implementate.

Divergenţele s-au reflectat în mod pregnant în cadrul schimbului de scrisori desfăşurat în cursul lunii octombrie între generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare. Cămăşile verzi reproşau Conducătorului statului faptul că refuza să transpună în practică prevederile decretului din 14 septembrie 1940 cu privire la instituirea statului naţional-legionar şi a monopolului politic al Legiunii, în condiţiile în care generalul permitea în mod tacit existenţa şi funcţionarea în continuare a vechilor partide politice şi se opunea categoric înfăptuirii aşa-numitei „revoluţii legionare”[49].

În schimb, generalul Ion Antonescu, fire conservatoare şi autoritară, străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, acuza conducerea Gărzii de instituirea unei dualităţi la nivelul structurilor de conducere politice şi economice ale statului, ce paraliza practic întreaga activitate a acestuia, solicitând în termeni fermi separarea actului de guvernare de activitatea de partid şi, îndeosebi, concentrarea întregii puteri în stat în mâna unui singur om[50].

Reprimarea rebeliunii legionare

La începutul anului 1941 relaţiile dintre cele două grupări din interiorul guvernului naţional-legionar se înrăutăţiseră într-o asemenea măsură încât ruptura părea inevitabilă. Conflictul de putere dintre Mişcarea Legionară şi generalul Ion Antonescu, a culminat cu încercarea eşuată a cămăşilor verzi de a acapara prin forţă puterea totală în stat prin intermediul rebeliunii din 21-24 ianuarie 1941, fapt ce l-a determinat pe Conducătorul statului român să adopte măsuri ferme în vederea reprimării puciului cămășilor verzi.

În urma operaţiunilor desfăşurate de armată pentru reprimarea rebeliunii s-au înregistrat următoarele victime: 1) în Bucureşti: 201 morţi (19 militari şi 182 civili),  484 răniţi  32 militari şi 452 civili); 2) în provincie: 117 morţi (civili) şi 83 răniţi (10 militari şi 73 civili)[51]. Rebeliunea legionară a cauzat numeroase pierderi de vieţi omeneşti inclusiv în cadrul comunităţilor evreieşti din România. Numai la Bucureşti au fost asasinaţi în intervalul de timp 21-24 ianuarie 1941 120 de evrei (116 victime identificate, 4 necunoscute), masacrele fiind săvârşite în pădurea Jilava, Splaiul Unirii, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, şi în cartierul Bucureştii Noi[52].

Deşi după reprimarea rebeliunii conducerea celui de-al III-lea Reich şi-a manifestat în repetate rânduri dorinţa în vederea refacerii parteneriatului Antonescu-Legiune, Conducătorul statului a refuzat categoric orice colaborare cu Mişcarea Legionară[53]. În noul guvern constituit la 27 ianuarie 1941, cămăşile verzi nu mai deţineau nici un portofoliu, cabinetul fiind format din militari şi tehnocraţi[54]. Statul naţional-legionar a fost abrogat în mod oficial la 14 februarie 1941[55], ceea ce a însemnat inclusiv schimbarea regimului politic, respectiv instituirea dictaturii militare antonesciene.

Acceptarea arbitrajului de la Viena

Acceptarea celui de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940 a determinat schimbări majore înclusiv în viaţa politică internă a României. Regele Carol al II-lea, considerat drept principal vinovat pentru pierderile teritoriale suferite de România în vara anului 1940, a fost nevoit să abdice şi să plece în exil, nu înainte însă de a-l numi preşedinte al Consiliului de Miniştri pe unul din adversarii săi declaraţi-generalul Ion Antonescu.

În pofida lucrărilor şi studiilor ce au susţinut că viitorul Conducător al statului  a fost susţinut din primul moment de către cercurile decizionale din Berlin, documentele de arhivă şi mărturiile existente contrazic aceste aserţiuni. Chiar dacă generalul Ion Antonescu era cunoscut mediilor politice şi diplomatice germane, totuşi aceasta nu a însemnat în mod automat sprijinirea sa de către conducerea celui de-al III-lea Reich. Acest sprijin a venit doar în urma asigurărilor oferite de general în vederea respectării angajamentelor asumate de regimul carlist în privinţa arbitrajului de la Viena şi a Misiunii Militare germane.

