Străini cu noi înșine (Reflecții sub stare de urgență)

Motto: ”Lumea are mai puțin sens decât crezi.În cea mai mare parte, coerența vine din felul în care funcționează mintea ta.” (Daniel Kahneman)

I. Omul – o mașină de tras concluzii pripite

Nu mi-am propus să vorbesc despre psihologul Timothy Wilson, cel care a scris Strangers to Ouerselves (Cambridge, MA, Belknap Press, 2002), din câte cunosc, încă nepublicată în limba română, o carte și un autor puțin cunoscuți la noi, valorizând conceptul de ”inconștient adaptativ”. Ceea ce ar fi similar, în modul de gândire și în limbajul psihologic comun, cu sistemul nostru mental 1 care operează automat și rapid, cu efort redus sau chiar fără efort resimțit și fără senzația de control voluntar.

Spre deosebire de sistemul mental 2 care acordă atenție sporită activităților cognitive, ”în asociere cu experiența subiectivă de activism, alegere și concentrare” (Keith Stanovich, Richard West). Aceasta, deși Wilson ne demostrează cum ”străinul” din propria persoană poate fi stăpânul multor acțiuni ale noastre, furnizând impresii care apoi se transformă în opinii, devenind astfel sursa unor impulsuri și activități viitoare.

Străinul acesta din mintea și din afectul nostru oferă o interpretare tacită a ceea ce ni se întâmplă și a ceea ce se petrece în jur, legând prezentul de trecutul recent și de așteptările cu privire la viitorul apropiat. Este un fel de actant interior, care evaluează instantaneu evenimentele, încadrându-le ad-hoc la normale sau surprinzătoare și sursa judecăților noastre intuitive, rapide și chiar precise uneori. Dar și, deopotrivă, originea unor erori sistematice. Tot ale noastre.

Vi se pare cunoscut? Ați simțit, ați trăit, ați avut senzația aceasta oarecum neobișnuită a conștientizării celor două ”euri”, cu deosebire în aceste zile de izolare? Sau v-ați abandonat iluziei că lucrurile vor merge bine, fără pericole majore, trăind o stare de ”lejeritate cognitivă”, propunându-vă să zâmbiți și efectiv să vă simțiți bine?

Repet, nu am intenția să vă invit la speculații psihologice sau filosofice, dar nici la abandon și, mai ales, la a ne abandona. La a refuza să gândim, abandonând astfel discuția inteligentă, controlul, raționalitatea. Nici asociațiile de idei, asemănările, contiguitatea, spațiul, timpul, cauzalitatea. Că avem bine întipărită în gena noastră umană tendința de a crede și de a confirma, uneori chiar înainte de a cerceta, se cunoaște.

Sunt convins că sunteți de acord cu mine când afirm că știm mult mai puține lucruri despre noi și despre lumea înconjurătoare decât avem senzația că știm. Și mai știm că, uneori, mai puțin înseamnă, în realitate, mai mult. Desigur, în absența unei intuiții concurente, logica prevalând. Să ne mai amintim că eminentul psiholog Daniel Gilbert, profesor de psihologie la Harvard, în eseul ”Cum cred sistemele mentale”, a avansat ideea că orice înțelegere a unei propoziții, a unei afirmații, începe cu intenția și bunăvoința noastră mentală de a o crede, de a o considera adevărată.

Abia după aceea decidem dacă este așa sau nu. Chiar și o afirmație absurdă, susține Gilbert, evocă inițial încrederea. Recunoaștem aici sugestia unor legături mentale care ar putea face ca nonsensul să capete un sens. Ca de exemplu, în afirmația că trecem în acest timp de pandemie Covid-19 prin una din cele mai grele încercări ale omenirii în istoria sa recentă sau mai puțin recentă. Chiar așa să fie oare?

Psihologia comportamentală numește acest fenomen intuiție goală, evidențiind astfel măsura în care gândurile, afirmațiile și convingerile noastre sunt cauzate mai curând de încadrarea lor în context (în acest caz, unul puternic afectiv), decât în realitate. O variantă de bias cognitiv, manifestat afectiv. Un fel de gândire înduioșată, produsă de ”creierul sociabil”, cum ar spune savant Daniel Goleman. Sau de gândire de tip ”buclă închisă”, cum o numește Matthew Syed în cartea sa Gândirea de tip cutie neagră (Editura Publica, București, 2016).

Ar fi vorba, așadar, despre sesizarea unei diferențe subtile între confirmare și eroare/falsificare (La urma-urmei, știința nu este ea însăși o permanentă căutare de confirmări?!)

Să revenim la pandemia Covid-19. Este ea o dramă umană și economică de asemenea proporții, încât să fie catalogată la superlativul negativ?

Vom discuta acest aspect în episodul următor.

Un articol de Mircea Bertea