Tg. Lăpuș – azi în județul Maramureș, cândva în județul Someș cu capitala la Dej (de care este și mai aproape), era centru de plasă (și de raion în anii staliniști).

Orașul se află la 107 km de Cluj, un drum de 1 oră și 40 de minute cu mașina, 2 ore și 30 de minute cu autocarul (dacă este ora la care poți ieși din Cluj și de înghesuială nu ”adresezi vorbe de scădere” (cât de elegant se exprimau țăranii și când erau supărați ), Parlamentul, Guvernul, Primăria și Poliția – posibil în ordine inversă.

Traseul este o frumusețe, cu excepția a trei locuri unde mai pomeniți printre dinți de instituțiile  susmenționate, semaforul de la Jucu,  trecerea de cale ferată la intrare în Dej (unde nu se știe când trec vreodată trenuri) și podul urmat de sensul giratoriu la ieșire din Dej.

Drumul – european, național. Se poate ajunge acolo din Cluj trecând prin Dej.  La Dej se merge pe traseul Apahida – Gherla, drumul cel mai bun și drept, dar nefăcut segment de autostradă pentru că un om politic, a spus că ”în România nu se impune construcția de autostrăzi, traficul fiind insuficient”.

Doar dacă vrei să vezi bizoni (adevărați, nu ironici) poți merge spre Dej din Cluj și prin Panticeu (acolo-i crescătoria de bizoni).

Din Dej ajungi în Țara Lăpușului pe doua variante  egale ca lungime). Curios, altfel ne-ar arăta harta:

1. Dej, Cășei și apoi dreapta – drum național, spre Rugășesti, Chiuiești, Măgoaja, Rohia, Tg. Lăpuș – splendid și împădurit peisaj colinar.
2. Dej, drum european Cășei, înainte spre Baia Mare, Cățcău, Căpâlna, Gâlgău și dreapta prin Poiana Blenchii, Cheile Babei, Baba, Coroieni, spre Tg. Lăpuș.

Relief carstic

Varianta pe la Gâlgău, Baba, Coroieni este cu un drum mai larg, cu un relief carstic pe traseu (Cheile Babei) și o mănăstire în drum – Mănăstirea Sf. Ilie de la Coroieni.

Ce este cel mai important, drumul este excelent renovat prin fonduri europene, curbele de acolo sunt cu o vizibilitate mai mare decât cele de pe deal la Măgoaja. În Cheile Babei  există un izvor cu o denumire neaoșă la care niște maneliști politici din Sălaj i-au pus temporar și tablă indicatoare cu denumirea în argou.

Eu însă îi auzeam pe seniorii satelor spunându-i ”Rușinea Babei”,  iar unei flori de primăvară ”Rușinea țigăncii”, pe același considerent de bună creștere, grav afectat actualmente.

Amândouă traseele sunt surprinzător de frumoase, mai ales pentru cel care le vede întâia dată.

Sunt șapte mănăstiri în zona Lăpuș

1. Mănăstirea Rohia- cea mai cunoscută cu biblioteca (și cimitirul) Nicolae Steinhardt.

2.Mănăstirea Rohiița – la 5 km de Rohia spre satul Boiereni- tabara anuală de pictura si filozofie.

3. Mănăstirea Râoaia – în comuna Lăpuș (Lăpușul românesc) cu o splendidă grădină de flori la cca 25 de km de Tg. Lăpuș spre Băiuș. Cavnic, Ocna Șugatag.
4. Mănăstirea Șatra – dealul (muntele) unde își avea refugiu central Pintea Viteazul (care nu prea avea mai nimic cu Maramureșul – era născut în Țara Lăpușului, sat Măgoaja, comuna Chiuiești și ataca în zone bogate). Se urcă din satul Dumbrava.
5. Mănăstirea Sf.Ilie, Dealu Mare este în traseu, în vârf de deal imediat după comuna Coroieni, splendid loc amenajat de un arhitect.
6. Mănăstirea Breaza – în comuna Suciu de Sus la 30 de km de Tg. Lăpuș, sub munte.
7. Mănăstirea Greco-Catolică din oraș, lângă Lacul Lighet. ”Conventul „Ss. Îngeri Păzitori” din Târgu-Lăpuş este cel mai nou convent al Custodiei „Fericitul Ieremia” din România. După o colaborare de un an cu fraternitatea din Sighetu Marmaţiei, pr. Silviu Hodiş, parohul Bisericii Greco-Catolice „Buna-Vestire” din localitate, a solicitat prezenţa permanentă a fraţilor capucini pe teritoriul parohiei sale. Preotul greco-catolic, Silviu Hodiș, are și o Editură ” Galaxia Gutemberg” foarte lăudată si ține singura librărie a orașului.