Avea oare generalul Ion Antonescu alte alternative? Analizând contextul intern şi internaţional existent în toamna anului 1940, Conducătorul statului a conştientizat faptul că România nu avea prea multe soluţii la îndemână: fie colaborarea cu cel de-al III-lea Reich, fie soarta Cehoslovaciei, Poloniei, Franţei etc. Deşi nu era filogerman, dimpotrivă, în calitate de ofiţer de Stat Major generalul Ion Antonescu a ajuns în toamna anului 1940 la concluzia că Germania câştigase practic războiul. Această constatare explică în bună măsură linia politică promovată după preluarea puterii în septembrie 1940: colaborarea loială cu Germania naţional-socialistă şi concentrarea eforturilor României în vederea recâştigării teritoriilor pierdute în favoarea statelor vecine.

Arestat, judecat și condamnat la moarte

În viziunea noului Conducător al statului, obiectivul principal al guvernării sale putea fi atins doar prin sprijinul oferit de Germania. Dacă Basarabia şi Bucovina de nord au fost eliberate şi reintegrate în cadrul statului român în urma participării alături de Wehrmacht la operaţiunea „Barbarossa”, redobândirea Transilvaniei de nord a rămas doar în stadiul de deziderat.

În fapt, colaborarea politică şi militară dintre România şi cel de-al III-lea Reich nu a fost determinată de afinităţi ideologice ori politice. Dimpotrivă, din acest punct de vedere cele două state nu aveau prea multe în comun. Mai mult, opinia publică din România nu a putut trece cu vederea faptul că amputările teritoriale din vara anului 1940 s-au datorat în bună măsură Germaniei naţional-socialiste.

Prezenţa trupelor germane pe teritoriul român, precum şi integrarea României în sfera de influenţă a celui de-al III-lea Reich au fost considerate la Bucureşti drept o garanţie în faţa expansionismului agresiv promovat de Kremlin. Acesta a reprezentat in ultimă instanţă singurul argument ce a justificat alianţa militară de facto dintre România şi Germania naţional-socialistă.

Ca atare, în momentul în care cel de-al III-lea Reich nu a mai fost în măsură să protejeze din punct de vedere militar integritatea teritoriului naţional în faţa Armatei Roşii, pentru cercurile decizionale din Bucureşti principala raţiune a menţinerii alianţei cu Germania a încetat să mai existe. Dat fiind faptul că în audiența decisivă din 23 august 1944 a refuzat încheierea imediată a armistițiului, Conducătorul statului român a fost arestat, fiind ulterior judecat, condamnat la moarte și executat.

Bibliografie

[1] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, București, 1994, p. 129; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, ediţie îngrijită, note, glosar şi indice de Nicolae Rauş, studiu introductiv de Ioan Scurtu, Bucureşti, 1998. p. 296. Însemnarea din 02.09.1940.

[2] În acest sens Carol al II-lea a notat următoarele în jurnalul său: „Propunerea de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, care e întotdeauna gata de a proceda la schimbări. Eu sunt încă foarte îndoit asupra persoanei lui (s.n-O.T.), până mai ieri în domiciliul forţat, la Bistriţa, care va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui faţă de mine”. Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 298. Însemnarea din 03.09.1940.

[3] Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 299. Însemnarea din 04-05.09.1940.

[4] Politisches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin, R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135556. Telegramm Nr. 1516 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 04.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius (În continuare se va cita PAAAB); Valer Pop, Amintiri politice 1936-1945, Bucureşti, 1999, p. 113-115. Însemnarea din 03.09.1940; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 296. Însemnarea din 02.09.1940.

[5] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, ediţie pregătită pentru tipar de Valeriu Florin Dobrinescu, Iaşi, 1992, p. 4.

[6] Valeriu Florin Dobrinescu, „Extrem de muncitor, de o mare valoare militară”. In: Dosarele Istoriei, 2002, VII, nr. 6, p. 16-18.

[7] Valeriu Florin Dobrinescu, Extrem de muncitor, de o mare valoare militară, p. 18.

[8] PAAAB, R 103618, Politische Abteilung, Akten betreffend Ministerien, Juli 1936-Dezember 1939, fol. 127-134. Pol. IV 14/38. Tgb. Nr. 3718/37 – I A 5 – Bericht der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 30.12.1937 betreffend das neue Kabinett Goga-Cuza, gez. Wilhelm Fabricius.

[9] Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte. Memorii, text stabilit de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de Adrian Pandea, cuvânt înainte de Dan Pantea, Bucureşti, 1999, p. 66-67.

[10] Pentru cariera militară a viitorului mareşal Ion Antonescu a se vedea îndeosebi PAAAB, R 27363, Handakten Hasso von Etzdorf, Akten betreffend Südost-Europa, 1940-1943. OKH Generalstab des Heeres O Qu IV–Abteilung Fremde Heere Ost (I) Nr. 3417/40 geheim. Vortragsnotiz betreffend rumänische Personalveränderungen vom 04.09.1940, gez. Eberhard Kinzel; Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914-1940), Iaşi, 1994, p. 9-62; Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 24-26; Şefii Marelui Stat Major General român (1859-2000), coordonatori: Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, autori: Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu-Florin Dobrinescu, Alexandru Oşca, Andrei Nicolescu, Bucureşti, 2001, p. 163-189.

[11] PAAAB, R 27363, Handakten Hasso von Etzdorf, Akten betreffend Südost-Europa, 1940-1943. OKH Generalstab des Heeres O Qu IV–Abteilung Fremde Heere Ost (I) Nr. 3417/40 geheim. Vortragsnotiz betreffend rumänische Personalveränderungen vom 04.09.1940, gez. Eberhard Kinzel; R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 114-118. D II 811 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 17.09.1940 betreffend Regierungsumbildung in Rumänien; Harald Laeuen, Marschall Antonescu, p. 28-29; Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914-1940), p. 62; Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte. Memorii, p. 72.

[12] În jurnalul său Carol al II-lea a consemnat în felul următor audienţa: „După masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vadă, după declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nicio legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este în pragul dezastrului, că armata este complet demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cum, în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii”. Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 229. Însemnarea din 01.07.1940; PAAAB, R 29697, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 2, 1. Februar-31. Juli 1940, E 137086-137088. Telegramm Nr. 1142 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 09.07.1940, gez. Wilhelm Fabricius.

[13] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Serviciul Special de Informaţii, dosar nr. 8/1940, f. 2. Memoriul generalului Ion Antonescu din 04.07.1940 (În continuare se va cita ANIC).

[14] PAAAB, R 29697, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 2, 1. Februar-31. Juli 1940, E 137086-137088. Telegramm Nr. 1142 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 09.07.1940, gez. Wilhelm Fabricius; Bundesarchiv Koblenz, Nachlass 1693 – Andreas Hillgruber -/ 1, Nr. 99, Schreiben Dr. Wilhelm Fabricius vom 31.10.1952 (În continuare se va cita BK); Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, p. 110; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, ataşat de legaţie şi dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, p. 122; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 241. Însemnarea din 09.07.1940; p. 242. Însemnarea din 10.07.1940.

[15] Hermann Neubacher, Sonderauftrag Südost 1940-1945. Bericht eines fliegenden Diplomaten, 2 Auflage, Göttingen-Berlin-Frankfurt am Main, 1957, p. 52.

[16] Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, ataşat de legaţie şi dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, traducere de Ileana Sturdza şi Cristian Scarlat, ediţie îngrijită, note, indice şi selecţia materialului ilustrativ de Cristian Scarlat, Bucureşti, 2001, p. 122.

[17] Arhiva Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii Bucureşti, fond Penal, dosar nr. 13250 (Ion Antonescu şi alţii), vol. 48, f. 27. „Istoricul arestării mele”, notă olografă a generalului Ion Antonescu (În continuare se va cita ACNSAS); PAAAB, R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 114-118. D II 811 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 17.09.1940 betreffend Regierungsumbildung in Rumänien.

[18] Hermann Neubacher, Sonderauftrag Südost 1940-1945. Bericht eines fliegenden Diplomaten, p. 53; Diplomaţi germani la Bucureşti 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch, ataşat de legaţie şi dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, p. 123.

[19] PAAAB, R 103618, Politische Abteilung, Akten betreffend Ministerien, Juli 1936-Dezember 1939, fol. 127-134. Pol. IV 14/38. Tgb. Nr. 3718/37 – I A 5 – Bericht der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 30.12.1937 betreffend das neue Kabinett Goga-Cuza, gez. Wilhelm Fabricius; fol. 135-138. Aufzeichnung über einzelne Mitglieder des Kabinetts Goga-Cuza.