Marea majoritate a populației românești era cândva Greco-catolică, mai puțin satele Râzoare (Mașca) și Peteritea, iar populația maghiară era reformată și minoritar romano-catolică, religie prigonită în Transilvania sute de ani de principii protestanți sau unitarieni, dar revigorată de împărații habsburgi catolici.

Sinagoga și bisericile

Cea mai frumoasă clădire de cult a orașului era Sinagoga, evreii fiind a doua minoritate a târgului în 1940. Cumplit de eficientă a fost deportarea și ce a rămas mai apoi din comunitate a plecat din ”raiul” comunist. De departe își întrețin cimitirul de pe dealul școlii, iar când s-a dărâmat sinagoga de comunisti în anii 70  mi-am vazut o seamă de dascăli cu lacrimi. Eram mic copil atunci și nu am înțeles. Acum, îmi plâng eu acei dascăli deși nu toți s-au dus. Elevii de acum nu înțeleg de ce.

În centrul orașului sunt patru biserici, trei în piața centrală și imediat alături cea greco-catolică. Cea mai impunătoare biserică  este cea reformată. Are în hol table de marmură închinate ”eroilor noștri” din războiul dintre 1914-1918. Copilul ne-a întrebat cu cine s-au luptat acei eroi ai maghiarilor ? ”Eroii lor cu eroii noștri !”

Cea mai mare biserică

Biserica unde merg cei mai mulți credincioși este desigur cea ortodoxă care respectă stilul bizantin cu o frescă interioară în aceeași manieră artistică a reprezentării orientale.

Biserica romano-catolică din piața centrală, are un aer de gingășie datorită micilor sculpturi și icoane, iar mie îmi este dragă pentru că în copilărie era singura deschisă tot timpul și mă adăposteam de ger sau ploi. La ortodocșii mei era închis.

Biserica Greco-catolică la intrarea în ”Piața de joi” are o arhitectură vădit occidentală, fiind ridicată și prin intervenția unor directori de firme ortodocși, iar acolo se pot vedea  printre credincioși câțiva din marii dascăli lăpușeni.

Preotul greco-catolic Silviu Hodiș a făcut să viețuiască în orășel o librărie, o editură prestigioasă ”Galaxia Guntenberg”, o tabără ecumenică pentru copii și multe evenimente culturale.

Cea mai mare biserică a orașului este a Protopopiatului ortodox, lângă stadion și este aproape de finalizare, acolo construindu-se și spații administrative pentru protopopiat.

În zonă sunt reprezentate și alte confesiuni religioase în procente mici, cea mai importantă fiind cea penticostală și mai sunt și membri din ”Martorii lui Iehova”, baptiști, ”Oastea Domnului ”. Curios este că ”Oastea Domnului”, deși a fost înființată cu scopul de a proteja ortodoxismul de neoprotestantism, unii preoți au considerat-o anticamera ”pocăiților ” – termenul generic dat neoprotestanților.

Competiție la sate

Oamenii seamănă, dar între sate există și mici diferențieri. Cei din Rohia sunt apreciați drept mai descurcăreți și mai solidari, (”Oltenia Țării Lăpușului”), dar un fost student îmi replica că ”pocăiții din Răzoare sunt mai tari, au ocupat toate spațiile comerciale”.

În Răzoare (Mașca) este într-adevăr o importantă comunitate penticostală cu oameni de apreciat ca reușită economică și cea mai frumoasă biserică a cultului penticostal din zonă – ”Maranata”.