[20] PAAAB, R 103618, Politische Abteilung, Akten betreffend Ministerien, Juli 1936-Dezember 1939, fol. 141-144. Pol IV 893/38; R 103608, Politische Abteilung, Politische Beziehungen Rumäniens zu Deutschland, E 435434-435436. Tgb. Nr. 428/38 – I A 5 – Bericht der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 10.02.1938 betreffend Kriegsminister Antonescu, gez. Wilhelm Fabricius; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, p. 48-49.

[21] PAAAB, R 103618, Politische Abteilung, Akten betreffend Ministerien, Juli 1936-Dezember 1939, fol. 152-158. Pol IV 2274/38. Tgb. Nr. 1032/38 – I A 5 – Bericht der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 31.03.1938 betreffend Kabinettswechsel in Rumänien, gez. Wilhelm Fabricius.

[22] Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914-1940), p. 63-64.

[23] BMF, RH 2 – Generalstab des Heeres – /2926, Fiche  1, fol. 22-23. Privatbrief des deutschen Militärattachés in Bukarest vom 28.07.1940, gez. Carl Wahle.

[24] ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 27/1940, f. 15-18. Notă înformativă cu privire la convorbirile generalului Ion Antonescu cu reprezentanţii PNŢ şi PNL.

[25] În cadrul armatei se manifestase un puternic curent împotriva cedării Transilvaniei de nord către Ungaria, ofiţerii şi militarii nemulţumiţi grupându-se în jurul generalilor Grigore Cornicioiu, Aurelian Son, Corneliu Dragalina şi Vintilă Davidescu. Ofiţeri din Marele Stat Major opinau că doar generalul Ion Antonescu era în măsură să menţină coeziunea şi disciplina armatei. PAAAB, R 29921, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten II, E 176057; R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135560.  Telegramm Nr. 1521 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 04.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius; R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 104-108. D II 767 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 05.09.1940 betreffend die Lage in Rumänien.

[26] PAAAB, R 29921, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten II, E 176384. Telegramm Nr. 1521 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 04.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius; E 177050-177052. Telegramm Nr. 1530 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 05.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius; În 4 septembrie 1940 Valer Pop a avut o lungă convorbire cu ministrul plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius. Întrebat de Valer Pop cu privire la poziţia Germaniei faţă de generalul Ion Antonescu, Fabricius a răspuns cu întrebarea „Ce crede generalul Antonescu despre Arbitrajul de la Viena, despre orientarea externă a României şi despre misiunea militară germană, solicitată de guvernul român?”. În urma asigurării oferite de interlocutorul său că „generalul Antonescu s-a declarat pentru executarea hotărârii de arbitraj, pentru colaborarea leală cu Berlinul şi favorabil ideii de a reorganiza şi instrui armata română cu concursul unei misiuni militare germane” Fabricius a replicat imediat că „în astfel de condiţii Germania nu are nici o obiecţiune de făcut împotriva generalului Antonescu”. Valer Pop, Amintiri politice 1936-1945, p. 115-116. Însemnarea din 04.09.1940.

[27] PAAAB, R 29921, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten II, E 177050-177052; R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135571-135572. Telegramm Nr. 1530 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 05.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius.

[28] PAAAB, R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 104-108. D II 767 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 05.09.1940 betreffend die Lage in Rumänien; Într-o altă evaluare întocmită de Auswärtiges Amt Antonescu era prezentat, de asemenea, în termeni pozitivi: „[…] Antonescu un om naţional, drept şi cinstit, fără a fi extrem de capabil. Militar şi nu politician. El are înţelegere şi dragoste faţă de popor şi omul simplu. […]“. PAAAB,  R 29921, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten II, E 176381; R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135557. Aufzeichnung vom 04.09.1940, gez. Curt Heinburg.

[29] R.G. Waldeck, Athénée Palace, cu o postfaţă de Ernest H. Latham Jr., traducere din engleză de Ileana Sturdza, Bucureşti, 2000, p. 151; Eugen Weber afirmă la rândul său că regele se agăţase de „bârna care avea să-l strivească”. Eugen Weber, „România”. In: Hans Rogger, Eugen Weber (ed.), Dreapta europeană. Profilul istoric, Bucureşti, 1995, p. 433.