În vremea copilăriei mele era și o competiție – cea mai importantă, între școlile  de pe sate – Rogozul și Răzoarele concurau pentru locul I atunci (în această ordine) prin cei mai mulți elevi reușiți în foartele bune clase de liceu și ulterior la facultate.

În afară de valoarea dascălilor de acolo trebuie apreciat și faptul că naveta era mai ușoară, satele mai numeroase si cu acces mai ușor la locurile de muncă. În, Răzoare, erau de exemplu patru exploatări diferite de minereu- mangan, bentonită, calcar marmoreean și mică (”sclipăț”). În anii 50 aici, erau cei mai mulți nealfabetizați, dar nivelul școlii determină în timp și pe cel al comunităților.

Elevii Lăpușului

Sate cu oameni foarte valoroși, Suciurile, Groșii, Coroienii, Vimele, Boierenii, Cupșenii, Lăpușul românesc, aveau condiții de navetă foarte grele ceea ce a afectat rezultatele școlare ale elevilor navetiști.

Memoria este selectivă și avem tendința de a reține doar ceea ce a fost frumos. Majoritatea elevilor străluciți ai Lăpușului au plecat și nu s-au mai întors pentru că se dădeau doar două ore de ”curent electric” pe zi, drumurile erau mizere, viața era deosebit de grea, iar părinții se sacrificau și plăteau meditații din greu să le poată pleca pruncii de acasă, din această zonă.

Când dai nume, chiar de localități, apar invidii și nemulțumiri. Mai există o competiție a caselor. După frumusețea (unii spun și inutilitatea mărimii) îți poți da seama de unde au plecat cei mai mulți oameni la lucru ”afară”.

Un clasament ar putea fi Ungureni (singurul sat necooperativizat și mari cumpărători de case în momentul 1989), Rogoz, Răzoare. Din păcate, banii agonisiți ajung mai ales de case și mașini nu se dezvoltă și unități economice. Întreaga zonă are frumusețea ei și fiecare loc frumusețea lui. Mai nou frumusețile se pot și vedea pentru că s-au construit și drumuri asfaltate, iar accesul este ușor.

Monument pentru români

Un monument în centrul orașului este închinat românilor uciși la 5 decembrie 1918 pentru ce s-a întâmplat în 1 Decembrie 1918. I-au mitraliat niște militari unguri din alte zone, fiindcă, spre cinstea lor, mulți maghiari din Lăpuș i-au adăpostit atunci pe românii care veniseră să sărbătorească Marea Unire de la Alba Iulia și erau căutați pentru a fi omorâți. Satul Libotin a dat cei mai mulți martiri atunci.

Dacă mai există resentimente între  români și maghiari în zonă, culmea, aceastea nu sunt datorită masacrului din 1918, sau a anului 1940 al Dictatului de la Viena, ci faptului că în primii ani ai stalinismului, funcțiile de activiști PCR/ PMR, securiști și milițieni erau ocupate de niste unguri care asupreau populația (să recunoaștem că îi asupreau inclusiv pe ungurii lor). A rămas o zicală ”L-a bătut mai tare decât Hadrany” – după numele unui milițian din anii 1950 care bătea și schingiuia oameni.

Biserici de lemn

Sunt mai multe biserici de lemn monument istoric, cele mai cunoscute în satele Rogoz si Răzoare. Protopopiatul are 49 de parohii cu frumoasă activitate, deși multe sate sunt îmbătrânite.

Din păcate, Sărbătoarea ”Luminației” (Pomenirea morților ) de la începutul lui noiembrie, care era de fapt un prilej de comuniune între români si maghiari, între ortodocși si celelalte comunități, practic o adunare a fiilor orașului răspândiți în țară și în întreaga lume, a fost decalată de protopopiat, dar credincioșii speră că se va reveni asupra acestei decizii.

Liceele din oraș

Unul dintre cele două licee poartă numele lui Petru Rareș, la inițiativa unui extraordinar profesor de literatură, Ioan Filip, domnitorul fiind cel care a pomenit în scris satele din zonă care i-au dat viteji ostași, iar al doilea liceu (tehnologic) numele lui Gr. Moisil din motive necunoscute (mie), și care nu mai are în curte stejarul multisecular, ci doar amintirile a peste 50 de generații de elevi.