[30] PAAAB, R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135562-135563. Telegramm Nr. 1525 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 04.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius.

[31] Monitorul Oficial, partea I, nr. 205 din 05.09.1940. Decretul Regal nr. 3053 din 04.09.1940 privind investirea preşedintelui Consiliului de Miniştri cu depline puteri şi prerogativele executate de M.S. Regele; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 300. Însemnarea din 04-05.09.1940.

[32] Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 300-301. Însemnarea din 04-05.09.1940.

[33] PAAAB, R 29922, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten III, E 177042; R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135575. Telegramm Nr. 1535 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 06.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius; Evenimentele…, vol. 2, documentul nr. 3, p. 29; Vladimir Socor, Yeshayaku Jelinek, Polish Diplomatic Reports on the Political Crisis in Romania, p. 102-103; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 301-302. Însemnarea din 04-05.09.1940.

[34] Vezi pe larg împrejurările şi documentele abdicării în Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 45-46, 75; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 304. Însemnarea din 06.09.1940; PAAAB, R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135577. Telegramm Nr. 1536 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 06.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius.

[35] În gara din Timişoara trenul regal a fost atacat de legionari înarmaţi, doar prezenţa de spirit a mecanicului de locomotivă – care a ignorat semnalele şi nu a oprit – salvând situaţia. Ultimii kilometri până la frontiera româno-iugoslavă au fost parcurşi sub o ploaie de gloanţe trasă de legionarii îmbarcaţi la bordul unei locomotive plecate în urmărirea trenului regal. Vezi în acest sens AMR, fond 950-Cabinetul ministrului, dosar nr. 258, f. 444-445. Raportul nr. 5770 din 12.09.1940 adresat de Corpul Grănicerilor Ministerului Apărării Naţionale, semnat Ion Negulescu; PAAAB, R 101119, Inland II geheim, Band 428, Akten betreffend Rumänische Persönlichkeiten und deutsche Politiker in Rumänien, 1940-1941, Fiche Nr. 2892, nenumerotat. D II 614 g. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 06.02.1941, gez. Walter Schellenberg; Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice, 1937-1951 Volumul III 15 decembrie 1939-7 septembrie 1940, p. 309-312. Însemnarea din 07.09.1940. .

[36] Într-un interviu acordat corespondentului din Bucureşti al ziarului „Völkischer Beobachter”, Karl Hermann Theil, generalul Ion Antonescu afirma că „Pentru Guvernul român pactul Înţelegerii Balcanice, la fel ca toate celelalte sisteme de pacte europene, este perimat şi România nu se va mai prevala niciodată de aceasta”. Ottmar Traşcă, „Aderarea României la Pactul Tripartit”. In: Revista Arhivelor, 1997, 44, nr. 1. p. 140.

[37] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Antonescu, vol. I (septembrie-decembrie 1940), ediţie de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, 1997, p. 70 (Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 21.09.1940).

[38] Vezi pe larg Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944, Cluj-Napoca, 2013, p. 139 și următoarele.

[39] Monitorul Oficial, partea I, nr. 208 din 08.09.1940. Decretul Regal nr. 3072 din 07.09.1940 pentru investirea Preşedintelui de Consiliu cu depline puteri şi prerogativele exercitate de M.S. Regele.

[40] PAAAB; R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 114-118. D II 811 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 17.09.1940 betreffend Regierungsumbildung in Rumänien; Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976, p. 38; Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, p. 15.

[41] Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, p. 36-38; Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1919-1941, Bucureşti, 1994, p. 296-297.

[42] Nicolas M. Nagy Talavera, O istorie a fascismului în Ungaria şi România, traducere din limba engleză de Măriuca Stanciu şi Ecaterina Geber, Bucureşti, 1996, p. 419.

[43] În acest sens este elocventă convorbirea desfăşurată între general şi Codreanu în 1937: […] D-le Codreanu, eşti pregătit D-ta să vii la Putere?; – Nu doresc acest lucru; – Atunci de ce agiţi masele? Cine să ia puterea? Dacă împingi ţara în revoluţie, vei avea roadele culese de Kerensky, fără ca D-ta să fii un Kerensky. Nu ai nici cultura şi nici talentul lui oratoric; – La putere vreau să veniţi Dvs! La adăpostul Dvs. doresc să-mi organizez partidul şi abia după aceea vom cere conducerea treburilor Statului”. Pe marginea prăpastiei, vol. I, p. 31.

[44] Nicolas M. Nagy Talavera, O istorie a fascismului în Ungaria şi România, p. 420; Contesa R.G. Waldeck aprecia la rândul ei că „Cei o mie de oameni necesari pentru ocuparea posturilor cheie fuseseră ucişi. În Garda de Fier nu mai erau decât ciurucuri”. R.G. Waldeck, Athénée Palace, p. 151.

[45] La 5 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu mărturisea ministrului plenipotenţiar german temerile sale în privinţa colaborării cu Legiunea: „Oamenii tineri ai Gărzii îi provoacă încă îngrijorare, totuşi el crede că se poate înţelege cu ei imediat ce Sima va fi găsit”. PAAAB, R 29922, Büro des Unterstaatssekretärs, Akten betreffend Südosten III, E 177042; R 29698, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 3, 1. August-30. September 1940, E 135575. Telegramm Nr. 1535 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 06.09.1940, gez. Wilhelm Fabricius.

[46] PAAAB, R 101113, Inland II geheim, Band 422, Berichte und Meldungen zur Lage in und über Rumänien 1937-1940, Fiche 2875, fol. 106-108. D II 767 g/1940. Bericht des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD vom 05.09.1940 betreffend die Lage in Rumänien.

[47] Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 154. Scrisoarea adresată de Horia Sima generalului Ion Antonescu la 28.10.1940.

[48] Pe marginea prăpastiei, vol. I, p. 159-160. Scrisoarea adresată de generalul Ion Antonescu lui Horia Sima la 31.10.1940.

[49] Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 154. Scrisoarea adresată de Horia Sima generalului Ion Antonescu la 28.10.1940.

[50] Pe marginea prăpastiei, vol. I, p. 159-160. Scrisoarea adresată de generalul Ion Antonescu lui Horia Sima la 31.10.1940.

[51] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 13250 (Ion Antonescu şi alţii), vol. 60, f. 192. Notă din 26.01.1941; Potrivit afirmaţiilor lui Aurică Simion, în urma operaţiunilor de înăbuşire a puciului legionar în capitală şi-au pierdut viaţa 21 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, iar 53 de militari au fost răniţi. Vezi în acest sens Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, p. 265.

[52] Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, vol. I: Legionarii şi rebeliunea, Bucureşti, 1946, p. 228, 370-373; Radu Ioanid, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cuvânt înainte Elie Wiesel, prefaţă Paul Şapiro, Bucureşti, 2006, p. 75.

[53] PAAAB, R 29700, Büro des Staatssekretärs, Rumänien, Band 5, 1. Januar-31. März 1941, E 89272. Telegramm Nr. 38 des Auswärtigen Amtes vom 25.01.1941, gez. Joachim von Ribbentrop; E 89322-89324. Telegramm Nr. 234 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 05.02.1941, gez. Manfred von Killinger; E 89537-89538. Telegramm Nr. 765 der deutschen Gesandtschaft in Bukarest vom 26.03.1941, gez. Hermann Neubacher; Akten zur deutschen Auswärtigen Politik 1918-1945, Serie D: 1937-1941, Band XIII. Die Kriegsjahre, 23. Juni bis 11. Dezember 1941, Göttingen, 1970, documentul nr. 426, p. 573-574; Evenimentele…, vol. 2, documentul nr. 36, p. 100-101; documentul nr. 48, p. 114-116.

[54] Vezi lista noului guvern constituit la 27.01.1941 în Timpul, anul V, nr. 1338 din 29.01.1941; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi-1859 până în zilele noastre-1999, p. 140 şi următoarele.

[55] Monitorul Oficial, partea I, nr. 39 din 15.02.1941. Înalt Decret Regal nr. 314 din 14.02.1941 pentru abrogarea Decretului Regal nr. 3151 din 14.09.1940.

Ottmar Trașcă

Proiectul ”Sub cupola extremismului – Figuri istorice românești între așa – zisa trădare și patriotism” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Fundației Transilvania.