Exista în vremuri un singur liceu, ”Petru Rareș” mutat acum într-un spațiu nou, lângă râu, (în ”deal” s-a înființat Liceul Tehnologic). Despre vechiul liceu se glumește că a fost ”cea mai productivă fabrică” a orașului.

Productivitatea și-a avut secretul în câteva generații de dascăli de excepție care au ” produs” nu numai foarte mulți elevi care au ”intrat la facultate”,  dar în principal au modelat oameni și caractere care s-au impus de la Politehnică – IT , Medicină, Presă, Justiție prin multe locuri în țară și străinătate.

Sigur că fiecare om are amprenta lui individuală și suntem atât de diferiți, dar cei care cunosc zona și oamenii locului ar putea să indice niște trăsături comune – osârdia, în primul rând sunt niște robași și apoi  cumsecădenia, pudoarea – timiditatea chiar, și ne-am opri aici și din respect față de cei din alte părți și din … pudoare, dacă mai e voie în ziua de azi.

Casa de Cultură

Casa de Cultură are numele academicianului Vasile Latiș – important latinist și folclorist.

Un șantier arheologic spectaculos din comuna Lăpuș arată că zona este de foarte multă vreme populată – sigur înainte de venirea maghiarilor cu care de altfel, relațiile sunt foarte bune, iar pe hărțile vechi localitatea era trecută drept Lăpușul unguresc spre deosebire de Lăpușul românesc lângă munte – unde era și pământul mai rău.

Apropo de calitatea terenului agricol, satul Ungureni a fost mutat sub munte și pe vechea vatră s-a constituit un sat exclusiv din maghiari, Dămăcușeni – acum remarcați ca și excelenți zarzavagii și cultivatori de flori.

Orașul este mult mai circulat în iulie, august, când se întorc ”brigăzile internaționale” și joia când e zi de târg.

În Tg. Lăpuș sunt două hoteluri mici în centru și mai știu vreo 3 pensiuni, spre Dămăcușeni, spre Rohia – unde patronii produc miere și zarzavaturi bio și în pădure lângă lacul Lighet. În satul Răzoare este o pensiune rustică, cu straie și mobilă populare.

Ceainărie cu expoziție de haine

În centrul orașului este o Ceainărie cu expoziție de haine și obiecte populare superbe (locul I pe județ ca amenajare într-un an recent) și un restaurant unde sunt poze ale orașului vechi.

În satul Stoiceni, al cunoscutului Grigore Leșe, există o Casă a creației populare, un loc superb de popas, casa fiind o reproducere fidelă a locuințelor tradiționale.

În satul primarului colonel (rez) Mitru Leșe, nu întâmplător reales, Borcut, și în Stoiceni sunt excepționale izvoare de apă minerală, dar specific unor bravi români și bravi politicieni, nu se prea poate bea din acele izvoare.

La 10 km spre Baia Mare se găseste un muzeu de sculptură în aer liber, Florian, în Poiana Soarelui, cu intrare liberă, acces auto, la 2 km prin pădure .

Comuna Coroieni de lângă oraș, are cel mai mare primar al judetului Maramures si unul dintre cei mai mari din țară (la propriu), Gavril Ropan, considerat însă și foarte de ispravă, cu impact asupra întregii zone.

Triburile cu pălării mici

Din Tg. Lăpuș se poate merge ușor spre vestita zonă a harnicilor oameni din ”triburile cu pălării mici”:

1. Pe un drum recent asfaltat prin Suciu de Sus, Groșii Țibleșului, peste munte la Mănăstirea Botiza și imediat Bârsana
2. Pe la Lăpușul Românesc, Băiuț, Cavnic spre Ocna Șugatag – Sighetul Marmației

Cunoscătorii știu, însă, că pălăriile mici au fost relative recent adoptate din portul oșenilor, înainte vreme clopurile moroșenilor fiind destul de mari.

În timp există schimburi culturale între regiuni. Așa de exemplu în Lăpuș se dansează acum și un fel de horă în cerc, lucru care nu se făcea de loc mai demult, jocurile doar în pereche și cântecele fiind ca pe Someș adică o succesiune – un pas jumătate (de început), doi pași, patru pași, roate și șapte pași. Există și o puternică influență a Năsăudului, în zona Suciu de Sus – Groșii Țibleșului, pălăriile fiind împodobite cu pene de păun.

În zona pentru drumeție sunt ”Cheile Lăpușului” – din satul Răzoare (imediat lângă Tg. Lăpuș) până dincolo de Cetatea Chioarului.

Propice pentru vânătoare

Meleagurile sunt lăudate ca excepționale pentru vânătoare de mistreți, căprioare, cerbi și restul faunei care trăiește în zonă. Dacă vorbim despre trăsături comune umane poate ar merita să amintim că din păcate, majoritatea celor care practică vânătoarea (sport în trecut) sunt asimilați, în toată țara și prin extensie si în zona Lăpuș, unei ”faune” controversate unde se întâlnesc potentați ai zilei să socializeze departe de microfoanele ”serviciilor” și să își etaleze mașinile, armele și echipamentele.

Oamenii buni și corecți ar trebui să fie și ei mai atenți cu cine se însoțesc la vânătoare. În plus creșterea și hrănirea mistreților de către vânători este reclamată că duce  la distrugerea culturilor agricole a satelor, mai ales a celor adiacente Cheilor Lăpușului.

Rai pentru pescari

Aceste Chei erau un rai pentru pescarii, adolescenții și studenții iubitori de natură. Există o densitate extraordinară a scobarului dar erau bine reprezentate și alte specii. Recordul văzut este o știucă de 5,5 kg ( dl. Soni Szoke ) și pescuitul la clean cu ruda (când cleanul se împerechea  se adunau peștii în vaduri atât de mulți încât bărbații băteau apa cu bote lungi pentru a-i culege mai apoi în coșuri cu mâna liberă). Recordul auzit, din mai multe surse, este de 155 scobari într-o zi, iar cel personal nu poate fi glorificat, fiindcă s-a manifestat mai ales cu speciile albișoară și roșioară (pești foarte mici prinși de obicei de copiii începători).

O microcentrală din aval de Lăpuș și invazia din ultimii ani a cormoranilor (păsări pescari extrem de lacome) tind să statueze toate aceastea în…amintiri doar din copilărie, fără șanse de  întoarcere.

Un țăran din zonă se întreba de ce oare sunt mai ocrotiți mistreții și cormoranii decât oamenii locului? Iar dacă este vorba despre ocrotirea oamenilor trebuie să amintim că între satele Vălenii Lăpușului și Peteritea există un cătun de romi – Ponorâta, cu o explozie demografică manifestată din păcate și prin cerșetorie, furturi de recoltă și nutreț, furturi de găini, care interesează și ca masă electorală și asistați sociali.

Doar într-un asemenea loc disperat poți să îți dai seama ce nereușite are societatea românească în rezolvarea unor probleme sociale.

Povestea acordeonului

Am vorbit despre oamenii de pe sate și mai nimic despre cei din oraș. Între clasele a -2-a și a 4 a, tata, care știa muzică precum toți învățătorii clasici, m-a trimis la Casa Pionierilor din Tg. Lăpuș la acordeon. Era un instrument mai simplu, potrivit talentului și mă duceam o dată sau de două ori pe săptămână. Ori eu eram foarte mic sau acordeonul era mare, că în drumul de la stația de autobuz la Casa Pionierilor de fiecare dată cineva îmi lua acordeonul și mi-l căra pe drum.

Erau vreo 500 de metri- iar eu încercam să fug pentru că autobuzul întârzia de multe ori. Nu voiam să dau acordeonul nimănui să îl care pentru că mă simțeam viteaz și mi-era rușine.

Cel mai rușine mi-a fost când m-a ajutat o doamnă. Deloc nu am vrut, iar altă dată un tânăr m-a păcălit și mi-a zis că el oricum avea drum într-acolo. L-am pândit și am văzut că mergea în cu totul altă parte, a venit ceva drum special să îmi care mie, copilul de atunci, acordeonul. Cât de mult aș fi vrut să știu acum cine a fost acel om. Cam atâtea sunt toate cuvintele care ne pricepem să le spunem despre acei oameni. Eram dator cu ele.

Adrian Marian